ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1775/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 20 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata sumei de 4.436.594,5 RON, constituind valoarea actualizată și cu dobândă a obligațiunii externe amortizabile 7 1/2 % aur 1931 la purtător nr. 379.414, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 975 din 3 iulie 2017, Tribunalul București, secția IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 113 A din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 975 din 3 iulie 2017.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală, instanța interpretând în mod greșit normele de drept material în privința legislației aplicabile, ignorând legea de reglementare a împrumutului și a garanției acordate de Statul Român și aplicând norme legale fără legătură cu speța (Legea contabilității din 1929).

Susține, de asemenea, recurenta că instanțele nu au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci au pus în discuție excepția invocată de către pârât. Or, în aceste condiții, instanța trebuia să se raporteze numai la acele argumente invocate de către pârât și putea analiza și reține numai aplicabilitatea acelor argumente.

Procedând de o asemenea manieră, arată recurenta, instanța a încălcat dispozițiile art. 9, art. 10, art. 14, art. 22, art. 237 din C. proc. civ.

Potrivit susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat asupra prescripției, invocând termene de prescripție neinvocate de pârât, nici de către prima instanță și care nu au fost puse în discuția părților cu ocazia judecării apelului. Astfel, instanța de apel a reținut alte motive și alte temeiuri de drept decât cele invocate de prima instanță și decât cele invocate de pârât.

Arată, de asemenea, recurenta, că instanța nu a pus în discuție temeiurile legale pentru care a reținut intervenirea prescripției și implicit respingerea apelului, respectiv Legea contabilității din 1929 - art. 143 și art. 1907 C. civ.

Referitor la cadrul legal aplicabil termenului de prescripție, recurenta arată că, în speță, nu se pot invoca și opune prevederile Legii nr. 142/1947 și ale Decretului nr. 124/1948, temeiuri legale neconstituționale și contrare legii de aprobare a creditului.

Recurenta invocă dispozițiile art. 10, art. 11 și art. 16 din contractul de împrumut, potrivit cărora nu putea interveni nici o schimbare care ar fi putut afecta drepturile deținătorilor de obligațiuni. Modificarea condițiilor plății în sensul limitării dreptului de a solicita sumele la o perioadă de un an și apoi refuzul de restituire sunt contrare intereselor purtătorilor, o interpretare contrară fiind lipsită de fundament.

Recurenta susține că, potrivit art. 1270 din C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Aflându-se în posesia unei obligațiuni valabil emise, între reclamantă și pârâtul Statul Român, ca debitor principal și solidar, există un contract valabil încheiat, în temeiul căruia statul s-a obligat să remită reclamantei contravaloarea titlului, motiv pentru care statul nu se poate dezice de obligațiile pe care și le-a asumat.

Astfel, în opinia recurentei, orice legislație contrară contractului dintre persoana fizică împrumutător - investitor, adoptată ulterior de către regimurile totalitare ale Statului Român, nu poate fi opozabilă acesteia, atât timp cât statul garanta obligațiunile emise și se angaja atât prin contract - art. 16, cât și prin lege, să nu modifice termenii contractului.

În aceste condiții, recurenta apreciază că nicio prevedere legislativă unilaterală adoptată ulterior, prin care drepturile purtătorilor să fi fost restrânse, nu îi este opozabilă, aceste prevederi încălcând atât C. civ. (în vigoare la data împrumutului), cât și Constituția României (atât cea din 1923 - art. 17, cât și cea din 1938 - art. 16), dar și principiile fundamentale ale dreptului.

Recurenta arată că, prin modificarea unilaterală a unui contract în care însuși Statul Român are calitatea de debitor și prin care acesta își stabilește cu titlu retroactiv alte limite de îndeplinire a obligațiilor sau chiar și le anulează, se încalcă principiile fundamentale ale dreptului civil: principiul proprietății, principiul egalității în fața legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile, principiul bunei-credințe, principiul neretroactivității legii.

În ceea ce privește termenul în care putea fi solicitată plata sumelor - anume termenul de 30 de ani, recurenta arată că acesta este prevăzut în art. 15 din contract.

În opinia recurentei, termenul de 30 de ani nu poate fi disociat de însăși obligația de plată, acesta este ulterior scadenței inițiale (până în anul 1971) și constituie nu numai o obligație a Cassei, dar și a celuilalt debitor principal solidar -Statul Român care nu se poate considera eliberat de obligațiile sale prin simpla nepunere la dispoziție a sumelor, pentru ca apoi să invoce prescripția.

Referitor la natura răspunderii Statului Român, recurenta arată că acesta reprezintă un debitor principal și că, în Monitorul Oficial nr. 64 bis din 18.03.1931, s-a publicat contractul de garanție între Statul Român și Cassa, invocând dispozițiile art. 1 și art. 10 din acest contract.

Potrivit opiniei recurentei, în speță, debitor fiind Statul Român și acesta angajându-se necondiționat atât la restituire, cât și la nemodificarea clauzelor contractuale și legale și neimpunerea unor condiții mai aspre de restituire, nu se poate invoca de către instanța de judecată legislația ulterioară contrară și nici pierderea dreptului de restituire al particularilor.

În opinia recurentei, calculul corect al termenului de prescripție începe din anul 1990 și este de 30 de ani, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 4 și art. 15 din contractul de împrumut.

Susține recurenta că toate scadențele s-au împlinit într-o perioadă în care nu se putea solicita restituirea sumelor de bani și că, între anii 1944-1990, ca urmare a instaurării regimului comunist în România, a operat o suspendare a termenului de prescripție de 30 de ani de la scadență în care deținătorul unei obligațiuni putea solicita remiterea sumelor de bani aferente. Or, în speță, data de scadență fiind 1971, capitalul nu a putut fi accesat din cauza regimurilor dictatoriale în care se afla România în acei ani.

Astfel, în opinia recurentei, suspendarea a încetat în anul 1990, dată de la care se puteau solicita plățile și că, din acest moment, are la dispoziție un termen de 30 de ani pentru valorificarea dreptului său, termen neprescris la data introducerii acțiunii.

Un alt argument invocat de către recurentă în susținerea recursului este reprezentat de recunoașterea debitului ca neprescris după anii 1990.

În acest sens, recurenta arată că, în decursul anilor, Statul Român a încheiat o serie de acorduri pentru rezolvarea problemelor financiare cu un număr de state, în care au fost soluționate și probleme legate de astfel de hârtii de valoare, ultimul astfel de acord intervenind în anul 2001 cu Regatul Suediei (Legea nr. 570/2001).

Astfel, Statul Român a recunoscut, chiar și în anul 2001, valabilitatea și temeinicia obligațiilor sale decurgând din emiterea titlurilor de valoare din anul 1931. În aceste condiții, potrivit recurentei, statul nu poate invoca prescripția față de cetățenii români deținători ai titlurilor, în măsura în care același stat a recunoscut și a plătit cetățenilor suedezi aceste titluri.

Recurenta apreciază că această recunoaștere trebuie să se aplice nediferențiat, indiferent de cetățenia posesorilor de obligațiuni. O eventuală discriminare pe motiv de cetățenie este nejustificată și injustă, ținând cont de faptul că atât achiziționarea de obligațiuni de către cetățenii români, precum și de către cei străini a contribuit la realizarea aceluiași scop, și anume asigurarea finanțării statului român.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate de către recurentă nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea căii de atac declarate, ca nefondată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 16 octombrie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Potrivit dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ., "Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu".

Punerea în discuția părților a oricărei chestiuni de fapt sau de drept ce a fost invocată în cursul procesului reprezintă unul din elementele care conferă conținut principiului contradictorialității, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ.

În acest sens, art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. enunță dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept, ce a fost invocată în cursul procesului, instanța având obligația corelativă de a supune discuției părților toate cererile, împrejurările de fapt sau de drept, precum și excepțiile invocate.

Raportat la aceste considerații teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Astfel cum reiese din încheierea din 12 ianuarie 2018, pronunțată în cauză de curtea de apel, prin care a fost amânată pronunțarea și care face parte integrantă din decizia recurată, reclamanta, prin apărător, a formulat concluzii cu privire la incidența în cauză a termenului de prescripție de 5 ani, reglementat de dispozițiile art. 1907 din C. civ. de la 1864, principiul contradictorialității fiind astfel respectat.

Din perspectiva incidenței termenului de prescripție reglementat de art. 1907 din C. civ. de la 1864, reținut de prima instanță, curtea de apel a procedat la analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune prin prezentarea succesiunii actelor normative care au fost emise de stat ca urmare a declansării crizei economice din anul 1929. Astfel, instanța de apel a reținut contradicția dintre dispozițiile art. 143 din Legea asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public din 1929, care prevedea un termen de prescripție de 10 ani și art. 1907 din C. civ. de la 1864, care instituia un termen de prescripție de 5 ani.

Analiza instanței de apel, cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, a fost făcută atât din perspectiva art. 1907 din C. civ. de la 1864, cât și din cea a art. 143 din Legea contabilității din 1929. Astfel, instanța a concluzionat că prescripția dreptului de a pretinde plata sumelor cuvenite reclamantei a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 1990, împlinindu-se înainte de formularea cererii de chemare în judecată (20 februarie 2017), indiferent că este avut în vedere termenul de 5 ani, instituit de art. 1907 din C. civ. de la 1864 sau termenul de 10 ani, reglementat de art. 143 din Legea asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public din 1929.

Criticile invocate de către recurentă în susținerea acestui motiv de recurs vizează faptul că în cauză nu se pot invoca și nu poate fi reținută incidența Legii nr. 142/1947 și a Decretului nr. 124/1948, că termenul de prescipție este de 30 de ani, fiind reglementat de art. 15 din contractual de împrumut și că a început să curgă în anul 1990, natura răspunderii Statului Român, precum și recunoașterea dreptului ca neprescris ulterior anului 1990.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind reiterate, identic, în calea de atac a recursului.

Susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Cum accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac și recurenta nu s-a conformat acestor imperative, argumentele expuse în apel și reluate prin cererea de recurs nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 113 A din 7 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 113 A din 7 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2019.