ÎCCJ, decizie (scj.ro #158614)

Marcă combinată cu element figurativ constând în  reprezentarea grafică a imobilului în care își are sediul o autoritate publică. Acțiune în anularea înregistrării. Invocarea încălcării dreptului la imagine al persoanei juridice

C.civ., art. 58, art. 73, art. 257

Legea nr. 84/1998, art. 6

Legiuitorul Codului civil, prin prevederile art. 257, a recunoscut posibilitatea ca și o persoană juridică să aibă drepturi nepatrimoniale, caracteristice de regulă ființei umane, fără a le enumera în mod expres în cuprinsul Titlului IV, dedicat persoanei juridice. În consecință, art.257 C.civ., care prevede aplicarea prin asemănare a dispozițiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestora, iar pe de altă parte, în cadrul drepturilor găsite compatibile cu structura persoanei juridice, să se identifice conținutul lor specific.

Dreptul la imagine al persoanei juridice nu implică și dreptul la imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului real de proprietate sau al dreptului de administrare, întrucât sediul persoanei juridice, respectiv domiciliul sau reședința persoanei fizice sunt reglementate distinct în Codul civil ca atribute de identificare în cadrul art.227 și urm., respectiv art.86 și urm. din cod. Atâta timp cât, în cazul persoanei fizice, domiciliul sau reședința reprezintă un drept distinct de cel la propria imagine, conținutul acestui drept în cazul persoanelor juridice, nu poate fi interpretat într-un alt mod, utilizând criteriul ”prin asemănare”,. De asemenea, atâta timp cât în cazul persoanelor fizice dreptul la propria imagine nu include vreun drept asupra imaginii bunurilor aflate în proprietatea lor, nu se poate ajunge utilizând același criteriu menționat anterior să se includă acest eventual drept în conținutul dreptului la propria imagine, în cazul persoanelor juridice.

Secția I civilă, decizia nr. 1109 din 4 iunie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 24.01.2015, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaților a solicitat în contradictoriu cu pârâții A., prin succesorii săi B., C. și D. și cu  Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci - OSIM, în temeiul dispozițiilor art.47 din Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit M 2013 04026, nr. marcă 127469, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, obligarea OSIM la radierea mărcii și anularea înregistrării în Registrul Național al Mărcilor.

Prin sentința civilă  nr. 1260 din 03.11.2016, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Parlamentul României – Camera Deputaților, reiterând susținerile sale privitoare la existența unei priorități decurgând din cererea sa de înregistrare marcă, înregistrată la OSIM și publicată în BOPI la 3.06.2013, data publicării cererii intimatei fiind ulterioară (18.06.2013); interesul legitim decurgând din publicarea anterioară este protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

Prin decizia nr. 753A din 20.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Parlamentul României – Camera Deputaților, împotriva sentinței civile nr. 1260/2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă.

Potrivit art.499 prima teză C.pr.civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art.47 alin.(l) lit. d) din Legea nr.84/1998, art.58 și art.73 Cod civil.

Se arată că dispozițiile art.47 alin. (1) lit. d) din Legea nr.84/1998, republicată, reglementează ipoteza anulării înregistrării unei mărci pentru situația în care aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane, motiv pentru care noțiunea de „persoană" ce se regăsește în textul acestei norme este una generică și trebuie înțeleasă în sensul oricărui subiect de drept civil astfel cum este definit de art.25 alin. (1) Cod civil -persoană fizică/persoană juridică.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil la data de 01.10.2011 și persoanelor juridice le-a fost recunoscută pentru prima dată posibilitatea de a-și apăra drepturile nepatrimoniale (de ex.: dreptul la denumire, la imagine, etc).

Astfel, în Titlul V- Apărarea drepturilor nepatrimoniale din Codul civil la art. 257 se stipulează în mod expres că "dispozițiile Titlului V- Apărarea drepturilor nepatrimoniale se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

Ca atare, se arată că dreptul la imagine constituie o componentă importantă atât pentru persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice, prezentând caracterele juridice ale dreptului nepatrimonial, fiind un drept care se bucură de dispozițiile art.257 Cod civil.

Prin urmare, în calitate de subiect de drept și participantă la circuitul civil, recurentul învederează că persoana juridică poate fi titulara unor bunuri sau drepturi necorporale, inclusiv drepturi nepatrimoniale, mai ales cele la nume și dreptul la propria imagine, inclusiv dreptul la imagine asupra bunurilor sale, drepturi care se regăsesc printre cele denumite de art.58 și art.252 Cod civil.

Or, instanța de apel, deși a recunoscut că și persoanele juridice de drept public se bucură de un drept la propria imagine, a constatat că aplicarea art.58 din Cod civil se face prin "asemănare", înlăturând însă "corpul" persoanei juridice, anume sediul acesteia, apreciind că imaginea unei persoane juridice se referă doar la însușirile, caracteristicile acesteia.

Recurentul solicită ca instanța de recurs să constate caracterul restrictiv al interpretării date de instanța de apel, inclusiv greșita aplicare a acestei norme, în condițiile în care: conform art.257 Cod civil, dispozițiile Titlului V din Cartea I "Apărarea drepturilor nepatrimoniale", se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice; art. 58 Cod civil reglementează dreptul la imagine ca un drept al personalității; potrivit art. 193 alin. (1) Cod civil, personalitatea juridică îi conferă persoanei juridice calitatea de subiect de drept și în această calitate, persoana juridică are atribute de identificare proprii (sediu propriu, nume, etc.) care reflectă practic persoana juridică în cauză; potrivit art.73 Cod civil, orice persoană are dreptul la propria imagine iar în exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Având în vedere aceste dispoziții legale, față de premisele de analiză stabilite chiar de instanța de apel în sensul aplicării art. 58 Cod civil prin "asemănare", recurentul arată că se poate constata că și persoana juridică are o "înfățișare fizică" care constituie sediul propriu iar dreptul la propria imagine fizică a unei persoane juridice include și dreptul la imagine asupra bunului administrat.

Ca atare, se învederează că dreptul la imagine deținut de o persoană juridică implică și dreptul la imagine asupra bunurilor deținute, iar doctrina juridică în materie a reținut că proprietarul are un veritabil drept de imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului de proprietate, care îi permite să se opună utilizării de către un terț a imaginii bunului său, întrucât proprietății imobiliare îi este atașată o proprietate incorporală nouă, dreptul de exploatare exclusivă a reproducerii imaginii.

In speță, imaginea Palatului Parlamentului reprezintă imaginea autorității legiuitoare Parlamentul României, în structura sa bicamerală, identificându-se cu clădirea Palatul Parlamentului, atât prin denumire (Palatul Parlamentului/Parlamentul României) cât și prin patrimoniul persoanei juridice, anume prin calitatea de titular al dreptului de administrare, imobilul Palatul Parlamentului, fiind înregistrat la OCPI București cu numărul cadastral 144161aPI/l a C.F. numărul 45198 în favoarea Statului Român Domeniul Public - administrare Parlamentul României-Camera Deputaților.

Numele de „Palatul Parlamentului" a fost atribuit imobilului prin Hotărârea Guvernului nr.9/1998, în considerarea sediului și activității Parlamentului României, întreaga activitate a Parlamentului României - Camera Deputaților fiind indisolubil legată de imobilul Palatului Parlamentului și implicit de numele și imaginea acestuia.

In dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București, în administrarea probatoriului privind cererea de anulare a mărcii potrivit art.47 alin.(l) lit.d) din Legea nr.84/1998, vizând încălcarea dreptului la imagine a autorității publice privind funcționarea activității reclamantului, cât și încălcarea dreptului la imagine în considerarea calității de titular al dreptului real de administrare a imobilului "Palatul Parlamentului", recurentul arată că a prezentat și dovedit atât succesiunea actelor juridice care statuează asupra drepturilor, inclusiv în privința imaginii imobilului Palatul Parlamentului ca parte integrantă a bunului aflat în administrarea Camerei Deputaților încă din anul 1993 și până la adoptarea Legii nr.267/2008 privind unele măsuri speciale pentru reglementarea avansului rest de justificat, precum și pentru efectuarea recepției în faza unică a lucrărilor de construcții și a instalațiilor aferente acestora la obiectivul de investiții Palatul Parlamentului, modificată prin Legea nr.90/2016, cât și identificarea imaginii Palatului Parlamentului cu sediul și activitatea Parlamentului României, fiind depuse hotărârile Camerei Deputaților privind bugetul în perioada 1994-2015, sintezele săptămânale ale activității legiuitoare Parlamentul României - Camera Deputaților pentru anul 2009 și anul 2012, extrase din documente - galeria foto, aferentă anilor 2002-2004 privind activitățile autorității legiuitoare atât la nivel național cât și internațional, desfășurate la Palatul Parlamentului, conținând imaginea Palatului Parlamentului.

In contextul actual, relevant cauzei în privința identității între imobilul Palatul Parlamentului și activitatea Parlamentului României, recurentul face referire la desfășurarea lucrărilor Conferinței Președinților de delegații parlamentare membre ale Adunării Parlamentare a Francofoniei din Regiunea Europa care a avut loc în data de 21 mai 2018 la Palatul Parlamentului, precum și la pregătirea Președinției României la Consiliul Uniunii Europene în 2019, fiind instituită la nivelul Parlamentului României, Comisia specială comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru coordonarea activităților parlamentare necesare pregătirii Președinției Consiliului Uniunii Europene din primul semestru al anului 2019, lucrările desfășurându-se la Palatul Parlamentului.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art.136 alin.(4) din Constituția României, republicată și ale art.868 alin.(2) Cod civil, întrucât prin înregistrarea de către OSIM pe numele unei persoane fizice a mărcii cu imaginea imobilului proprietatea publică a statului, sub denumirea arhitect A., s-a conferit în mod nelegal, o prerogativă care aparține exclusiv titularului dreptului de administrare și anume prerogativa folosinței, marca înregistrată constituind astfel o limitare a Camerei Deputaților în exercițiul dreptului de administrare a imobilului.

Se arată că regimul juridic aferent imobilului "Palatul Parlamentului" își are temeiul constituțional în prevederile art. 136 alin.(4) din Constituție, potrivit cărora bunurile proprietate publică „pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice" sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică."

Dezvoltând aceste prevederi la nivel infraconstituțional, legiuitorul a stabilit, prin dispozițiile art.868 din Codul civil, că „(1) Dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local. (2) Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire." Se arată că rezultă atât din normele constituționale citate, cât și din dezvoltarea lor infraconstitutională, că dreptul de administrare își are sorgintea în dreptul de proprietate publică, fiind condiționat de existența acestui drept și că, la rândul său, are natura unui drept real principal, este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil și conferă titularului sau prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției.

Recurentul învederează că prin înregistrarea de către OSIM a mărcii conținând imaginea Palatului Parlamentului, s-a creat posibilitatea nelegală unei persoane fizice să controleze, să monopolizeze și să condiționeze financiar utilizarea imaginii autorități publice prin imaginea sediului său, Palatul Parlamentului, a cărui denumire se identifică cu cea a autorității legiuitoare, în structura sa bicamerală, definită prin art. 61 alin.(2) din Constituția României, cu consecința că atât proprietarul Statul Român cât și titularii dreptului de administrare, subiecte de drept public, să nu poată exercita prerogativele dreptului de proprietate, anume dreptul de administrare asupra bunurilor proprietate publică cum este Palatul Parlamentului și dreptul de exploatare a imaginii acestor bunuri publice, acest drept revenind proiectanților, aceștia urmând să decidă asupra modului de exploatare sub orice formă a bunurilor proprietate publică.

Se mai face referire și la efectele acestei înregistrări asupra îngrădirii și limitării Parlamentului României - Camera Deputaților în exercițiul atribuțiilor specifice, anume a dreptului de exploatare exclusivă a dreptului de imagine a bunului administrat, dar și la o încălcare a dispozițiilor constituționale conținute în art.136 alin.(4), precum și ale art.868 alin.(2) Cod civil, întrucât proiectantul/arhitectul unei clădiri publice nu poate să dețină, fără să fie subiect de drept public, un atribut al dreptului de proprietate publică și implicit al dreptului de administrare, anume dreptul de exploatare exclusivă a bunului proprietate publică, inclusiv a imaginii acestuia.

In acest sens se învederează că la dosar se află depusă sentința nr.885 din 14.06.2017 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2016, despre care se arată că înlătură efectiv susținerile instanței de apel potrivit cărora dreptul la marcă nu ar putea fi interpretat într-un fel care să interzică folosirea imaginii clădirii Palatului Parlamentului în activitatea specifică autorității publice Camera Deputaților și confirmă pretențiile reale ale moștenitorilor doamnei arhitect A. de a monopoliza imaginea imobilului Palatul Parlamentului, proprietate publică și aflată în administrarea Camerei Deputaților.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul cauzei înregistrată sub nr. dosar x/3/2016, moștenitorii defunctei arhitect A. au formulat acțiune prin care au solicitat instanței de judecată să dispună practic încetarea provizorie de folosire și exploatare fără drept de către Parlamentul României - Camera Deputaților a drepturilor de proprietate intelectuală conferite cu privire la Proiectul complex al Casei Republicii, actual Palatul Parlamentului, a drepturilor conferite de mărcile înregistrate, la exploatarea edificiului complex, inclusiv plata de daune materiale și daune morale pe ultimii trei ani în cuantum de 30.000.000 euro.

Prin urmare, recurentul solicită ca instanța de recurs să constate că înregistrarea de către OSIM a mărcii cu număr depozit M2013 04026, nr. marcă 127469 având ca semn distinctiv imaginea imobilului Palatul Parlamentului, bun proprietate publică a statului și aflat în administrarea Camerei Deputaților are ca efect încălcarea prevederilor art.136 alin.(4) din Constituția României, republicată și ale art.868 Cod civil prin conferirea unei prerogative care aparține exclusiv titularului dreptului de administrare și anume prerogativa folosinței, marca înregistrată fiind o limitare a autorității publice în exercițiul dreptului de administrare a imobilului proprietate publică Palatul Parlamentului, precum și prin acordarea protecției juridice în mod nelegal interesului particular al moștenitorilor arhitectei A. în conflict cu interesul legitim public al Statului Român - proprietar al imobilului „Palatul Parlamentului", bun proprietate publică, prin administrator Parlamentul României - Camera Deputaților.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 24.01.2015 reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.47 din Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit M 2013 04026, nr. marcă 127469, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, obligarea OSIM la radierea mărcii și anularea înregistrării în Registrul Național al Mărcilor.

În motivare, tribunalul a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile 47 alin. 1 lit. b) cu raportare la art. 6 al.1  lit.b și art.8  și la art.6 al.4 lit.c) și art.6 al.2 din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce privește primul motiv de anulare a mărcii în cauză bazat pe existența unei mărci anterioare [art. 47 alin. 1 lit. b) raportat la art. 6 al.1  lit.b), art.8 și art. 6 alin. 2  din Legea nr. 84/1998], care a fost considerat neîntemeiat de către tribunal, iar motivele de apel legate de acesta au fost socotite nefondate de către instanța de apel, Înalta Curte reține că în recurs nu au fost formulate critici sub acest aspect, astfel că nu se impune analiza apărărilor din întâmpinare ce îl vizează.

Referitor la al doilea motiv de anulare a mărcii în cauză, Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat în cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.6 al.4 lit.c) din Legea nr. 84/1998: „O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă: există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la alin. (2) lit. d), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială”, dintre drepturile anterioare expuse în cadrul acestor prevederi reclamanta limitându-se la invocarea încălcării doar a dreptului la imagine.

Tribunalul a constatat neîntemeiat acest motiv de anulare a mărcii în cauză, reținând că imaginea unei autorități publice nu este dată de sediul unde funcționează, astfel încât  oricâte activități de promovare sau folosire a imaginii Casei Poporului ar fi desfășurat reclamantul, acestea nu îi conferă nici un drept la imagine în sensul legii.

Raportat la aceste considerente ale tribunalului, reclamantul a invocat în apel, legat de încălcarea aceluiași drept la imagine, dreptul de administrare asupra clădirii în care își desfășoară activitatea și faptul că în cadrul dreptului real de proprietate asupra clădirii care aparține statului ar fi inclus și dreptul de a dispune asupra ”imaginii” clădirii, argumente care au fost reluate în esență și în recurs.

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a motivelor de recurs sunt de făcut următoarele constatări.

Reclamantul nu a invocat prin cererea de chemare în judecată, ca eventual drept anterior existent care ar fi fost încălcat prin înregistrarea mărcii în cauză, dreptul real de proprietate asupra clădirii (construcției)/dreptul de administrare a unui bun public, din care să derive eventualul drept asupra imaginii bunului, și nici vreun eventual drept de utilizare a imaginii (aspectului exterior) construcției ca drept patrimonial de autor (art.13 și urm, art.33 din Legea nr.8/1996), care să fi fost transmis proprietarului construcției rezultată din proiectul arhitectural, ci doar dreptul la imagine al autorității legiuitoare, deci dreptul la imagine al persoanei juridice.

Ca atare, recursul va fi analizat în limitele cauzei cererii de chemare în judecată (situația de fapt calificată juridic), care nu poate fi schimbată în apel, și cu atât mai puțin în recurs, conform art.494 raportat la art.478 alin.3 C.pr.civ.

Pe de altă parte, dreptul la imagine la care face trimitere art.6 al.4 lit.c) din Legea nr. 84/1998 nu este definit în cadrul acestei legi speciale, iar reclamantul nu a invocat alte norme speciale relevante, ca atare, pentru determinarea conținutului său trebuie să se recurgă la prevederile dreptului comun, reprezentat de Codul civil, fapt susținut chiar de către recurentul reclamant.

În Codul civil dreptul la propria imagine este reglementat de prevederile art.73 din Secțiunea a 3-a (Respectul vieții private și al demnității persoanei umane) din Capitolul II (Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente) din Titlul II (Persoana fizică) al Cărții I (Despre persoane).

Potrivit art.73 (Dreptul la propria imagine) din Codul civil:

(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.

Pentru a justifica faptul că dreptul la propria imagine, reglementat în cadrul titlului dedicat persoanei fizice, este și un drept al persoanei juridice, recurenta a invocat prevederile art.257 (Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice) din Titlul V (Apărarea drepturilor nepatrimoniale) potrivit căruia:

Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice,

raportat la prevederile art.252 (Ocrotirea personalității umane), potrivit căruia:

Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică și la cele ale art.58

(Drepturi ale personalității) din cadrul  Secțiunii 1 (Dispoziții comune), Capitolul II  (Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente), menționat mai sus, articol potrivit căruia:

(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.// (2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.

Prin art.257 legiuitorul Codului civil a recunoscut posibilitatea ca și o persoană juridică să aibă drepturi nepatrimoniale, caracteristice de regulă ființei umane, dar nu le-a enumerat în mod expres în cuprinsul Titlului IV, dedicat persoanei juridice. Este de precizat că în jurisprudența anterioară noului Cod civil se recunoscuse deja persoanei juridice posibilitatea apărării dreptului la reputație.

În consecință, art.257 C.civ., care prevede aplicarea

prin asemănare

a dispozițiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestor persoane. De exemplu, o persoană juridică nu ar putea pretinde încălcarea vreunui drept la viață sau sănătate. Pe de altă parte, în cadrul drepturilor găsite compatibile cu structura persoanei juridice, să se identifice conținutul specific al acestora.

Date fiind limitele recursului, se constată că obiectul prezentei analize nu îl constituie determinarea dacă dreptul la propria imagine așa cum a fost reglementat de art.73 C.civ. este sau nu compatibil cu structura persoanei juridice.

În cadrul primului motiv de recurs recurentul, în esență, a invocat faptul că instanța de apel a interpretat restrictiv dispozițiile din Codul civil ce reglementează dreptul la propria imagine prin înlăturarea ”corpului” persoanei juridice din conținutul acestui drept și prin reținerea faptului că imaginea persoanei juridice se referă doar la însușirile, caracteristicile acesteia și a susținut că, având în vedere

art.257, art. 58, art. 193 alin. (1), art.73  Cod civil, se poate constata că și persoana juridică are o "înfățișare fizică" care constituie sediul propriu iar dreptul la propria imagine fizică al unei persoane juridice include și dreptul la imagine asupra bunului administrat.

Recurentul a mai invocat faptul că dreptul la imagine al persoanei juridice ar implica și dreptul la imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului real de proprietate, și în consecință al dreptului de administrare a bunului public.

Aceste argumente nu pot fi reținute având în vedere pe de o parte, că sediul persoanei juridice, respectiv domiciliul sau reședința persoanei fizice sunt reglementate distinct în Codul civil ca atribute de identificare în cadrul art.227 și urm., respectiv art.86 și urm. Atâta timp cât în cazul persoanei fizice domiciliul sau reședința reprezintă un drept distinct de cel la propria imagine, nu poate fi interpretat într-un alt mod, utilizând criteriul ”prin asemănare”, conținutul acestui drept în cazul persoanelor juridice.

De asemenea, atâta timp cât în cazul persoanelor fizice dreptul la propria imagine nu include vreun drept asupra imaginii bunurilor aflate în proprietatea persoanei fizice, nu se poate ajunge utilizând același criteriu menționat anterior să se includă acest eventual drept în conținutul dreptului la propria imagine, în cazul persoanelor juridice.

Pe de altă parte, recurentul încearcă să includă în definiția dreptului la imagine al autorității legiuitoare (al persoanei juridice), invocat în cererea de chemare în judecată ca fiind încălcat prin înregistrarea mărcii în cauză, alte drepturi cu un conținut distinct, și anume dreptul la sediu, dreptul la utilizarea imaginii asupra bunului, invocat ca parte a atributului

usus

al dreptului real de proprietate și în consecință al dreptului de administrare a bunului proprietate publică.

Or, așa cum s-a reținut mai sus, în analiza sa instanța este ținută de cauza cererii de chemare în judecată, și anume situația de fapt calificată juridic, care nu poate fi schimbată în apel, și cu atât mai puțin în recurs, conform art.494 raportat la art.478 alin.3 C.pr.civ.

Având în vedere aceleași rațiuni menționate anterior, este nefondat și al doilea motiv de recurs prin care se invocă încălcarea dreptului de exploatare exclusivă a bunului proprietate publică, ce ar include și dreptul de exploatare exclusivă a imaginii bunului proprietate publică.

Faptul că într-un alt litigiu reclamanții ar fi cerut încetarea provizorie de folosire și exploatare fără drept de către Parlamentul României - Camera Deputaților a drepturilor de proprietate intelectuală conferite cu privire la Proiectul complex al Casei Republicii, actual Palatul Parlamentului, a drepturilor conferite de mărcile înregistrate inclusiv plata de daune materiale și daune morale pe ultimii trei ani, nu poate fi avut în vedere în analiza prezentului recurs, întrucât acel litigiu nu face obiectul prezentei judecăți.

În consecință, în temeiul art.496 alin.1 raportat la art.488 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.