ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1978/2018

Reclamantul A., a criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că instanța a făcut o aplicare restrictivă a principiului instituit de dispozițiile art. 1385 C. civ. conform cărora "prejudiciul se repară integral". Curtea a reținut caracterul complex al prejudiciului suferit cu ocazia evenimentului rutier și a reliefat consecințele de ordin material și moral, însă suma acordată cu titlu de daune morale este mult prea mică, reprezentând în fapt o aplicare restrictivă și nejustificată a principiului reparării integrale a prejudiciului. Urmările accidentului au fost dramatice și irevocabile, fiind încadrat într-un grad de handicap pentru întreaga viață. De asemenea, urmările accidentului au avut consecințe grave și asupra familiei. Intensitatea vătămării și consecințele acesteia sunt dovedite cu actele medicale și depoziția de martor. Recurentul a criticat decizia și pentru neacordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat arătând că înscrisurile depuse pentru dovada cheltuielilor efectuate sunt în legătură directă cu accidentul și în mod nelegal au fost înlăturate. Cheltuielile cu alimentația au fost efectuate imediat după accident și au legătură cu acesta, fiind vorba de o alimentație specială impusă de medici.

Chemata în garanție S.C. B. S.R.L. a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că accidentul produs la data de 17.10.2013 a fost unul rutier și nu unul de muncă. În cauză, accidentul s-a produs pe un drum tehnologic iar vehiculul necirculând pe drumurile publice nu era obligatorie încheierea unei polițe de asigurare de răspundere civilă (R.C.A.). Nefiind necesară încheierea poliței R.C.A., este evident că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 3/2008. În ceea ce privește motivarea instanței de apel, în sensul că nu poate fi reținută în cauză nici ipoteza art. 5 alin. (5) din Ordinul nr. 1/2008, conform căruia "Nu pot beneficia de despăgubiri din Fond persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că vehiculul respectiv nu era asigurat (...), întrucât nu există dovezi că reclamantul ar fi cunoscut lipsa asigurării R.C.A.", această motivare este nelegală, din moment ce nu au fost administrate probe pe acest aspect, al cunoașterii sau necunoașterii existenței polițe R.C.A. de către reclamant, instanța de apel făcând numai supoziții pe acest aspect. Per a contrario, se poate afirma și că reclamantul cunoștea că vehiculul era utilizat și staționat numai în interiorul carierei și că nu are polița R.C.A., fapt care nu l-a deranjat și nu l-a împiedicat să urce în vehicul, nefiind obligat să facă acest lucru, fiind foarte bun prieten cu conducătorul vehiculului.

B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S. a criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța a apreciat că nu are relevanță dacă accidentul s-a produs pe un drum public sau în interiorul unei cariere sau dacă accidentul a fost unul colectiv de muncă și că răspunderea Fondului este atrasă în toate situațiile. În mod greșit s-a apreciat că nu există dovezi că reclamantul nu a știut că vehiculul nu este asigurat, iar dacă acesta ar fi știut "acest fapt nu schimbă rezultatul analizei", în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 1371 C. civ. Primul motiv de recurs privește natura accidentului în urma căruia se solicită despăgubiri, fiind vorba de un accident colectiv de muncă (au suferit vătămări mai mult de 3 persoane, iar șoferul a decedat), petrecut în incinta unei cariere miniere. Conform art. 3 din Ordinul președintelui C.S.A. nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., "Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevede obligativitatea asigurării", or autovehiculul în cauză nu trebuia asigurat dacă era folosit numai în interiorul carierei, fără să pătrundă pe drumurile publice. Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, accidentul a avut loc pe un drum tehnologic, fapt ce reiese din coroborarea probelor. Mai mult, din procesul-verbal de cercetare nr. x din 08.11.2013, întocmit de I.T.M. Gorj, rezultă următoarele: - evenimentul a avut loc la data de 17.10.2013, ora 09:40 (în timpul programului de muncă); - evenimentul s-a produs pe un drum tehnologic de acces, dintre sediul social și sectoarele de producție (Cariera Roșiuța); - accidentul s-a produs în timpul deplasării la locul de muncă, evenimentul se încadrează ca accident de muncă colectiv, care conform art. 5 lit. g) din Legea securității și sănătății muncii nr. 319/2006, este definit ca "vătămarea violentă a organismului precum și intoxicație acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice, invaliditate sau deces" - persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementarilor legale sunt S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. și Complexul Energetic Oltenia S.A. Târgu-Jiu - Sucursala Divizia Miniera Târgu, pentru că a acceptat efectuarea transportului de personal cu acel vehicul neautorizat și nedestinat transportului de persoane, fără ITP și asigurare. Potrivit contractului de servicii încheiat între S.N. G. S.A. și S.C. B. S.R.L. Motru, aceasta din urmă se obligă să presteze servicii de închiriere vehicule de transport marfa cu șofer, S.N. G. S.A. prin organele sale de conducere (în ziua respectivă fiind vorba de chiar reclamantul A.), hotărând să improvizeze pentru a transporta și persoane. Mai mult, așa cum s-a învederat în fața instanței de apel, art. 30 din Legea nr. 319/2006 - Legea sănătății și securității în muncă, reglementează accidentul de traseu ca fiind un accident produs de la domiciliu la locul de muncă (sau invers) sau de la locul de muncă la popotă/locul unde se ia o pauză de masă/locul de unde se iau salarii etc. Cu atât mai mult deplasarea descrisă mai sus poate fi considerată un accident de muncă de traseu. De altfel, așa cum reiese din Ordonanța emisă la 13.01.2015, împotriva administratorului S.C. B. S.R.L., dna D., s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunile de ucidere din culpă și neluarea măsurilor legale de securitate în muncă (art. 349 din C. pen.). Este adevărat, potrivit dispozițiilor art. 48 din același act normativ, prin lege se stabilește un asigurător cu răspundere (compensare) în cazul accidentelor de munca, însă nu este vorba de o asigurare R.C.A., în opinia recurentei, singura legătură dintre fond și acest accident tragic de muncă este un vehicul implicat neasigurat R.C.A. Prin urmare, față de aceste aspecte, accidentul din 17.10.2013, în urma căruia reclamantul a suferit vătămări grave a fost un accident colectiv de muncă, pentru repararea prejudiciilor reclamantul urmând a se adresa unui alt Fond (Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate).

Al doilea motiv de recurs se referă la aprecierea greșită, potrivit căreia nu există dovezi că reclamantul ar fi știut că vehiculul nu este asigurat R.C.A., iar dacă reclamantul ar fi știut, "acest fapt nu schimbă rezultatul analizei". Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Ordinul C.S.A., F.P.V.S. nu acordă despăgubiri "persoanelor care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că vehiculul respectiv nu este asigurat și nici cele care, la data producerii accidentului au posibilitatea să își recupereze daunele suferite în baza unei asigurări facultative". Dat fiind faptul că recurenta-pârâtă nu poate face dovada a ceea ce știa reclamantul, instanța poate prezuma, întemeindu-se pe dispozițiile art. 329 din Noul C. proc. civ., că reclamantul (cu funcția de șef-adjunct la sectorul 1 unde s-a produs accidentul) știa de starea tehnică jalnică a autoutilitarei pusă la dispoziția sectorului respectiv (cu atât mai mult cu cât reclamantul este de profesie inginer mecanic), un vehicul fabricat în 1988 care nu putea fi pus în circulație, prin urmare nici asigurat. Autospeciala marca x nu putea fi asigurat deoarece nu putea fi pus în circulație, având starea tehnică expirată, potrivit inspecției auto, nu numai că nu corespundea din punct de vedere tehnic, dar a constituit un pericol pentru siguranța și viața acelor oameni; prin urmare un vehicul care nu putea fi înmatriculat, nu poate avea nici asigurare obligatorie R.C.A. (Fondul fiind chemat să despăgubească acolo unde nu există asigurare, deși, conform legii, trebuia să existe). Reclamantul A., inginer la Cariera Roșiuța, știa sau trebuia să știe că acea autospecială nu este destinată transportului de persoane, asumându-și un risc atunci când a acceptat să fie transportat cu un astfel de vehicul risc ce, din păcate, s-a și produs. Accidentul a avut loc din culpa chematei în garanție S.C. B. S.R.L., pentru că a folosit o autospecială ce, potrivit inspecției auto, nu numai că nu corespundea din punct de vedere tehnic, dar a constituit un pericol pentru siguranța și viața acelor oameni. S-a invocat că instanța nu a reținut și nu a motivat pentru ce au fost respinse apărările recurentei, privind dispozițiile art. 1371 din Noul C. civ., potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit din culpă la cauzarea ori mărirea prejudiciată sau nu le-a evitat în tot sau în parte deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Așa a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 12/2016 pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept, dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit ai faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. Recursurile sunt nefondate. l. Criticile formulate de recurentul-reclamant A. sunt nefondate. Prejudiciul produs în urma săvârșirii faptei culpabile rezultă din însăși materialitatea acesteia și cuprinde două aspecte esențiale, consecințele sale fiind atât de natură materială, dar și de natură morală. În raport de circumstanțele concrete ale prezentei cauze și care au fost analizate și reținute de către instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, se constată că în mod fondat instanța a reținut existența unui prejudiciu de natură morală, iar în aprecierea întinderii obligației de despăgubire s-au avut în vedere consecințele negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora pe planul vieții persoanei vătămate. În aprecierea cuantumului prejudiciului, instanța a avut în vedere "valorile lezate, dimensiunea suferințelor fizice și psihice la care a fost supus reclamantul și intensitatea cu care au fost percepute de către acesta și familia sa". Acoperirea acestor prejudicii nepatrimoniale se asigură prin compensarea lor cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, iar nu prin reparare, acestea neavând o valoare materială. Evaluarea cuantumului prejudiciului moral în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății se face în raport de gravitatea vătămărilor, consecințele produse, durata și natura tratamentului, perioada convalescenței, manifestările pe plan psihic, etc. Având în vedere că instanța a analizat și reținut existența unui prejudiciu nepatrimonial (moral) rezultat din vătămarea integrității corporale și a sănătății iar în aprecierea cuantumului despăgubirii acordate în compensare a avut în vedere toate criteriile legale și jurisprudențiale, critica formulată de reclamant este nefondată. Nefondată este și critica privind neacordarea cheltuielilor materiale, în totalitate și în raport de înscrisurile depuse. Aprecierea instanței, conform căreia "cheltuielile invocate de către reclamant drept prejudiciu material, o parte nu au fost dovedite, iar o parte nu ar viza cheltuielile făcute în legătură directă sau indirectă, cu accidentul" reprezintă o chestiune de fapt care nu va putea fi supuse analizei în recurs.

Recursurile declarate de chemata în garanție S.C. B. S.R.L. și B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S., având motive de recurs comune, sunt nefondate. În cauza de față, se reține că fapta ilicită în urma căreia a fost produs prejudiciul a cărei reparație se solicită prin prezenta acțiune, a fost săvârșită pe drumul de acces din cadrul E., prin conducerea necorespunzătoare a autovehiculului autospecializat DAC, înmatriculat cu număr de înmatriculare x și care nu poseda poliță de asigurare la momentul producerii accidentului. Deplasarea s-a efectuat în baza contractului de prestări servicii nr. x din 4.05.2012 și actului adițional, iar în anexa cu parcul activ se regăsește și acest autovehicul, înmatriculat sub nr. x, cu denumirea de "automobil mixt transport personal (10-12) locuri și marfă cu tracțiune integrală". Legalitatea înmatriculării și respectiv menținerea în circulație a autovehiculului, în condițiile O.U.G. nr. 195/2002, nu pot fi analizate în prezenta cauză. Autovehiculul fiind înmatriculat, persoana deținătoare avea obligația să încheie contract de asigurare pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor pentru/și accidente de autovehicule pe teritoriul României art. 4 și art. 48 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 din Ordinul nr. 14/2001, conținând Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicul emis de C.S.A. în vigoare la data producerii accidentului, conform căruia: "(2) Indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, asigurătorul R.C.A. acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare R.C.A. pentru: 1. prejudiciul produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a atașului tractat de vehicul; 2. prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului: - a condus vehiculul fără consimțământul explicit sau implicit al asiguratului: - nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă vehiculul respectiv; - nu a respectat obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv; 3. prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor. materialelor sau a obiectelor transportate." Pe de alta parte, dispozițiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, definesc accidentul de circulație ca fiind evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: s-a produs pe un drum deschis circulației publice, a avut ca urmare decesul sau rănirea mai multor persoane, în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare, s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulație. Din analiza acestor dispoziții rezulta o distincție clara între "accidentele de vehicule" și "accidentele de circulație". Astfel, în vreme ce art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 definește "accidentul de circulație", care este prin esența sa unul produs pe un "drum public", dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului nr. 14/2011 vizează "accidentul de vehicul", accident care nu este în mod necesar și neapărat unul de circulație și produs pe un drum public, ci doar un accident "produs prin intermediul vehiculului" sau "produs de vehicul" și care trebuia asigurat. Conform art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 emis de C.S.A. pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., în vigoare la data producerii accidentului, Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării. Alin. (3) stabilește că dacă pentru vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul nu a fost îndeplinită obligația de a încheia asigurarea R.C.A., Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări corporale sau decese. Potrivit alin. (4) Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire tară însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuțiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului. În mod legal s-a reținut că legislația referitoare la asigurările de răspundere civilă auto și la F.P.V.S. nu vizează "accidentele de circulație" sau accidentele produse pe "drumurile publice" așa cum sunt acestea definite de O.U.G. nr. 195/2002, ci în mod direct și necircumstanțiat "accidentele de vehicul" și respectiv riscurile menționate în mod explicit. Legiuitorul român a prevăzut că angajarea răspunderii civile poate fi antrenată indiferent de locul în care a fost produs accidentul de vehicul, nu doar pe un drum public și nu doar ca urmare a unui accident rutier în sensul legii circulației pe drumurile publice. Sunt neîntemeiate și susținerile referitoare la incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 319/2006 - legea sănătății și securității în muncă - referitoare la accidentul de traseu, respectiv accidentul de muncă și care presupune angajarea răspunderii unui alt asigurător. Calificarea accidentului ca:"accident de muncă" sau "accident de traseu" nu are relevanță în prezenta cauză în condițiile în care s-a reținut că autovehiculul era înmatriculat, exista obligația încheierii poliței de asigurare și s-a produs riscul asigurat, fiind astfel antrenată răspunderea Fondului de Protecție a Victimelor Străzii. Critica privind interpretarea și aplicarea greșită în cauză de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., art. 5 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, precum și incidența Deciziei nr. 12/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ. "în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Această normă legală face posibilă diminuarea obligației autorului faptei ilicite, atunci când acesta apreciază că și victima a contribuit, cu intenție sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuția" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii sale concurențiale. Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Deși este necesar ca acțiunea sau inacțiunea victimei să îmbrace una din formele de vinovăție, culpă sau intenție, din considerente de echitate în stabilirea despăgubirii acordate, analiza dinamicii producerii faptei prejudiciabile trebuie efectuată și din perspectivă obiectivă, stabilind contribuția efectivă a victimei la producerea daunei. Din această perspectivă, nu prezintă nicio relevanță atitudinea psihică a victimei față de propria sa faptă și urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire. Analizând mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat la implicarea sa efectivă. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut sa răspundă. Aceste aspecte au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curți, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 07.2016, prin care s-a decis că: "Dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă." Motivând soluția reținută în dispozitivul deciziei, Înalta Curte a statuat în considerente că: "Dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia; (...) sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...). Așadar, daca există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului." Hotărârea instanței supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincție clară între cele două laturi ale cauzei. Instanțele de judecată, învestite cu soluționarea cauzelor având ca obiect răspundere civilă delictuală în care se invocă existența unei contribuții a victimei la producerea prejudiciului, trebuie să analizeze, pe lângă alte aspecte, și atitudinea, acțiunile sau inacțiunile victimei înainte, în timpul și după producerea faptei ilicite, pentru o determinare corectă a contribuției sale la producerea prejudiciului. Potrivit dispozițiilor art. 5 din Ordinul C.S.A. nr. 8/2008 nu se acordă despăgubiri "persoanelor care au urcat de bună-voie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că vehiculul respectiv nu este asigurat". Această cauză de neacordare a despăgubirilor este condiționată de dovedirea acestei stări de fapt, iar potrivit art. 249 C. proc. civ. "dacă legea nu dispune expres altfel, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească". Așadar, sarcina probei revine celui care face o afirmație în fața instanței. Pârâtul, invocând cunoașterea de către reclamant a faptului că vehiculul nu era asigurat, avea obligația de a face dovada acestui fapt psihologic. Reținerea instanței că nu există dovezi că reclamantul ar fi cunoscut lipsa asigurării R.C.A. privește o stare de fapt și care nu mai poate fi cenzurată în recurs. Prezumțiile fiind probe indirecte, reprezentând concluziile trase de lege sau de judecător de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raporturilor juridice sau stărilor de fapt, este necesar să se apeleze la inducția sau la deducția realităților, pe calea raționamentelor de la cunoscut la necunoscut. Or, în cauză, instanța a reținut că nu există probe directe din care să se deducă că reclamantul a știut că vehiculul nu era asigurat iar această statuare privește netemeinicia hotărârii și nu legalitatea. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. a se respinge recursurile, ca nefondate.