ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1702/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 14.02.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. - Sucursala București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că, în mod abuziv, pârâta a invocat "rezilierea" contractului de prestări servicii x/10.05.2012, având în vedere faptul că nu există nicio faptă culpabilă a sa, de natură a atrage incidența dispozițiilor contractuale evocate de pârâtă.

A mai solicitat reclamanta să se constate că pârâta îi datorează importante sume de bani, rezultate din derularea contractului de prestări servicii și, să fie obligată la plata următoarelor sume: 1) 540.634,26 RON - comision încasări (vânzare), conform raport tranzacții, corespunzător perioadei septembrie 2011 - septembrie 2012 (art. 17.4 din contract); 2) 18.000 RON - comision bonus credite ipotecare perioada iulie 2012 - septembrie 2012 (art. 3.5 paragraf 2 din contract); 3) 22.500 RON contravaloarea dotărilor și investițiilor achitate de prestator la începerea contractului și a celor realizate de acesta în perioada 2008 - 2012 (art. 17.5 din contract); 4) 236.684,88 RON - portofoliu clienți; 5) 438.131 RON - diferența comision service; 6) 8.463,11 RON - diferența comision calitate și 7) 13.418.18 RON - diferența comision creștere.

Prin sentința civilă nr. 134C a Tribunalul Brașov, secția a II-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția de necompetență teritorială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1112 de la 23.02.2016 a Tribunalului Bucuresti - sectia a VI-a civilă, s-a respins petitul nr. 1 din cererea de chemare în judecată ca inadmisibil și s-au respins restul pretențiilor formulate de reclamantă ca neîntemeiate.

In motivare s-a retinut ca date fiind considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la data de 16.12.2014 este intemeiata excepția inadmisibilității petitului nr. 1.

Intre cele două părți (reclamanta în calitate de prestator și pârâta în calitate de beneficiar) s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. x/10.05.2011, având ca obiect prestarea de servicii (principale și auxiliare) conform art. 1 din Contract, părțile având o colaborare de acest gen și anterior acestui contract. Serviciile principale presupuneau prezentarea către potențialii clienți a produselor financiare oferite de C. și facilitarea acordării acestor produse, iar serviciile auxiliare - acordarea de consultanță și asistență în legătură cu produsele financiare oferite de C..

Notificarea de reziliere a contractului este comunicată reclamantei de parata prin intermediul BEJ D.. Aceeași intenție a pârâtei rezultă în clar și din notificările emise ulterior, în cuprinsul cărora a fost expusă de altfel pe larg situația de fapt incidentă și care a condus la luarea unei astfel de decizii. Așadar, reclamanta a avut ocazia să ia cunoștință în mod transparent de obligațiile a căror nerespectare îi este imputată, și modalitatea în care pârâta a stabilit situația de fapt incidentă în activitatea reclamantei.

În concret, în urma sesizărilor primite și a verificărilor efectuate în speță, pârâta a efectuat un control, cu privire la activitatea desfășurată de reclamanta A., în cursul lunii octombrie 2012, respectiv s-a procedat la efectuarea de investigații interne prin intermediul Departamentului Security Risk Management. În acest sens, a fost întocmit Raportul de investigații nr. x din 16.10.2012, prin care s-au constatat nereguli și încălcări contractuale. Tot în cuprinsul acestui raport de investigații, se menționează că societatea reclamanta a încălcat în mod frecvent și grav dispozițiile privitoare la secretul profesional și regimul datelor cu caracter personal. Prin acest comportament al reclamantei au fost afectate atât interesele pârâtei, cât și interesele clienților săi.

Constată, totodată, tribunalul că, atât din înscrisurile depuse la dosar, dar și din declarațiile martorilor, rezultă grave deficiențe în activitatea reclamantei.

Tribunalul constată că pârâta nu doar că s-a prevalat de pactul comisoriu, ci a și comunicat părții adverse acest aspect, făcând astfel cunoscută poziția sa. Se constată, așadar, că a operat rezilierea contractului și acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei în executarea contractului este una neîntemeiată, neîndeplinirea obligațiilor contractuale fiind imputabilă chiar reclamantei.

Referitor la pretențiile invocate de reclamantă prin petitul nr. 2, astfel cum au fost precizate ulterior, tribunalul observă că ele au cauze diferite, unele provin din dorința reclamantei de continuare a raporturilor contractuale, altele sunt daune-interese care se fundamentează tocmai pe rezilierea contractului de prestări - servicii. Or, o astfel de conduită procesuală nu poate fi primită.

Stipularea unei clauze penale pentru o anumită "abatere" de la prevederile contractului are drept consecință tranșarea definitivă a răspunderii debitorului în culpă, deoarece prin clauza penală se determină anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti pentru acea abatere, adică pentru neexecutarea contractului. Dacă s-a prevăzut clauza penală pentru neexecutare, nu va putea fi cumulată cu executarea în natură; creditorul va putea pretinde numai acordarea clauzei penale.

Dată fiind însă situația de fapt dedusă judecății, tribunalul apreciază că pârâta nu se poate prevala de dispozițiile art. 17.4 din contractul de prestări servicii, clauză care devine incidentă pentru situațiile în care "contractul încetează prin denunțare unilaterală de către beneficiar din motive neimputabile prestatorului sau pe cale amiabilă". Or, în speță, nu este incidentă niciuna din situațiile de mai sus, ci, dimpotrivă, instanța a constatat rezilierea, determinată de motive imputabile reclamantei.

Ca atare, orice pretenții fundamentate pe dispozițiile art. 17.4 din contractul încheiat la 10.05.2012, inclusiv sumele solicitate cu titlu de comision de încasări (vânzări) de 540634,26 RON sunt neîntemeiate.

Deși aceleași pretenții au fost solicitate de reclamantă și în temeiul art. 17.5 din contractul încheiat în anul 2008, tribunalul constată că o astfel de prevedere nu poate fundamenta cererea reclamantei, nefiind aplicabil în parte, față de perioada la care reclamanta se raportează și anume septembrie 2011- septembrie 2012. De altfel, nu au fost defalcate pretențiile reclamantei în mod distinct pentru fiecare contract în parte, astfel încât să existe o reprezentare a susținerilor reclamantei și o verificare corespunzătoare acestora din partea instanței. Partea avea obligația de a detalia în cuprinsul cererii motivele de fapt și de drept care fundamentează pretențiile sale și nu este suficientă trimiterea la un mod de calcul propriu.

Referitor la sumele solicitate cu titlu de contravaloare dotări și investiții achitate de prestator la începerea contractului și a celor realizate de pârâtă în perioada 2008-2012, în valoare de 22500 RON, tribunalul constată că pârâta a depus la dosar dovada faptului că a avansat deja reclamantei suma de 5176,27 RON, cu titlu de răscumpărare mobilier, sumă acceptată de reclamantă și care nu a fost contestată la data plății, respectiv 29.01.2013. De altfel, reclamant nu a probat că a efectuat cheltuieli superioare acestei valori.

Pe cale de consecință, susținerea reclamantei conform căreia reprezentanții C. ar fi interzis prestatorului recuperarea dotărilor și investițiilor cu privire la sediu este nefondată.

Cu privire la pretențiile în cuantum de 18.000 RON, pentru intervalul iulie 2012 - septembrie 2012, tribunalul le respinge ca nefondate, întrucât acordarea comisioanelor suplimentare periodice nu reprezenta un drept al reclamantei ci o facultate a pârâtei, condiționată de îndeplinirea criteriilor de calificare. Or, față de situația de fapt incidentă în speță, și care ridică reale semne de întrebare asupra seriozității modului în care reclamanta a atins indicii de performanță, tribunalul apreciază că în mod pertinent pârâta a adoptat un refuz din acest punct de vedere.

Față de restul pretențiilor formulate de reclamantă în cuantum de 438131 RON - diferență comision service, 8463,11 RON - diferență comision calitate, 13418,80 RON - diferență comision creștere, tribunalul constată în primul rând că ele nu au fost întemeiate pe anumite dispoziții contractuale, ci a existat o referire generică la contractele de prestări - servicii din 2008 și 2012.

Simpla trimitere în aceste condiții la rapoartele de expertiză extrajudiciară nu este suficientă pentru a justifica aceste sume.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitand admiterea apelului și anularea sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, in subsidiar schimbarea sentintei și admiterea actiunii asa cum a fost formulata.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1067 A din 9 iunie 2017, a respins apelul privind încheierea din 16 decembrie 2014; a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. Brașov, împotriva încheierii de ședință din 19 decembrie 2014, precum și împotriva sentinței civile nr. 1112 din 23.02.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata B. - SUCURSALA BUCUREȘTI și a anulat încheierea din 19 decembrie 2014, precum și sentința civilă nr. 1112/2016; a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respective, la Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control jdciiar a reținut, în esență, următoarele motive:

Curtea a retinut ca nu sunt întemeiate criticile apelantei, soluția primei instanțe fiind legală, în acord cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ. 1865, potrivit cu care, modificarea acțiunii se poate face numai la prima zi de înfățișare.

Curtea a observat că instanța de fond i-a pus în vedere din oficiu reclamantei (apelanta A. SRL) să își completeze acțiunea introductivă (depusă inițial la Tribunalul Brașov, în data de 14.02.2013 și declinată, ulterior, prin sentința nr. 134/C/08.05.2013), în sensul de a se aduce precizări și lămuriri asupra temeiului de drept (pentru capătul de cerere nr. 1), precum și asupra modului de calcul, a perioadei și a indicilor de referință în ce privește capatul de cerere nr. 2, punctele 1-7.

Prima instanță a revenit asupra acestei măsuri, constatând că reclamanta își îndeplinise sarcina de a aduce lămuririle necesare acțiunii initiale, prin cererile și înscrisurile depuse la dosar.

La termenul din 16.12.2014, reclamanta a depus o cerere de completare a primului capăt de cerere ("de a se constata că în mod abuziv pârâta C. a reziliat contractul de prestări servicii x/10.05.2012") și cu solicitarea suplimentara de "constatare a încetării contractului prin denunțare unilaterală, în temeiul art. 171 lit. c) din contract".

Curtea a avut in vedere ca art. 132 din C. proc. civ. 1864 stabilește limitele în care elementele de bază ale procesului din acțiunea introductivă pot fi modificate, inclusiv în ce privește obiectul cererii și temeiul juridic al acesteia. Norma procedurală înscrisă în articolul menționat nu are un caracter imperativ, pârâtul putând accepta o modificare ulterioară.

Din conținutul încheierii din 16.12.2014, se observă, însă, că pârâta intimata s-a opus, invocând excepția de tardivitate a modificării acțiunii, astfel încât cererea făcută după prima zi de înfățișare nu putea fi primită.

Nu pot fi acceptate susținerile apelantei în sensul că prima zi de înfățișare trebuia socotită chiar la termenul la care s-a depus cererea respectivă, adică la 16.12.2014. În temeiul art. 134 din C. proc. civ. 1865, prima zi de înfățișare este aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii, conturându-se cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare.

Or, se observă că cele două cerințe esențiale, citarea legala a părților și posibilitatea reala de a pune concluzii, au fost întrunite la termenul din 29.10.2013. Aceste condiții sunt îndeplinite chiar și în situația în care acțiunea nu era legal timbrată. Faptul că la același termen din 29.10.2013, instanța a dispus și suspendarea judecății cauzei pentru neîndeplinirea unor obligații puse în sarcina reclamantei apelante, măsură circumscrisă rolului activ al instanței în vederea clarificării pretențiilor deduse judecății, nu poate duce la concluzia că nu ar fi fost întrunite condițiile prevăzute de art. 134 din C. proc. civ. pentru acest moment esențial al dezbaterilor din faza preliminară a procesului.

Reclamantei apelante nu îi poate profita propria culpă procesuală, din moment ce cererea modificatoare nu se înscrie în obligația de lămurire și precizare a acțiunii introductive, ci urmărea o modificare a petitului acesteia peste termenul legal, prima instanță constatând în mod corect neregularitatea acesteia.

Apelanta a criticat și încheierea din 19.12.2014 a tribunalului, prin care prima instanță a admis excepția inadmisibilității petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată. Prima instanță și-a motivat soluția, în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. 1865, reclamanta neurmărind constatarea existenței/inexistenței unui drept, ci a unei situații de fapt.

Curtea a reținut că acțiunea reglementată de art. 111 C. proc. civ. 1865 (actualul art. 35 din C. proc. civ.) este o acțiune prin care se poate cere instanței de judecată, fie constatarea existenței unui drept, fie a inexistenței unui pretins drept al pârâtului.

Reclamanta apelanta și-a formulat petitul nr. 1, în sensul că solicita instanței "să constate că în mod abuziv pârâta a invocat rezilierea contractului de prestări servicii x/10.05.2012". S-a cerut, deci, să se constate caracterul abuziv al rezilierii contractului de către pârâtă, nefiind îndeplinite, în opinia reclamantei, condițiile contractuale privind culpa sa.

Acțiunea în constatare este, deci, una negativă, urmărind constatarea nu a unei situații de fapt, cum greșit reține instanța de fond, ci a inexistenței unui drept al paratei, astfel încât, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate ale art. 111 C. proc. civ., excepția a fost în mod nelegal admisă, apelul reclamantei fiind intemeiat.

Deși respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil se regăsește și în dispozitivul sentinței apelate, în considerente făcându-se trimitere la încheierea din 19.12.2014, în cuprinsul acelorași considerente, instanța de fond reține că "în cauză, contrar susținerilor reclamantei, pârâta s-a prevalat în mod corect de rezilierea contractului, ca urmare a gravelor și numeroaselor încălcări contractuale săvârșite de reclamanta A.".

Prin urmare, un capăt de cerere respins ca inadmisibil, cu consecința neanalizării acestuia, este, în realitate, analizat pe larg în motivarea sentinței, concluzionându-se că ar fi neîntemeiat, Curtea constatând, deci, o neconcordanță flagrantă între dispozitiv și considerente, cu consecința nulității sentinței.

Legalitatea hotărârii atacate trebuie analizată în funcție de motivele de fapt și de drept reținute, care trebuie să fie concordante cu actele din dosar, în caz contrar instanța de apel fiind în imposibilitate de a analiza justețea soluției adoptate în întregul ei.

Curtea a observat și că toate celelalte capete de cerere asupra cărora instanța de fond s-a pronunțat în sensul netemeiniciei acestora, reprezentand daune-interese subsecvente rezilierii contractului de prestări servicii nr. x/10.05.2012 de către pârâta intimată C., necesitau stabilirea prioritara a existentei/inexistentei caracterului abuziv al rezilierii paratei intimate, abia ulterior urmand a se verifica și continutul clauzelor contractuale aplicabile, precum și dispozitiile legale incidente, fiind necesara și administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv o expertiza contabila.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta B.- SUCURSALA BUCUREȘTI, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București în vederea judecării fondului.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive:

Hotărârea instanței de apel este incomplet motivată, motivarea incompletă echivalează cu o lipsă de motivare și, prin urmare, solicită a se constata faptul că decizia pronunțată în apel nu este motivată în conformitate cu rigorile legii și ale jurisprudenței, motiv pentru care se impune casarea hotărârii și trimiterea cauei spre rejudecare.

În susținerea criticii întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că, din analiza hotărârii instanței de apel, se observă că aceasta a făcut aplicarea greșită a legii în trei situații, după cum urmează:

Împrejurarea că instanța de fond a analizat temeinicia măsurii rezilierii, chiar și în condițiile respingerii ca inadmisibil a capătului de cerere în constatare, nu face ca hotărârea pronunțată să fie nelegală.

Instanța a reținut în mod eronat că acțiunea formulată de intimata- reclamantă ar fi fost una în constatarea unei situații de drept. Instanța a modificat petitul acțiunii în constatare.

Și, în fine, recurenta- pârâtă a mai invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. prin raportare la existența și exercitarea în concret a unei acțiuni în realizare.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește critica din recurs, circumscrisă motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care recurenta- pârâtă susține nelegalitatea hotărârii recurate întrucât ar fi nemotivată, Înalta Curte reține următoarele:

Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Însă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei astfel de critici este condiționată de omisiunea - ce trebuie să fie totală- a instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele cererii ce i-a fost supusă spre analiză, prin urmare, fiind vorba doar de nepronunțarea instanței asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul sentinței.

Deopotrivă, pentru o apreciere completă a acestui motiv de recurs, este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci, textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele invocate, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului pe care îl sprijină.

Instanța este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivul invocat ori aspectul reținut și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele cererii.

Cu alte cuvinte, în cazul în care instanța a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de parte în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv al cererii sale, pentru a răspunde printr-un considerent comun, ori considerentele reținute de aceasta în argumentarea soluției, nu se poate reproșa instanței o omisiune de a motiva hotărârea, căci, nemotivarea nu există în situația în care instanța a analizat grupat argumentele reținute- cum este cazul în speță.

Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, dacă instanța a răspuns motivelor formulate ori argumentelor reținute printr-un considerent comun.

În speță, instanța de apel a arătat foarte clar și motivat care sunt considerentele pentru care a găsit că, motivele de apel formulate de reclamantă sunt fondate, Înalta Curte observând, totodată, că instanța a examinat, în mod real, cererea de apel, cu referire specială la fiecare dintre motivele de apel invocate, în raport cu probatoriile administrate în cauză, starea de fapt reținută și textele legale aplicabile.

Astfel, instanța a arătat, în cuprinsul hotărârii sale, care sunt motivele pe care se sprijină soluția cererii de apel formulate, și, din examinarea legalității deciziei recurate, Înalta Curte reține că, Curtea de Apel a procedat la verificarea temeiniciei tuturor criticilor și aspectelor formulate, pentru considerentele expuse pe larg în hotărâre.

Hotărârea instanței de apel este motivată în fapt și în drept, problemele supuse dezbaterii au fost examinate în mod real, iar în considerentele deciziei se regăsesc argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. Motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea în urma examinării probelor administrate, iar hotărârea recurată răspunde acestor cerințe.

Mai mult, Curtea de Apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu situația de fapt stabilită în cauză, aplicație obligatorie, ce conferă suport legal soluției pronunțate.

Înalta Curte observă că, în considerente, instanța a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză și a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor la speță, soluția exprimată prin dispozitiv fiind susținută de considerente, iar nu pur formală, și este, în realitate, corolarul motivelor ce o preced.

Verificând toate aceste aspecte, în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare motivele ce au condus la admiterea apelului reclamantei, iar considerentele hotărârii astfel pronunțate se raportează chestiunilor deduse judecății în cadrul căii de atac a apelului, sens în care greșit se susține că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, decizia atacată cu recurs este temeinic și pe deplin motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanță la adoptarea soluției, motive care sunt concordante cu actele existente în dosar, iar verificarea cererii de apel, prin prisma celor formulate de apelantă, s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia că hotărârea instanței de apel respectă și exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 2005).

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiție.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate, ceea ce nu este cazul în situația de față.

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv, în corecta stabilire a situației de fapt, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse, și, astfel, cererea de apel, soluționată prin decizia recurată, a fost examinată în mod echitabil, părților fiindu-le, astfel, pe deplin respectat dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. este nefondat, prin decizia pronunțată instanța de apel în mod corect și legal reținând că soluția instanței de fond, de admitere a excepției inadmisibilității petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată, este eronată, și în mod greșit a soluționat acest petit pe excepție.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și motivată, rezultă fără putință de tăgadă că acest capăt de cerere nu are natura unei acțiuni în realizare, fiind de esență caracterul de cerere în constatare și nepatrimonial, prin acest petit instanța fiind ținută să analizeze dacă rezilierea a fost sau nu culpabilă societății intimate- reclamante.

Corect instanța de apel a constatat că deși prin încheierea de ședință din 19 decembrie 2014 a dispus admiterea excepției inadmisibilității formulării acestui capăt de cerere, prin motivarea hotărârii, instanța de fond a făcut, însă, o analiză a motivelor invocate în susținerea temeiniciei rezilierii contractului de prestări servicii, pronunțând, astfel, o hotărâre nelegală.

Prin urmare, legal Curtea de Apel a constatat nulitatea sentinței instanței de fond, dată fiind neconcordanța evidentă dintre considerente și dispozitiv: pe de o parte, prin considerente, instanța a analizat pe larg în motivarea sentinței primul petit al cererii de chemare în judecată, apreciind asupra caracterului neîntemeiat al acestuia, pentru ca apoi, în dispozitiv, să-l respingă, ca inadmisibil.

Pentru toate aceste considerente, se constată că instanța de apel a pronunța o hotărâre legală, care este la adăpost de orice critică, motivele de recurs formulate de pârâtă fiind nefondate.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.- SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1067 A din 9 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2017.