ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2058/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 432/2017, pronunțată la data de 29 august 2017, în Dosarul nr. x/2016, a respins apelul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 146/31.01.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj; a admis apelul incident declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis excepția prescripției extinctive invocată de către pârâtă și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., pentru prescripția dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen, reclamanta A. - prin agent C. S.R.L. București, la data de 30 octombrie 2017, motivele de recurs fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată, solicitând, admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii principale.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ., recurenta- reclamantă A. - prin agent C. S.R.L. București a criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, prealabil, a expus succinte precizări pe situația de fapt în cauză și, în dezvoltarea motivului de recurs a invocat, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă a dobândit titlul său prin cesiunea de creanță, în data de 30.05.2012, la acea dată preluând atât creanța, cât și garanțiile acesteia, respectiv, ipoteca.

Față de acest moment, consideră că în cauză este incidentă instituția acțiunii ipotecare, deoarece, suntem în prezența unui raport juridic născut sub incidența noului C. civ.

Prescripția dreptului la acțiune, a susținut recurenta- reclamantă, a început să curgă în temeiul noului C. civ., având în vedere faptul că preluarea ipotecii s-a făcut la data de 30.05.2012, astfel încât, în cauză este incident art. 2504 C. civ., acțiunea ipotecară fiind formulată în termen.

Printr-o analiză simplă și având în vedere prevederile imperative ale art. 2504 C. civ., a conchis recurenta- reclamantă, prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

Prin Rezoluția din 28 noiembrie 2017, s-a dispus comunicarea recursului către intimata-pârâtă B., care a depus întâmpinare, la data de 22 decembrie 2017 (data poștei înscrisă pe plicul de expediere, dosar recurs), întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu consecința menținerii în integralitate a hotărârii ca fiind legală și temeinică, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi anexată dovada în acest sens.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispozițiile 483 alin. (1) noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 8 martie 2018, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună, în scris, punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat recurentei-reclamante A. - prin agent C. S.R.L. București, precum și intimatei-pârâte B., recurenta-reclamantă depunând punct de vedere asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recurenta- reclamantă A. - prin agent C. S.R.L. București a solicitat soluționarea pe fond a recursului promovat, în completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Prin Rezoluția din data de 2 mai 2018, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (6) din noul C. proc. civ., față de faptul că recurenta-reclamantă și-a exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a fixat termen pentru examinarea recursului, în completul de filtru, la data de 17 mai 2018, în temeiul art. 493 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fără citarea părților.

Intimata-pârâtă B., căreia i s-a comunicat recursul, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 - noul C. proc. civ., și art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu consecința menținerii în integralitate a hotărârii ca fiind legală și temeinică, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi anexată dovada în acest sens.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurentei-reclamante vizează, în esență, incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., dispoziții care prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și, din perspectiva motivului invocat, critica recurentei se îndreptă împotriva soluției pronunțate în apel, asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Recurenta consideră că în cauză este incidentă instituția acțiunii ipotecare și instanța de apel în mod nelegal nu a avut în vedere faptul că preluarea ipotecii s-a făcut la data de 30.05.2012, astfel încât, este incident art. 2504 C. civ., acțiunea ipotecară fiind formulată în termen.

O asemenea interpretare nu poate fi primită, pentru că ea tinde să contureze un regim juridic de imprescriptibilitate pentru dreptul accesoriu reprezentat de ipoteca legală, pe care actul normativ aplicabil nu îl recunoaște.

Art. 1 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula prescriptibilității tuturor drepturilor de creanță, prin trecerea unui termen de 3 ani.

Aplicând corect normele de drept material incidente, în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul la acțiune în speța dedusă judecății s-a născut în conformitate cu prevederile Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C x/6580 încheiat între părți la data de 22 ianuarie 2008 - prevederile art. 11.1. din contract, iar nu la momentul preluării ipotecii din data de 30.05.2012.

Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevede cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive, însă, întreruperea cursului prescripției pentru unul dintre drepturile de creanță (cel principal) nu produce efect întreruptiv și în privința dreptului accesoriu (ipoteca), prin cesiunea creanței, deoarece în lipsa sesizării instanței înlăuntrul termenului legal pentru valorificarea creanței, dreptul la acțiune corespunzător acesteia nu a fost exercitat.

Mai mult, cesionarea creanței nu are nicio implicație în ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție extinctivă, cazurile de întrerupere fiind expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cazuri între care, nu se regăsește și cesiunea creanței, termenul de prescripție începând să curgă anterior acestei cesiuni.

Mai mult decât atât, creditorul cesionar preia creanța de la creditorul cedent în starea în care aceasta se află la predare, prescripția dreptului material la acțiune urmându-și cursul său legal.

Înalta Curte urmează a înlătura și critica formulată de recurentă, prin care aceasta a susținut că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă în temeiul Noului C. civ., având în vedere faptul că preluarea ipotecii a avut loc la data de 30.05.2012 și, astfel, în cauză este incident art. 2504 din noul C. civ., acțiunea ipotecară fiind formulată în termen.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, și cum corect și legal a reținut și instanța de apel, dreptul material incident speței este cel reglementat de vechiul C. civ., iar în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune - Decretul nr. 167/1958. Aceasta deoarece, raportul juridic în speță s-a născut sub incidența vechiul C. civ., Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C x/6580 fiind încheiat de părți la data de 22 ianuarie 2008, cât și prin raportare la data încheierii contractului de ipotecă, tot, 22.01.2008.

În acest caz, potrivit dispozițiilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. civ., incident, ipotecile se sting prin stingerea dreptului de creanță principal, iar o acțiune ipotecară formulată pentru o ipotecă constituită sub imperiul vechiul C. civ. nu poate fi admisibilă odată ce creanța principală s-a prescris.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, aplicând legal normele de drept material incidente, în mod nelegal a ținut cont de faptul că dreptul la acțiune în speța dedusă judecății s-a născut în conformitate cu prevederile contractului de credit între părți, și nu de la data menționată în contractul de cesiune a creanței izvorâte din contractul de credit încheiat.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte amintește că în cauză nu a fost încălcat dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil și nici dreptul privind liberul acces la justiție. Astfel, recurentei-reclamante nu i s-a încălcat dreptul de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile sale.

Față de acestea, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile invocate de recurenta-reclamantă reclamanta A. - prin agent C. S.R.L. București, nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. - prin agent C. S.R.L. București împotriva Deciziei civile nr. 432/2017 din 29 august 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2018.

Procesat de GGC -NN