ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2018

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 03.10.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și "chemata în garanție" Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale și 4.400.000 RON, cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a fost accidentată de numitul C., care era asigurat RCA de către pârâtă.

Prin sentința nr. 808/13.03.2017, Tribunalul București a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a constatat suspendată judecata acesteia în conformitate cu art. 75 din Legea nr. 85/2014 și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu "pârâta" Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva acestei sentințe la data de 10.04.2017 a declarat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 1327 din 22 septembrie 2017,Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-chemat în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva sentinței civile nr. 808/13.03.2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. În motivarea cererii de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici:

Instanța de fond a constatat suspendarea cauzei în condițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. prin lichidator judiciar D. și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin apelul declarat împotriva sentinței nr. 808 din 13.03.2017 reclamanta a susținut că sentința atacată este netemeinică și nelegală având în vedere că la data de 13.03.2017 apărătorul său ales a formulat o cerere de amânare a cauzei, fiind în imposibilitate, dovedită, de prezentare la termenul de judecată acordat în cauză.

A arătat că, deși cererea de amânare a fost justificată, instanța de fond a respinse această cerere și a considerat întemeiată cererea de suspendare a pârâtei B. S.A. în condițiile în care era, deja, numit lichidator judiciar D., fără a introduce în cauză, în calitate de intervenient forțat, această societate.

Susține recurenta că, în mod greșit, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea pe care a formulat-o în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile în care a depus și la aceasta o cerere de despăgubire care nu a fost soluționată în sensul admiterii sau respingerii cererii sale de acordare de despăgubiri, pentru a fi incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Consideră greșită motivarea instanței de apel care a statuat că apărătorul ales al reclamantei se putea prezenta la termenul de judecată acordat de instanța de fond pe considerentul că nu a existat nicio piedică în condițiile în care procesele susținute de acesta se desfășurau în aceeași locație, Curtea de Apel București, respectiv Tribunalul București, nemotivat de oră. Recurenta a menționat că Tribunalul București, secția a VI-a civilă nu mai are sediul în aceeași locație cu secția penală, iar, la Curtea de Apel București, cauzele cu inculpații aflați în stare de detenție se iau la prima oră, respectiv ora 9:00, aspect ce poate fi verificat.

Cu privire la aspectele reținute de către instanța de apel, a precizat recurenta că se încearcă schimbarea înțelesului cererii sale, în sensul că prin acțiunea depusă a fost chemată în calitate de pârâtă S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar D. (fiind deja numit lichidator), iar în cazul insolvenței unei societăți de asigurare, ca garant, este numit Fondul de Garantare a Asiguraților.

Față de toate aceste aspecte, a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., admiterea căii de atac și respingerea cererii de suspendare, cu consecința continuării judecății de către instanța de fond, prin casarea hotărârilor pronunțate în cauză.

La data de 16 ianuarie 2018, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, comunicată părților, prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză.

La data de 22 ianuarie 2018, intimata B. S.A. prin lichidator judiciar D., Filiala Cluj a formulat întâmpinare, comunicată în cauză, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

a. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 14 februarie 2018, completul de filtru a luat act de raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului formulat de reclamanta A. și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

b. Prin încheierea din data de 19 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanta A., fixând termen de judecată la 17 mai 2018 cu citarea părților, în ședință publică.

În ceea ce privește încadrarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că, deși recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aspectele invocate de aceasta, în dezvoltarea motivelor de recurs, sunt susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare instituite de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea dreptului la apărare, aplicarea greșită a legii în ceea ce privește suspendarea judecății cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 și la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților.

Examinând hotărârea atacată în limita impusă de criticile formulate prin cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la apărare justificat de împrejurarea că instanța de apel, în mod greșit, a înlăturat motivul de apel prin care a arătat că cererea de amânare a judecății formulată la instanța de fond a fost eronat înlăturată, deși era justificată pe imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales.

Critica formulată de recurentă, deși susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Este adevărat că principiul dreptului la apărare este unul din cele mai importante principii ce guvernează desfășurarea procesului civil, consacrat cu valoare constituțională, fiind una din cerințele privitoare la desfășurarea unui proces echitabil, astfel cum impune art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ. amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

Textul de lege îngăduie instanței de judecată să acorde, numai cu titlu excepțional, un termen de judecată pentru lipsă de apărare, temeinicia motivelor invocate urmând a fi apreciate cu mare strictețe, ocazie cu care instanța va stabili dacă motivele pentru care se solicită amânarea din cauza lipsei de apărare sunt sau nu imputabile părții ori reprezentantului acesteia.

Contrar susținerilor recurentei, în speță, nu se poate reține încălcarea dreptului acesteia la apărare, deoarece chiar dacă din preambulul sentinței atacate nu reiese pronunțarea expresă a instanței de fond asupra cererii de amânare, în mod implicit, instanța a apreciat asupra temeiniciei cererii formulate, aspect care a fost reținut corect și de instanța de apel atunci când a apreciat, în exercitarea controlului judiciar, asupra imposibilității de prezentare a apărătorului ales a reclamantei la termenul de judecată din 13.03.2017.

Astfel, cerințele textului de lege sus evocat au fost corect analizate și interpretate de către instanța de apel care a concluzionat asupra modalității de soluționare, de către instanța de fond, a cererii de amânare formulată de apărătorul reclamantei, atât timp cât simpla invocare a imposibilității de prezentare a apărătorului părții nu impune amânarea judecății, iar solicitarea formulată în cauză nu a fost justificată, în mod temeinic, pe o împrejurare absolută, insurmontabilă, exterioară apărătorului ales al reclamantei.

Neexistând obligația acordării termenului de judecată în orice împrejurare, aprecierea temeiniciei admiterii sau respingerii cererii de amânare a procesului presupune ca examinarea instanței să fie realizată în raport de natura litigiului, complexitatea acestuia și împrejurăeile specifice în care cererea a fost formulată, aspecte care țin de temeinicia hotărârii și nu de legalitatea acesteia, drept pentru care susținerile recurentei referitoare la modalitatea greșită de soluționare a cererii sale de amânare în raport de motivele justificative prezentate și care ar fi condus la imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales nu vor putea fi supuse cenzurii instanței de recurs.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a susținut, în esență, aplicarea greșită a legii în ceea ce privește măsura suspendării judecării cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Susținerile recurenței, deși susceptibile de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 499 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate, deoarece instanța de fond a procedat în mod corect la suspendarea judecării cauzei, reținând în considerentele sentinței, alături de prevederile art. 75 alin. (1), și pe cele ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea, de drept, a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

În speță, prin cererea de învestire a instanței, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., societate față de care, prin sentința nr. 132/2017 a Tribunalului Sibiu, s-a dispus începerea procedurii falimentului, împrejurare în raport cu care Înalta Curte reține că, în speță, au fost reținute corect ca incidente dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, care, față prevederile art. 75 alin. (1) din aceeași lege, reprezintă norma specială referitoare la societățile de asigurare/reasigurare, astfel încât, în mod judicios, instanța de fond a dispus suspendarea judecării acțiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Art. 262 din actul normativ sus menționat reglementează procedurile aplicabile în cazul societăților de asigurare/reasigurare debitoare, iar alin. (4) prevede:

"(4) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului (societatea de asigurare/reasigurare) are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare."

Din interpretarea dispozițiilor legale evocate, rezultă că legiuitorul a înțeles să reglementeze, distinct, situația societăților de asigurare/reasigurare, în sensul prevederii unei norme imperative, potrivit căreia, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea, de drept, a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

Contrar susținerilor recurentei, în cazul societăților de asigurare/reasigurare nu este reglementată o normă care să vizeze excepții de la măsura suspendării, astfel cum este cea de la art. 75 alin. (2), aplicabilă celorlalte societăți, dispozițiile imperative ale art. 262 din Legea nr. 85/2014 fiind aplicabile, iar numirea lichidatorului judiciar pentru societatea de asigurare aflată în faliment fiind, tocmai, de esența procedurii reglementată de Legea nr. 85/2014.

Relativ la motivul de nelegalitate referitor la modul de soluționare a cererii reclamantei formulată în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că instanțele fondului au efectuat o corectă interpretare și aplicare a legii, astfel încât criticile recurentei se vădesc a fi nefondate.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților este desemnat ca și garant al plății indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurator, însă nicio dispoziție din acest act normativ nu prevede subrogarea, de drept, a Fondului în drepturile și obligațiile procesuale ale intimatei-pârâte S.C. B. S.A. în cazul existenței acțiunii în pretenții pendinte pornite împotriva acesteia, calitatea de garant a Fondului fiind cu totul străină de calitatea de continuator sau succesor în drepturi procesuale a societății de asigurare aflată în faliment.

Din contră, textul acestei legi prevede o procedură administrativă de plată a despăgubirilor pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

Potrivit art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 13 alin. (5) din același act normativ, împotriva deciziei emisă de comisia specială din cadrul fondului se poate formula contestație, în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, instanței de judecată, respectiv Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită, în acest sens, de legiuitor.

Așadar, Înalta Curte reține că dreptul la despăgubire a creditorilor de asigurări împotriva Fondului de garantare este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condițiile legilor nr. 503/2004 și nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.

Prin urmare contextul normativ special instituit de legiuitorul român nu a reglementat posibilitatea exercitării unei acțiuni directe a creditorilor de asigurare împotriva Fondului de garantare și, întrucât obligația de despăgubire a acestuia din urmă a luat naștere în temeiul legii (și nu a unui contract, ca în cazul asigurătorului), care reglementează strict condițiile de exercitare a drepturilor asiguraților, în mod corect instanțele fondului au apreciat că cererea reclamantei adresată direct instanței de drept comun este inadmisibilă.

Instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană. Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 80/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanșată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În consecință, pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1327 din 22 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1327 din 22 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31.05.2018.