ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta SC. A. S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - (C.N.A.I.R. S.A.), fosta Companie Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A - (C.N.A.D.N.R. SA), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia:

I. în principal, să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie lucrările de construcții constând din relocarea conductelor D., aferente obiectivului Proiect Autostrada Nădlac - Arad, Lot x;

II. în subsidiar, să-i plătească suma de 8.291.334.4 RON, cu TVA inclusă, acest drept de creanță fiind interpretat ca alternativă la imposibilitatea restituirii bunului în natură.

La termenul de judecată din 27.05.2016, reclamanta a solicitat modificarea cererii de chemare în judecată, prin extinderea cadrului procesual pasiv și introducerea în cauză și a D. S.A., în calitate de pârât, fără a motiva în fapt și în drept această cerere și fără a justifica izvorul pretențiilor sale față de pârâta D. S.A.

Hotărârea pronunțată de prima instanță:

Prin Sentința civilă nr. 41/26.01.2017, pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. x/2016, s-a respins acțiunea civilă exercitată și precizată de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere Naționale S.A. și S.C. D. S.A., având ca obiect revendicare și pretenții.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate și admiterea acțiunii introductive precizată.

Prin Decizia nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Brașov, prin administrator special și administrator judiciar C., împotriva Sentinței civile nr. 41/26.01.2017, a Tribunalului Arad.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că decizia a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, la termenul din 21.09.2017, instanța de judecată, observând lipsa de la apel a administratorului special și trecând la verificarea procedurii de citare, a constatat faptul că aceasta nu a fost îndeplinită. Contrar dispozițiilor prevăzute de art. 219 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu a dispus amânarea judecării procesului, încălcând astfel dreptul la apărare al părții, prin nesocotirea dispozițiilor art. 13 C. proc. civ., art. 240 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 159 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a raportat la faptul că decizia recurată este nemotivată în drept, este lipsită de temei legal, pentru că modul în care este redactată nu permite stabilirea aplicării corecte a legii. Lipsa temeiului legal al deciziei decurge din lipsa motivării în drept și din inexistența normei care să formeze premisa majoră a silogismului juridic.

Instanța de apel, afirmând o situație de fapt, respectiv că D. este "proprietar de drept", trebuia să identifice temeiul legal pentru această situație care să susțină întreg silogismul construit, și pe care, în mod obligatoriu, trebuia să-1 expună în considerentele deciziei.

De asemenea, instanța de apel, chiar dacă a motivat decizia pe scurt, trebuia să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză prin cererea de apel, să încadreze situația de fapt la normele de drept aplicabile și nu doar să emită concluzii asupra hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Problemele punctuale supuse atenției prin cererea de apel, precum lipsa argumentelor legale (texte de lege) care să susțină situația de fapt identificată de judecătorul fondului, interpretarea eronată a procesului-verbal de recepție, aflat la filele x, prin care s-a stabilit o situație de fapt inexactă (transmiterea proprietății), pronunțarea asupra unor chestiuni care nu s-au cerut (dreptul de creanță) au fost ignorate.

Astfel, în cuprinsul deciziei nu se regăsesc o motivare proprie, o analiză și un argument legal, identificat de instanța de apel, pentru situația de fapt constatată, care să ducă la concluzia că constructorul unui bun imobil are în patrimoniu un drept de creanță, și nu un drept de proprietate.

Deoarece apelul este o cale devolutivă, trimiterea pe care o face instanța la "dispozițiile legale aplicabile speței", precum și la motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat instanța de fond, (de altfel, contestate prin cererea de apel) nu reprezintă o motivare corespunzătoare.

Așadar, pentru a ajunge la concluzia că apelul formulat de reclamantă este nefondat, instanța avea obligația să analizeze atât hotărârea instanței de fond, cât și cererea reclamantei și probatoriul administrat și, analizând aceste aspecte, să motiveze în drept situația de fapt reținută, cu privire la faptul de ce apelanta nu (mai) are un drept de proprietate asupra bunului imobil și de ce D. este proprietarul de drept al acestui bun, fapt contestat de către apelantă.

Recurenta a invocat și faptul că, din hotărârea instanței de apel, trebuia să rezulte că a avut în vedere toate aspectele invocate la prima instanță, că a reapreciat probele administrate de acea instanță, că, eventual, a readministrat unele dintre acele probe și că, astfel, a pronunțat o hotărâre de fond proprie, deoarece, potrivit art. 476 C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o noua judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept", iar, potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., "devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză, atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Or, instanța de apel s-a rezumat la a analiza motivele de apel raportat strict la considerentele instanței de fond, nu a analizat probele noi depuse de reclamantă, respectiv înscrisurile, și a respins proba cu expertiza tehnică, considerând că nu este utilă soluționării cauzei.

Recurenta a invocat și principiului disponibilității, conform căruia reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, în baza art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar "în contextul în care instanța considera necesar să recalifice juridic un anumit act sau fapt, acesta avea obligația să pună în discuția părților calificarea juridică exactă a contractului, conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., lucru care nu s-a întâmplat.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susținut că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât se încalcă prevederile art. 44 din Constituție și se realizează o greșită aplicare a dispozițiilor C. civ. cu privire la dobândirea și transmiterea dreptului de proprietate.

Astfel, acțiunea formulată de reclamantă este o acțiune în revendicare, iar contractul de subantrepriză trebuie privit ca titlul în baza căruia constructorul devine proprietar.

S-a stabilit în practică și în doctrina judiciară faptul că, prin "titlu", în această materie, se înțelege actul juridic sau actul jurisdicțional, translativ sau declarativ, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă sau că, prin "titlu", trebuie înțeles înscrisul doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate, legea, convenția de orice fel cu un astfel de "obiect".

Temeiul juridic al dobândirii dreptului de proprietate îl reprezintă contractul de subantrepriză, deoarece, conform art. 1851 C. civ., "prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă, pe riscul său, să execute o anumită lucrare materială sau intelectuală sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț".

Așadar, dacă la vânzare-cumpărare, elementul definitoriu al contractului îl constituie transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru un preț, în cazul contractului de antrepriză și subantrepriză, antreprenorul se obligă, pe riscul său, să execute o lucrare sau să presteze un serviciu pentru beneficiar. Prin urmare, elementul definitoriu al acestui contract este construirea unui bun și abia apoi transferul dreptului de proprietate către beneficiar.

Or, legea instituie o prezumție legală de proprietate în favoarea celui care suportă riscul pieirii bunului, conform art. 558 C. civ. Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă, prin lege, nu se dispune altfel.

Din interpretarea art. 1855 C. civ., coroborat cu 1878 C. civ., rezultă că legiuitorul a derogat de la principiile generale instituite de art. 1674 C. civ., care stabilesc că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă, deoarece riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepției provizorii la terminarea lucrării. Or, după principiile de drept, riscul pieirii bunului e strâns legat cu calitatea de proprietar, cu alte cuvinte este un corelativ al dreptului de proprietate.

Astfel, chiar dacă părțile au convenit, încă de la momentul contractării, asupra bunului și prețului, transferul dreptului de proprietate nu se poate realiza decât după execuție, deoarece "bunul", neconstituind încă un corp cert, nu poate trece în proprietatea beneficiarului până la recepție, fapt care, sigur, are de la lege atributul de a da obiectului vândut individualitatea care îi lipsește. În acest sens, sunt mai mult decât concludente dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994. (Proprietar - după încheierea procesului-verbal de recepție de la terminarea lucrărilor, investitorul poarta denumirea generica de proprietar"). De aceea, nu trebuie confundat caracterul obligatoriu al contractului cu transferul de proprietate care antrenează și transferul riscurilor.

Un alt argument care vine în sprijinul celor afirmate mai sus îl reprezintă dispozițiile art. 1857 C. civ. care precizează că "antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale", iar în cazul în care, "anterior recepției, lucrarea piere sau se deteriorează, din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa".

Așadar, așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, antreprenorul procură materialele pe cheltuiala sa și rămâne proprietarul lor până la recepție.

De asemenea, o importanță deosebită îl are stabilirea caracterului contractului, astfel, în doctrina de specialitate, s-a stabil faptul că, prin natura sa, contractul de antrepriză de lucrări este un contract cu executare uno ictu, deoarece obiectul acestuia îl constituie executarea integrală a unei lucrări determinate prevăzute într-un singur proiect, neavând importanță modul în care se face plata, respectiv prin prestații succesive sau dintr-o dată. Argumentul legal care stă la baza acestei clasificări îl reprezintă dispozițiile art. 1864 C. civ., "atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului prețul la data și locul recepției întregii lucrări, dacă, prin lege sau contract, nu se prevede altfel".

Așadar, chiar dacă este vorba de un contract cu executare instantanee, este posibil ca scopul urmărit de părți să nu fie realizat imediat, la data încheierii contractului, caracterul contractului fiind imprimat de obiectul acestuia, părțile având dreptul să stabilească termenul la care se va preda lucrarea, (contract cu executare uno ictu afectat de un termen suspensiv).

Conform art. 1.2 din Contractul de subantrepriză nr. x/15.03.2013, antreprenorul general (E.) se obligă "să preia toate lucrările executate cantitativ, dar și calitativ, după îndeplinirea tuturor condițiilor de recepție, prin semnarea actelor necesare (procese-verbale de lucrări ascunse, de recepție preliminară, etc.).

Preluarea nu se face succesiv și, prin urmare, nu se poate acredita ideea că, prin facturile emise, s-a transmis și dreptul de proprietate de la subantreprenor către antreprenorul general, deoarece, până la finalizarea integrală a bunului, acesta nu este individualizat, aflându-ne practic în situația vânzării unui bun viitor. Art. 1658 C. civ., dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.

În privința construcțiilor, sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare în materie de carte funciară.

Conform convenției părților, respectiv art. 5.1 din Contractul de subantrepriză nr. x/15.03.2013, recepția la terminarea lucrării nu se poate efectua decât după prezentarea tuturor documentelor legale întocmirii cărții tehnice, iar, conform dispozițiilor art. 5.2, paragraful 2 și 3, "responsabilitatea convocării recepției la terminarea lucrărilor revine subantreprenorului. Recepția la terminarea lucrărilor se consideră realizată numai în urma semnării procesului-verbal de recepție fără obiecțiuni de către deținătorul de utilități, de către reprezentanții desemnați în acest sens de către antreprenorul general, precum și de către reprezentanții subantreprenorului."

Dacă instanța de fond a motivat transmiterea dreptului de proprietate de la subantreprenor la beneficiar prin faptul că s-a realizat recepția lucrării, (fapt contestat, de altfel, prin cererea de apel și pentru care a solicitat suplimentarea probatoriului administrat cu înscrisuri și, de asemenea, a solicitat proba cu expertiza, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu motivează în niciun fel concluzia că D. este "proprietarul de drept" al conductelor.

Prin folosirea verbului "a omite" care înseamnă "a lăsa intenționat la o parte", "a neglija", instanța lasă să se înțeleagă că această situație nu trebuie demonstrată, or, în acest context, singura explicație care s-ar deduce în mod logic ar fi că aceasta este stabilită de lege. Însă, dispozițiile art. 14 din Legea petrolului nr. 238/2004 sunt foarte clare "Sistemul național de transport al petrolului este aflat în proprietatea publică a statului și este de importanță strategică", iar, potrivit art. 15 din aceeași lege, se prevede faptul că: (i) Prin derogare de la prevederile pct. I sub pct. 17 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare, investițiile efectuate din surse proprii ale titularului, concretizate în bunuri noi, similare celor prevăzute la art. 14, dar care nu fac parte din sistemul național de transport al petrolului, au regimul juridic de bunuri proprietate privată și se pot conecta la acesta.

Așadar, D., nefiind proprietarul de drept al conductelor, a mundo conditio, instanței de apel îi revenea obligația de a stabili exact situația de fapt care a dus la transmiterea dreptului de proprietate, bineînțeles, cu arătarea normelor de drept incidente.

Printr-o altă critică s-a susținut că instanța săvârșește un "exces de putere", motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., atunci când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. În opinia recurentei, aceasta s-ar putea produce în una dintre următoarele forme: instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legiuită altor texte; critică pe legiuitor; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta susține că, deși textul legal prevăzut în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, este unul foarte clar cu privire la momentul transmiterii dreptului de proprietate, instanța de apel contestă acest text legal, considerând că "dreptul antreprenorului este unul de creanță pentru manoperă și materiale".

Or, în materia contractului de antrepriză și subantrepriză, dreptul de creanță al unei persoane juridice se naște doar în situația în care bunul este realizat și atunci când se face recepția la terminarea lucrării.

Intimatele pârâte D. S.A. și C.N.A.I.R. S.A au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata C.N.A.I.R. S.A a invocat și excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului.

C.., în calitate de administrator judiciar al A. S.A., a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanței respingerea excepțiilor procesuale invocate de intimată-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. prin întâmpinare și respingerea apărărilor pe fondul cauzei invocate de aceasta, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 octombrie 2018, completul de filtru a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului, invocate de intimata CNAIR S.A., fostă CNADNR S.A., pentru considerentele conținute în acea încheiere, și a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., împotriva Deciziei nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a stabilit termen de judecată la data de 23 ianuarie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de recurs prin care se invocă încălcarea dispozițiilor legale privind procedura de citare a administratorului special al reclamantei pentru termenul de judecată din 21.09.2017, instanța de recurs îl consideră nefondat, întrucât se poate constata că, la acel termen, reclamanta a fost reprezentată de consilier juridic F., iar administratorul special a fost citat la sediul indicat, conform citației existente la dosar, pe care apare mențiunea "destinatar mutat de la adresă".

În conformitate cu dispozițiile art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Or, reclamanta A. S.A. și-a indicat sediul în cererea de apel, iar procedura de citare s-a efectuat la acel sediu, astfel încât sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 172 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., interpretat per a contrario, potrivit cărora nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

Mai mult, la termenul de judecată menționat, reclamanta apelantă a fost reprezentată de consilier juridic, persoană cu studii juridice, care nu a invocat nicio neregularitate procedurală, în condițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., care prevede că, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularitățile săvârșite în timpul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu a fost prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Asupra motivului de recurs prin care se critică nemotivarea deciziei apelate, Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează conținutul hotărârii judecătorești și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanție procesuală esențială, întrucât instanța de apel a expus argumentele de fapt și de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății.

În susținerea acestui motiv, recurenta ignoră un principiu esențial de drept, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio). Or, declanșând un demers judiciar de natură civilă, prin care recurenta tinde să demonstreze un drept de proprietate, corelativ cu negarea dreptului de proprietate al intimatei D., reclamanta este cea care trebuie prioritar, prin mijloace procesuale specifice, să realizeze o demonstrație a celor invocate, și nu să pretindă instanței o anume demonstrație, exclusiv în sensul recunoașterii acestui drept.

În același sens, instanța de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenta reclamantă a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale incidente nu echivalează cu absența motivării, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Examinând motivul de recurs prin care se critică faptul că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce ar determina încălcarea prevederilor art. 44 din Constituție, realizându-se și o greșită aplicare a dispozițiilor C. civ. cu privire la dobândirea și transmiterea dreptului de proprietate, instanța de recurs reține următoarele:

Recurenta reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în revendicare având ca obiect lăsarea în deplină proprietate a lucrărilor de construcții constând din relocare conducte D. S.A., aferente obiectivului Proiect Autostrada Nădlac - Arad, lotul x, iar în ipoteza imposibilității restituirii bunului în natură, obligarea intimatei la plata sumei de 8.291.334.4 RON, cu TVA inclusă, invocând ca titlu de proprietate contractul de subantrepriză nr. 223 din 15.03.2013, încheiat cu E., în calitate de antreprenor general, despre care afirmă că trebuie privit ca titlul în baza căruia constructorul lucrărilor devine proprietarul acestora.

Din analiza acestui contract de subantrepriză rezultă că obiectul său este efectuarea lucrărilor de instalații constând în relocarea conductelor D. S.A. la obiectivul Autostrada Nădlac - Arad, lotul x, iar nu în construirea acestor conducte, beneficiarul lucrării fiind intimata CNAIR S.A. (fostă CNADNR S.A.). În același sens, în însăși cererea de chemare în judecată se specifică expres că, sub aspectul naturii juridice, contractul în baza căruia reclamanta a efectuat lucrările este un contract de antrepriză pentru lucrări de construcții, cu toate consecințele juridice ce decurg din această calificare.

Anterior contractului de subantrepriză, în anul 2011, între intimata CNADNR S.A., în calitate de beneficiar, și E., în calitate de antreprenor a fost încheiat un contract de antrepriză pentru proiectare și execuție autostradă Arad - Nădlac, Lot x, km 22+218 - km 38+882.

După intrarea în insolvență a antreprenorului E., la data de 9.07.2013, contractul de antrepriză a fost reziliat, iar plățile efectuate de intimata CNADNR S.A. către această societate au fost sistate, fiind achitate doar facturile certificate; ulterior, la data de 26.09.2014, s-a încheiat un nou contract de antrepriză, cu același obiect, lucrările fiind finalizate de noul antreprenor, astfel că, la data de 10.07.2015, s-a încheiat procesul-verbal de recepție între noul antreprenor și beneficiar.

În drept, art. 1851 C. civ. prevede că, prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială sau intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.

Potrivit art. 1874 C. civ., prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții, ca specie a contractului de antrepriză, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizației de construcții.

Prin contractul de subantrepriză, reglementat de art. 1852 C. civ., antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți sau elemente ale lucrării sau serviciilor, cu excepția cazului în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale (intuitu personae). Subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.

În consecință, din interpretarea acestor definiții legale, rezultă că ceea ce deosebește contractul de antrepriză de contractul de vânzare-cumpărare este chiar faptul că, prin cel dintâi, nu se transferă dreptul de proprietate de la beneficiar la antreprenor, în schimbul unui preț, ci prețul reprezintă contravaloarea lucrărilor de construcții sau prestării unui serviciu de către antreprenor, ambele părți urmărind la încheierea contractului de antrepriză interese patrimoniale - antreprenorul să primească prețul serviciului sau al lucrării, iar beneficiarul să primească serviciul sau lucrarea.

În acest context legal, nu se poate susține în mod valid de către recurenta reclamantă un drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a conductelor ce ar decurge din contractul de subantrepriză nr. 223 din 15.03.2013. Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii decurge din însăși înscrisurile depuse la dosar de recurentă, în fața primei instanțe, din care rezultă că, în procesul de conciliere cu intimata CNAIR S.A. (fostă CNADR SA), obiectul pretențiilor sale consta în suma de 7.196.498,25 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate pentru relocarea conductelor D. S.A., la obiectivul proiect autostrada Nădlac -Arad, lot x și, nicidecum, un drept de proprietate asupra conductelor preexistente.

În plus, dacă reclamanta neagă dreptul de proprietate al intimatei D. S.A., despre care în cauză nu s-a stabilit cu certitudine dacă este proprietar sau concesionar al conductelor petroliere, în sensul Legii nr. 238/2004, dar s-a dovedit că era, cel puțin în calitate de transportator de produse petroliere și deținător legal al acestor conducte petroliere, afectată de procedura de expropriere declanșată de intimata CNAIR S.A., motiv pentru care s-a și impus relocarea conductelor în litigiu și, oricum, era terț în raport de contractele de antrepriză și subantrepriză, recurenta nu explică care sunt rațiunile pentru care a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de pârâtă, și nu a introdus o acțiune în revendicare împotriva statului care este proprietar asupra bunurilor existente în domeniul public.

Tot astfel, aspectele ținând de caracterul contractului de antrepriză de lucrări de a fi cu executare instantanee, uno ictu, sau cele privind riscul contractual, invocate de către recurentă, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, cel al unei acțiuni în revendicare, ci exclusiv pe terenul unei răspunderi contractuale, astfel încât acestea vor fi privite ca străine cauzei.

În consecință, acțiunea în revendicare reglementată de art. 563 alin. (1) C. civ. - care prevede faptul că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept și că are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul - exercitată pentru pretinsa redobândire a dreptului de proprietate asupra unor lucrări de relocare a conductelor, ce reprezentau însăși realizarea obiectului contractului de antrepriză reziliat, nu poate fi mijlocul specific de apărare a unui drept de proprietate ce nu a fost niciodată în patrimoniul recurentei și nici asupra unui pretins drept de creanță ce ar rezulta din convertirea bunului imobil, pierit sau care nu mai poate fi restituit în natură, în bani, cum, în mod nelegal, susține recurenta.

În același sens, nu sunt incidente în cauză nici prevederile H.G. nr. 273 din 14.06.1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor în construcții și instalații aferente, întrucât subantreprenorul nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lucrărilor de relocare a conductelor, ci, eventual, un drept de creanță pentru manopere și materiale, în condițiile legii, ce ar putea decurge ex contractu.

Critica privind încălcarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, precum și a efectului devolutiv a apelului este, în opinia instanței de recurs, una formală, pentru că nu este susținută de argumente care să justifice în ce modalitate instanța de apel a schimbat obiectul sau cauza juridică a cererii deduse judecății, ci, dimpotrivă, aceasta a examinat apelul în limitele devoluțiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

În același sens, împrejurarea că instanța de apel a confirmat caracterizarea corectă a acțiunii civile exercitate de reclamantă și situația de fapt stabilită de prima instanță, în absența oricăror probe contrare și determinante, ce ar fi putut fi solicitate de către reclamanta apelanta în acea etapă procesuală, reprezintă însăși concretizarea regulii înscrise în art. 479 C. proc. civ. privind obligația instanței de apel de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanța de apel săvârșește un abuz de putere atunci când consideră că "dreptul antreprenorului este unul de creanță pentru manoperă și materiale", nesocotind în acest mod textul legal prevăzut în Anexa nr. 5 din Regulamentul din 14 iunie 1994 de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, care prevede că, după încheierea procesului-verbal de recepție de la terminarea lucrărilor, investitorul poarta denumirea generică de proprietar, instanța de recurs consideră că este, de asemenea, nefondat.

Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.

Or, argumentele în respingerea acestei teze se raportează la faptul că nu i se poate reproșa instanței de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, doar în absența realizării acestor operațiuni, putându-se invoca dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele de recurs în ansamblul lor sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., împotriva Deciziei nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., împotriva Deciziei nr. 545/A din 21 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN