Decizia nr. 4884/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 562/2017 a Tribunalului Brașov

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 la data de 27 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și precizată la data de 16 mai 2017, reclamanta A. SRL-în insolvență, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității contractelor de ipotecă mobiliară și cesiune de creanță nr. x din 27 august 2009, nr. x din 11 septembrie 2012, nr. x din 14 iunie 2013, nr. x din 5 iulie 2013, nr. x din 27 martie 2013, nr. x din 11 noiembrie 2013 - parțial, nr. x din 9 ianuarie 2014 și nr. x din 9 ianuarie 2014 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei C. S.A. la plata sumei de 2.095.460,76 RON, în temeiul art. 1247 C. civ. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 562/C/2017, Tribunalul Brașov a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvență, cu sediul în Târgoviște, str. x, spațiul nr. 39, corp C1, spațiul 37-38, jud. Dâmbovița, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., cu sediul în Târgoviște, str. x, jud. Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., cu sediul în București, str. x, Clădirea D., ca urmare a admiterii excepției. Fără cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut că, anterior promovării prezentei acțiuni, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Dâmbovița, prin sentința nr. 65 din 16 februarie 2015 s-a deschis procedura insolvenței reclamantei A. S.R.L., iar în dosarul asociat nr. x/2015, prin sentința nr. 150 din 5 aprilie 2017, în temeiul art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2004, s-a dispus anularea contractelor de ipotecă mobiliară nr. x din 25 februarie 2014, nr. x din 26 martie 2014 și nr. x din 27 martie 2014, respingându-se ca tardiv formulată acțiunea de anulare a contractelor de ipotecă imobiliară nr. x din 11 noiembrie 2013, nr. x din 17 decembrie 2013, nr. x din 23 ianuarie 2014 și nr. x din 23 ianuarie 2014.

Reclamanta a înțeles să formuleze acțiunea pe calea dreptului comun, respectiv în temeiul art. 1247 C. civ., privind nulitatea contractelor.

Potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 85/2004, invocate de pârâtă, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii.

Acest text de lege reglementează regimul juridic aplicabil actelor încheiate în fraudarea drepturilor debitorului insolvent, instituind o procedură specială, prin care se tinde la refacerea activului patrimonial al debitoarei, astfel încât creditorii să suporte proporțional riscul insolvenței debitorului, titularul acestei acțiuni fiind administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Pentru exercitarea acțiunii este necesar ca actul să nu aibă o vechime mai mare de 2 ani față de data deschiderii procedurii insolvenței.

Acțiunea în constatarea nulității unui act juridic civil - în temeiul art. 1247 C. civ. și acțiunea formulată în temeiul art. 117 din Legea nr. 85/2014 au ca trăsătură comună faptul că promovarea acțiunii se face cu scopul reprimării fraudei debitorilor. Însă, cele două acțiuni nu sunt identice, în condițiile în care, prin textul din Legea nr. 85/2014 se impun condiții speciale cu privire la titularul acțiunii, actele ce pot fi supuse controlului judecătorului sindic și termenul în care se formulează acțiunea.

Dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2004 sunt dispoziții speciale, în raport de dispozițiile art. 1247 C. civ., ce reprezintă dreptul comun în materie de nulități. Aceasta deoarece textul art. 117 este situat în Secțiunea a 5-a - Situația unor acte juridice ale debitorului, din Titlul II - Procedura insolvenței Capitolul I Dispoziții comune, iar dispozițiile art. 342 alin. (1) din Legea insolvenței stabilesc concursul dintre normele speciale și cele comune, prevăzând că "Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ.", deci legea generală se aplică numai în măsura în care nu este contrară celei speciale.

Reclamanta, prin administrator judiciar, nu putea apela la calea dreptului comun, atâta timp cât avea la dispoziție acțiunea prevăzută în legea specială descrisă mai sus, la care a și apelat de altfel (în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Dâmbovița), pentru alte contracte cu care s-a încadrat în termenul special de 2 ani, prevăzut de art. 117 din Legea nr. 85/2004.

Pentru contractele pentru care termenul de 2 ani anterior datei deschiderii procedurii insolvenței este depășit, reclamanta nu poate alege acțiunea de drept comun, deoarece s-ar ajunge la eludarea normelor legale incidente în materie, ceea ce în cauză s-a și urmărit. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și a încheierii din 18 aprilie 2017.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, prin administrator judiciar, considerând-o netemeinică și nelegală.

În esență, reclamanta a susținut că, dintr-o eroare, prima instanță nu a observat că deschiderea procedurii a avut loc la data de 16 februarie 2016 și nu la 16 februarie 2015, fiind respectate termenele prevăzute de art. 117 din Legea nr. 85/2014, că nu a solicitat nulitatea actelor încheiate în termenul de 2 ani anteriori deschiderii procedurii, ci a contractelor încheiate în perioada august 2012 - 25 ianuarie 2014, fiind competentă instanța de drept comun. Nulitatea contractelor de ipotecă mobiliară este imprescriptibilă extinctiv, a fost solicitată pentru lipsa cauzei și este diferită de instituția legii speciale unde sunt anulate numai actele frauduloase.

Pârâta a declarat apel împotriva încheierii din 18 aprilie 2017, susținând, în esență, că, în cauză, competența aparține judecătorului sindic de la Tribunalul Dâmbovița, dat fiind că actele nu pot fi desființate decât în condițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, legea specială aplicându-se cu prioritate în concurs cu legea generală. De asemenea a invocat excepția de prescripție a dreptului material la acțiune, lipsa cauzei determinând nulitatea relativă, iar în raport de momentul încheierii contractelor și cel al promovării acțiunii, cererea este prescrisă. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1798/AP din 27.10.2017 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respinsă excepția de prescripție a dreptului material la acțiune invocată de apelanta-pârâtă C. S.A; a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 18 aprilie 2017, dată de Tribunalul Brașov în dosarul cu numărul de mai sus; a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 562/C/2017, a Tribunalului Brașov, care a fost anulată. Evocându-se fondul: A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. împotriva pârâtei C. S.A., ca neîntemeiată. A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B. să plătească apelantei-pârâtă C. S.A. suma de 100 RON cheltuieli de judecată în apel.

Excepția prescripției a fost respinsă deoarece pârâta nu a invocat în prima instanță prescripția dreptului la acțiune pe motiv că lipsa cauzei atrage nulitatea relativă, ci prin prisma normelor cuprinse în art. 117 din Legea nr. 85/2014, care prevede un termen special, încât ridicarea excepției, în apel, este tardivă.

Pe fond, s-a reținut că, potrivit art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2014, între principalele atribuții ale judecătorului-sindic, sunt judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operațiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117 - 122 și a acțiunilor în nulitatea plăților sau operațiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii. În art. 117 din aceeași lege, sunt precizate actele care sunt supuse controlului judecătorului sindic, însă trăsătura comună o reprezintă caracterul "fraudulos" al acestora și, văzând și cerințele fiecăreia dintre acțiunile ce pot fi promovate, s-a concluzionat că este fără îndoială că reglementarea are un caracter cu totul special, inclusiv sub aspectul termenelor de acțiune.

Potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispozițiile acestei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ., încât, în măsura compatibilității, o acțiune pe calea dreptului comun nu este exclusă, dar nu mai este de competența judecătorului sindic.

Este posibil, cum se solicită în speță, ca anterior deschiderii procedurii și anterior celor 2 ani dinaintea deschiderii procedurii, debitorul să fi încheiat acte care nu au, în mod necesar, caracter fraudulos, nu au fost încheiate pentru a prejudicia drepturilor creditorilor, dar sunt lovite de cauze de nulitate absolută sau relativă și, în consecință, fără efect juridic. Asemenea acte nu pot fi menținute (în cazul nulității relative sub rezerva confirmării) și, în consecință, este aplicabil dreptul comun, din moment ce ele scapă legii speciale, iar competența de soluționare revine instanței de drept comun și nu judecătorului sindic.

În raport de aceste considerente, apelul pârâtei nu a fost găsit fondat, cauza fiind judecată de o instanță competentă material și teritorial.

Apelul reclamantei a fost găsit fondat numai prin prisma acelorași considerente, dar a fost respins pe fond.

Prima instanță a soluționat cauza pe un fine de neprimire, prin admiterea excepției de inadmisibilitate, or, potrivit considerentelor din apelul pârâtei, acțiunea poate fi promovată în condițiile dreptului comun, dacă nu se atacă un act fraudulos în sensul art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Întrucât nu a avut loc o cercetare a fondului dreptului dedus judecății, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul reclamantei, numai sub acest aspect și a anulat sentința, procedând la evocarea fondului.

În speță s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor contracte, cesiuni de creanțe și de garanție, pe motivul lipsei de cauză. Lipsa cauzei nu atrage nulitatea absolută a contractului, ci nulitatea relativă, cum statuează expres art. 1238 alin. (1) C. civ. Cum reclamanta a învestit prima instanță cu o cerere în nulitate absolută și nu relativă, acțiunea a fost respinsă, în primul rând, pe acest considerent.

În contractele sinalagmatice lipsa cauzei semnifică lipsa contraprestației uneia dintre părți, ca scop imediat, iar în contractele ce au ca obiect o cesiune de creanță, lipsa cauzei, respectiv a scopului mediat, înseamnă lipsa contraprestației specifice acestui contract, respectiv lipsa unei cesiuni reale, cu consecința imposibilității atingerii scopului pentru care s-a încheiat, în speță a stingerii unor datorii prin acest mecanism juridic.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a arătat în ce constă lipsa cauzei pe coordonatele menționate, ci a invocat această chestiune pe motiv că nu ar exista raporturi juridice între părți, or lipsa unui raport juridic nu se confundă cu lipsa cauzei, întrucât raportul juridic, generat de actul juridic, trebuie să existe pentru a invoca lipsa cauzei. Cu alte cuvinte, plata făcută în lipsa unui raport juridic duce la instituția plății lucrului nedatorat, ca fapt juridic generator al obligației de restituire, în timp ce lipsa cauzei atrage anularea actului juridic, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

În cauză s-au încheiat cesiunile de creanță succesive, prin care s-au transmis drepturi de creanță și s-au stins debite ale reclamantei, debitoare față de pârâtă și fiecare parte a avut prefigurarea prestației sale, care s-a și realizat, astfel că actele juridice nu sunt lipsite de cauză, după cum nu sunt lipsite de cauză nici contractele de garanție, întrucât prestațiile la care părțile s-au obligat, respectiv garantarea creanțelor deținute de pârâtă, s-au efectuat, prin aducerea de garanții, pentru care s-au realizat formalitățile de publicitate, astfel încât sunt îndeplinite cerințele art. 1236 alin. (1) C. civ., în ce privește existența cauzei. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Reclamanta-recurentă Societatea "A. Târgoviște" S.R.L. Târgoviște - prin administrator judiciar, Cabinet Individual de Insolvență "B.", a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1798/AP din 27.10.2017 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, aducându-i următoarele critici:

I-a fost încălcat dreptul la apărare de către instanța de apel. Astfel, deși s-a constatat că prima instanță nu a cercetat fondul dedus judecății, instanța de apel a procedat la evocarea fondului, însă la termenul când s-a soluționat fondul părțile au pus concluzii numai pe excepțiile procedurale dar nu și pe fondul cauzei, astfel încât părțile nu au avut posibilitatea să formuleze și să administreze probe în dovedirea pretențiilor.

De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, deoarece în fața primei instanțe s-au avut în vedere doar excepțiile invocate, fondul nefiind supus discuțiilor, încălcându-se, astfel principiul contradictorialității.

Deoarece nu au existat dezbateri pe fondul pricinii, recurenta-reclamantă a apreciat că s-a încălcat și principiul oralității, fiind aplicabile, pentru toate aceste motive, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a motivat insuficient respingerea cererii. În opinia recurentei-reclamante instanța de apel a motivat respingerea cererii din perspectiva contractului de cesiune de creanță, fără a cerceta și motiva cauzele de nulitate ale contractelor de ipotecă a căror nulitate s-a cerut. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că nu au existat cesiuni de creanță reale, făcând referire concretă la contractele nr. x/27.08.2018, care ar fi fost singurul contract de cesiune real, la contractul nr. x/27.08.2012, care ar fi doar un contract de preluare de datorie, precum și la contractele de ipotecă nr. x/9.01.2014, nr. x/9.01.2014, nr. x/11.11.2013, nr. x/27.08.2013, nr. x/5.07.2013 și nr. x/14.06.2013, afirmându-se că aceste contracte ar fi fost pretins încheiate în baza contractului de vânzare nr. x/27.08.2012, însă acest din urmă contract nu există, la acest număr figurând contractul de cesiune de datorie.

S-a mai afirmat că apărarea pârâtei cu privire la o pretinsă eroare materială, în sensul că cesiunea s-ar fi făcut în baza contractului de cesiune nr. x/2.11.2012 este nefundamentată, acest din urmă contract neregăsindu-se în evidențele recurentei-reclamante.

S-a mai susținut că reținerile instanței de apel cu privire la faptul că s-ar fi încheiat contracte de cesiune de creanță succesive, prin care s-au transmis drepturi de creanță și s-au stins debite ale reclamantei, părțile având prefigurarea prestațiilor lor, sunt străine de natura cauzei, pe motiv că nu există contracte de cesiune de creanță.

S-a mai susținut că, instanța de apel a făcut referire la formalitățile de publicitate pentru contractele de garanție, în condițiile în care aceste formalități nu există, acestea existând doar pentru contractul de cesiune de datorie.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în cuprinsul motivării instanței de apel s-a reținut faptul că, din felul în care reclamanta a formulat acțiunea, ar rezulta că trebuia invocată instituția plății lucrului nedatorat, or, ea nu a cerut să se constate existența plății nedatorate și nu a afirmat că nu ar exista raporturi juridice între părți, ci din contră, a cerut anularea actelor juridice din care s-au năsut aceste raporturi juridice.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în motivarea hotărârii sale, instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1236 alin. (1) C. civ., în ceea ce privește existența cauzei, însă instanța de apel nu a luat în calcul și ipoteza în care cauza nu este reală, adică situația în care o parte este în eroare cu privire la motivul care a determinat-o să încheie actul juridic.

Chiar dacă s-ar reține că există cauză în cazul încheierii contractelor de ipotecă, ea este ilicită și imorală pentru că s-a făcut în frauda debitorilor săi, în perspectiva iminentei intrări în procedura insolvenței. F. Apărările intimatei-pârâte S.C. C. S.A.

La data de 21 februarie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, pentru următoarele considerente:

În apel, reprezentantul reclamantei a pus concluzii atât asupra chestiunilor procedurale cât și asupra aspectelor de fond ale cauzei. Totodată, prin cererea de apel nu a fost solicitată trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, aspect care vine să întârească ideea că au fost susținute argumentele de fond pe care fiecare parte le-a apreciat ca fiind esențiale și că părțile au avut reprezentarea faptului că nu va exista un alt termen în care să se facă susțineri doar cu privire la fondul cauzei.

Din cuprinsul încheierii de dezbateri din 10 octombrie 2017, rezultă că s-au pus concluzii orale atât asupra aspectelor de procedură cât și asupra aspectelor de fond. Sub acest aspect s-a mai susținut că nu există un standard calitativ sau cantitativ de susținere a concluziilor orale de către părți. Concluziile orale au fost susținute de reprezentanții părților.

Cu privire la fondul cauzei s-a arătat că este esențială mențiunea potrivit căreia cauza unui act juridic este prezumată până la proba contrarie, iar în speță recurenta-reclamantă nu a probat nici lipsa cauzei și nici caracterul ilicit sau imoral al acesteia, mai ales că reclamanta nu a solicitat nici în primă instanță și nici în apel probe a căror administrare să conducă la răsturnarea prezumției legale relative prevăzută de art. 1239 alin. (2) C. civ.

Toate contractele a căror anulare este solicitată, au garantat livrări succesive de medicamente către societățile din grupul "A." iar efectivitatea acestor livrări a fost confirmată prin accepatarea creanțelor în tabelele definitive ale debitorilor primari. Contractele de garanție la care s-a făcut referire au avut ca scop garantarea prețului cesiunii unei părți din creanța datorată intimatei-pârâte, de la E. către A., pentru ca societățile să-și controleze reciproc procedurile de insolvență. G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Critica cu privire la încălcarea dreptului la apărare nu poate fi reținută. Astfel, din cuprinsul încheierii din 10 octombrie 2017 a instanței de apel, aflată la dosarul acestei instanțe, rezultă că reprezentanții părților au pus concluzii atât pe excepții cât și pe fondul cauzei, acest fapt rezultând, cu prisosință, din examinarea acestei încheieri, care se întinde pe 4 pagini. De asemenea, din cuprinsul acestei încheieri nu rezultă că vreuna dintre părți, deci nici reprezentantul reclamantei, ar fi solicitat vreo probă în legătură cu fondul cauzei.

Tot din cuprinsul acestei încheieri mai sus menționate, rezultă că s-a respectat atât principiul contradictorialității cât și cel al oralității, reprezentanții părților susținându-și, în contradictoriu, dar și oral, în fața instanței de judecată, argumentele legate atât de excepțiile ridicate cât și cu privire la fondul cauzei.

Nu poate fi reținută nici critica cu privire la insuficienta motivare a soluției pronunțate. Trebuie subliniat, în primul rând, faptul că recurenta-reclamantă nu a solicitat, în apel, rejudecarea cauzei de către prima instanță astfel încât, în mod legal, instanța de apel a soluționat fondul cauzei.

Cu privire la insuficienta motivare a soluției pronunțate, Înalta Curte reține că în C. proc. civ. nu există un standard care să prevadă, nici din punct de vedere cantitativ și nici calitativ, cum ar trebui să arate o motivare "suficientă", această părere, fiind una subiectivă, a recurentei-reclamante. De altfel, recurenta-reclamantă face referire, în susținerea acestei critici, la contractele, respectiv probele existente la dosarul cauzei, această critică fiind de fapt una ce privește temeinicia deciziei recurate, neîncadrându-se între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În același sens sunt și criticile care se referă la considerentele instanței de apel care, în opinia recurentei-reclamante, ar fi străine de natura pricinii, aceste critici referindu-se la temeinicia deciziei recurate, iar nu la legalitatea acesteia.

Referitor la critica privind neinvocarea de către recurenta-reclamantă a instituției plății lucrului nedatorat, nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, instanța de apel nu a constatat că reclamanta ar fi formulat o acțiune în acest sens, ci tocmai faptul că, dimpotrivă, din felul în care și-a motivat cererea de chemare în judecată, ar fi mai degrabă aplicabilă instituția plății lucrului nedatorat decât instituția nulității bazată pe lipsa cauzei, însă, reclamanta nu a formulat cererea de chemare în judecată în acest sens.

Nu poate fi reținută nici critica privind greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la îndeplinirea cerințelor art. 1236 alin. (1) C. civ. Potrivit acestor dispoziții legale, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală. Totodată, conform art. 1239 alin. (1) C. civ., contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, iar potrivit alin. (2), existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

În speță, reclamanta-recurentă nu a făcut dovada faptului că n-ar exista cauza în contractele a căror nulitate a fost solicitată și nici ca aceasta n-ar fi licită și morală.

De altfel, instanța de apel a respins, în principal, cererea de chemare în judecată pe motiv că reclamanta, prin acțiunea introductivă, a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de cesiuni de creanță și de garanție pe motivul lipsei cauzei acestor contracte, însă, potrivit art. 1238 alin. (1) C. civ., lipsa acestei cauze nu atrage nulitatea absolută ci nulitatea relativă.

Însă, așa după cum s-a arătat mai sus și după cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, reclamanta-recurentă nu a dovedit lipsa cauzei și nu a reușit să răstoarne prezumția instituită de art. 1239 alin. (2) C. civ.

Nici critica cu privire la caracterul ilicit și imoral al cauzei contractelor a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, nu poate fi reținută, deoarece, aceste motive au fost ridicate direct în fața instanței de recurs, cu încălcarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, dar și în fața instanței de apel, unde s-a solicitat constatarea nulității absolute doar pentru lipsa cauzei, iar nu și pentru faptul că aceasta ar fi ilicită și imorală, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 494 raportat la art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.