ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: în principal, anularea Contractului de consultanță încheiat la data de 25 iunie 2015 între B., în calitate de consultant și A., în calitate de beneficiar pentru lipsa cauzei, repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 276.272 RON, reprezentând avansul plătit de reclamantă în temeiul Contractului de consultanță, iar în subsidiar: să se dispună rezoluțiunea Contractului de asistență, pentru neîndeplinirea culpabilă de către pârâtă a obligațiilor în mod ferm asumate prin Contractul de consultanță; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 276.272 RON, reprezentând avansul plătit de reclamantă în temeiul Contractului de consultanță; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 4311 din 19 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Pentru a se pronunța astfel, nefiind răsturnată prezumția de validitate a cauzei, prima instanță a apreciat ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de consultanță.

Totodată, având în vedere mecanismul obligațional rezultat din clauzele contractuale analizate, prima instanță a apreciat că în susținerea cererii de rezoluțiune a contractului de consultanță reclamanta nu se poate prevala de pretinsa neîndeplinire a obligațiilor de diligență asumate de către consultant, pentru a paraliza executarea obligației sale de plată a onorariului integral datorat pentru serviciul de consultanță.

Excepția de neexecutare și rezoluțiunea contractului pot fi puse în discuție de partea care și-a executat propriile obligații contractuale, însă în speță reclamanta se află ea însăși în culpă contractuală față de neîndeplinirea obligației de plată integrală a onorariului cuvenit pentru serviciile de consultanță prestate de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea, în tot, a hotărârii atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea apelului s-a arătat că sentința apelata nu este motivată în baza tuturor argumentelor prezentate de reclamantă și a probatoriului administrat în fața primei instanțe.

Cu privire la argumentele învederate în susținerea cererii de rezoluțiune a Contractului de consultanță s-a arătat că prima instanță a ignorat prevederile contractuale și a calificat în mod arbitrar obligațiile asumate de pârâtă în obligații de rezultat și obligații de diligență, fără a avea în vedere restul prevederilor contractuale și fără a analiza cu exactitate prevederile invocate în considerentele sentinței apelate. Astfel, obligația stipulată la art. 6 alin. (1) din Contractul de consultanță calificată de prima instanță drept o obligație de diligență, nu creează în realitate nicio obligație în sarcina B.

A arătat apelanta că prima instanță a interpretat în mod eronat mecanismul contractual, fără a ține cont de scopul avut în vedere de părți la momentul încheierii contractului.

Prin Decizia civilă nr. 1871 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.A., cu sediul ales la SCA C. în București, împotriva Sentinței civile nr. 4311/19.07.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata pârâtă B., cu sediul în sector 6, București, str. x.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență, următoarele:

Prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt cu privire la raporturile contractuale dintre părți, expunând dispozițiile contractuale relevante în cauză.

Prima critică, care vizează soluția primei instanțe dată capătului principal de cerere, referitor la anularea contractului pentru lipsa cauzei, a fost găsită nefondată, instanța de apel reținând că prima instanță a analizat argumentele părților și prevederile contractuale în mod detaliat, ajungând, în mod corect, la concluzia că prezumția de validitate a cauzei nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză.

Instanța de apel a găsit însă întemeiate criticile cu privire la interpretarea greșită a prevederilor contractuale și a îndeplinirii condițiilor pentru dispunerea rezoluțiunii contractului.

Instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, a calificat prima instanță obligația prevăzută la art. 3 lit. d) drept o obligație de diligență, întrucât prin art. 3 lit. d) intimata nu și-a asumat nicio obligație. În realitate obligația de diligență asumată de către intimata-pârâtă este cea care rezultă din preambulul contractului și din prevederile art. 2, respectiv aceea de a face toate demersurile și negocierile cu D. pentru ca acea creanță, în valoare de 12 milioane de euro, să poată fi cesionată de către D. la aceeași valoare negociată de B. (4 milioane euro) pentru S.C. A. S.A.. Instanța de apel a apreciat că această obligație este una principală, aspect care rezultă din scopul avut în vedere la încheierea contractului și care a fost menționat în art. 2 din contract.

Cu privire la executarea acestei obligații instanța de apel a apreciat că intimata nu a făcut nicio dovadă a efectuării unor minime demersuri în vederea negocierii creanței cu D. pentru apelanta reclamantă ori cu privire la obținerea prelungirii termenului limită pentru semnarea contractului de cesiune cu D. Faptul că intimata-pârâtă nu a efectuat demersuri în vederea negocierii cesiunii creanței de către D. către A. rezultă și din răspunsul la interogatoriul administrat în fața instanței de fond. Astfel, prin răspunsul la întrebările nr. 2 și 5 din interogatoriu, intimata-pârâtă a negat faptul că prin contractul de consultanță și-a asumat obligația de a efectua demersurile și negocierile în vedere cesionării creanței de către D. către A.

Chiar dacă intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația de a întocmi un plan de afaceri, instanța de apel a apreciat că neîndeplinirea obligației de diligență asumată, respectiv efectuarea demersurilor și purtarea negocierilor cu D. în vederea cesionării creanței către A., reprezintă o neexecutarea însemnată care atrage sancțiunea rezoluțiunii contractului.

În ceea ce privește sancțiunea care se impune pentru neexecutarea unei obligații asumate prin contract instanța de apel a apreciat că aceasta este rezoluțiunea iar nu rezilierea așa cum susține intimata-reclamantă. Astfel, contrar susținerilor intimatei pârâte s-a constatat că în cauză nu este vorba despre un contract cu executare succesivă, întrucât obligația apelantei reclamante constă într-o prestație unică, respectiv plata prețului agreat de 100.000 euro +TVA. Împrejurarea că în contract s-a prevăzut ca acest preț să fie plătit în două tranșe, nu schimbă natura prestației ci vizează numai modalitatea de executare a unei prestații unice.

Instanța de apel a reținut că prima instanță, deși nu a fost învestită cu o cerere reconvențională privind obligarea apelantei reclamante la plata celei de-a doua tranșe din preț, prima instanță a reținut în considerente că reclamanta este ținută să plătească și restul de 50% din valoarea onorariului, câtă vreme pârâta și-a îndeplinit obligația de rezultat cu privire la serviciile de consultanță și predare a planului de afaceri. Aceste considerente, denumite în literatura de specialitate supraabundente, care nu susțin soluția dată cererii cu care a fost învestită instanță, fiind redate în hotărâre cu depășirea limitelor învestirii sunt de natură să prejudicieze apelanta, deoarece acestea pot intra în puterea de lucru judecată dacă partea interesată nu uzează de calea de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1551 alin. (1) și art. 1554 alin. (1) C. civ.

Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1551 alin. (1) C. civ., în sensul că a dispus rezoluțiunea unui contract cu executare succesivă în condițiile în care în acest caz se punea problema unei rezilieri.

În speța de față, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că înțelegerea dintre părți concretizată în Contractul nr. x/25.11.2015 ar fi un contract cu executare imediată prin raportare doar la obligația de plată, fără să se raporteze la obligațiile recurentei-pârâte.

În opinia recurentei-pârâte obligațiile sale, așa cum sunt definite în art. 3 din contractul de consultanță, sunt obligații succesive.

De asemenea, obligația de a face toate demersurile și negocierile cu D. pentru ca respectiva creanță să poată fi cesionată de D. la aceeași valoare, de 4.000.000 euro, către societatea A. S.A. reprezintă o obligație de diligență.

S-a apreciat de către recurenta-pârâtă că instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1551 alin. (1) C. civ., iar nu a celor prevăzute de art. 1554 alin. (1) C. civ., deoarece în condițiile în care s-a dispus rezoluțiunea unui contract cu executare succesivă nu se mai poate ca toate părțile să fie repuse în situația anterioară.

Mai mult, această rezoluțiune conduce la o situație inechitabilă, în sensul că doar o parte ajunge să restituie prestațiile primite, iar cealaltă parte rămâne cu prestațiile primite în mod gratuit.

La data de 30 martie 2018, reclamanta-intimată A. S.A a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat următoarele:

Analizând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs cât și la apărările formulate de intimată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, nu poate fi primită apărarea reclamantei-intimate ce vizează inadmisibilitatea cererii de recurs, pe motiv că valoarea pretențiilor s-ar situa sub pragul valoric de 1.000.000 RON, prag prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2017, s-a statuat că sunt supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate de instanțele de apel în care valoarea litigiului este între 200.000 și 1.000.000 RON.

În speță, hotărârea recurată a fost pronunțată în data de 9 noiembrie 2017, deci după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, din considerentele acestei decizii rezultând că ea se aplică și hotărârilor ce urmează a fi pronunțate după data publicării ei în Monitorul Oficial.

Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 C. proc. civ., deoarece nu aveam de-a face cu o modificare a legii, care să presupună aplicarea acesteia la situațiile născute după intrarea sa în vigoare, ci cu o decizie a Curții Constituționale, ale cărei efecte sunt aplicabile și litigiilor aflate pe rol dar încă nesoluționate definitiv, cum este cazul și în speța de față.

Nu poate fi reținută nici apărarea legată de nulitatea recursului, deoarece recurenta-pârâtă a indicat greșita aplicare a unor texte legale din C. civ., astfel încât, din punct de vedere formal, criticile sale pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește însă fondul recursului, Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de către recurenta-pârâtă.

În mod corect a reținut instanța de apel că neîndeplinirea obligației de diligență asumată, respectiv efectuarea demersurilor și purtarea negocierilor cu D. în vederea cesionării creanței către A. S.A., reprezintă o neexecutare însemnată, care duce la aplicarea sancțiunii rezoluțiunii contractului.

De asemenea, nu pot fi reținute susținerile recurentei-pârâte în sensul că sancțiunea în speța de față ar fi rezilierea iar nu rezoluțiunea, pe motiv că ar fi vorba despre un contract cu executare succesivă, cât timp contractul de față este un contract sinalagmatic iar prestațiile părților nu sunt succesive pentru ambele părți, obligația reclamantei constând într-o prestație unică și anume plata prețului convenit, acela de 100.000 euro plus TVA.

De altfel, chiar recurenta-pârâtă a arătat în motivele de recurs că în ceea ce o privește repunerea în situația anterioară ar fi imposibilă, aceasta cu atât mai mult cu cât în Dosarul nr. x/2016, s-a reținut, în mod definitiv, că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile principale, respectiv scopul contractului de consultanță ce constă în negocierea cesiuni creanței de la D. către A. S.A.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 16.676,84 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs, către intimata-reclamantă S.C. A. S.A.