ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2130/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 martie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.C.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului nr. x/28.08.2014, pentru lipsă de obiect și de cauză și să se repună părțile în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 529.631 RON plus T.V.A. În drept, au fost invocate prevederile art. 207, art. 1225, art. 1235, art. 2538 din C. civ., O.U.G. nr. 86/2006, art. 329 C. proc. civ. Pârâta B. S.C.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 439.416 RON, T.V.A. inclus, reprezentând rest de plată, conform facturii nr. x/11.03.2015. În drept, au fost invocate prevederile art. 31 din Legea nr. 51/1995, art. 121, art. 122, art. 127, art. 128 din Statutul profesiei de avocat, art. 1225 și art. 1226 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4483 din 6 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală a reclamantei și a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/28.08.2014, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 706.816 RON plus T.V.A. A fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței, în sensul că, în locul sumei de 706.816 plus T.V.A., se va citi suma de 529.631 RON plus T.V.A. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că noua legislație civilă face distincție între obiectul contractului, reglementat de art. 1225 alin. (1) C. civ., și obiectul obligației, reglementat de art. 1226 alin. (1) C. civ., iar aceste noțiuni beneficiază de o autonomie, care nu poate fi decât una relativă, în condițiile în care dacă obiectul obligației nu este determinat sau determinabil, atunci nici obiectul contractului nu poate fi determinat. A arătat tribunalul că în cauză nu se poate reține o prestație determinată, în condițiile în care nu se poate stabili în baza probatoriului care sunt în mod concret obligațiile asumate de pârâta-reclamantă. Pentru a se stabili că obiectul este determinabil, a arătat prima instanță, este obligatoriu ca toate elementele necesare fixării acestuia să reiasă din însuși contractul încheiat între părți, sens în care s-a reținut că trebuie ca toate elementele necesare individualizării sale să existe în chiar corpul contractului, înțeles ca negotium, întrucât oricare înțelegere ulterioară nu poate avea valoare, mai ales că nulitatea absolută nu poate fi nici confirmată în lipsă de dispoziție legală expresă, conform art. 1247 alin. (4) C. civ. Tribunalul a reținut că, din cuprinsul probatoriului administrat de părți, nu reiese existența unui obiect determinabil în ceea ce privește obligația pârâtei-reclamante, iar existența prestației, configurarea acesteia, trebuie să rezulte clar din contract, condiție neîndeplinită în cauză. Nu s-a înlăturat de către instanță susținerea că pârâta-reclamantă a efectuat anumite servicii pentru reclamanta-pârâtă, însă nu se poate stabili că acestea au fost configurate prin contractul atacat.

Împotriva sentinței nr. 4483 din 6 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta B. S.C.A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București. La 29 martie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a adus la cunoștința instanței că noua sa denumire este S.C. C. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 1A din 3 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.C.A. împotriva acestei sentințe cu consecința schimbării acesteia, astfel cum a fost îndreptată, în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiată. A fost admisă cererea reconvențională și s-a dispus obligarea reclamantei S.C. C. S.R.L. la plata către pârâtă a sumei de 439.416 RON, cu T.V.A. inclus, reprezentând rest de plată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâta a sumei de 7.999,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată fond reprezentând taxă judiciară de timbru. A fost obligată reclamanta S.C. C. S.R.L. la plata către pârâtă a sumei de 11.282,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată apel reprezentând taxă judiciară de timbru. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că în mod corect apelanta pârâtă afirmă încheierea în mod valabil a unei convenții între părți, în condițiile art. 1182 C. civ., probele administrate în cauză susținând această înțelegere. Astfel, pârâta B. SCA s-a obligat să presteze servicii de consultanță de natură juridică în cadrul proiectului derulat între reclamanta A. S.R.L. și societățile D., urmând să încaseze pentru aceasta un onorariu pentru care, dealtfel, a emis facturi fiscale. Propunerea de contractare a fost emisă de către reclamanta A. și a fost acceptată de către pârâta B. SCA, fără a se încheia un acord în formă scrisă, motiv pentru care instanța de apel a reținut incidența prevederilorart. 1178, art. 1182 și art. 1186 C. civ. Instanța de apel a arătat că premisa constatării nulității absolute a convenției părților de către prima instanță o reprezintă lipsa obiectului prestației pârâtei B. SCA. Convenția părților nu a fost încheiată în formă scrisă, dar existența acestui contract de prestări servicii a fost recunoscută de părți, iar tribunalul nu a valorificat circumstanțele particulare ale cauzei și nu a corelat încheierea convenției nescrise dintre părțile litigante cu obiectul contractelor de consultanță care au stat la baza înțelegerii subsecvente, a menționat instanța de apel. Prin raportare la forma încheierii înțelegerii părților, instanța de prim control judiciar a procedat la stabilirea drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, care izvorăsc din convenție, în baza probelor administrate în cauză. Astfel, a reținut instanța de apel că în art. 2, în contractele încheiate de reclamanta A., pe de o parte, și D., pe de altă parte, a fost enunțat un obiect determinabil, constând în prestarea unor servicii, de care societățile terțe litigiului au și beneficiat, această concluzie impunându-se și prin raportare la faptul că achitarea facturilor de către reclamanta A. către pârâta B. SCA a avut loc după ce clienții finali, beneficiari ai proiectului, au achitat facturile emise de reclamanta A., împrejurare ce rezultă din corespondența părților. Legătura dintre convenția supusă analizei și contractele menționate este probată de aceeași corespondență, astfel încât, prin valorificarea premiselor încheierii acordului de voință dintre părțile din litigiu, instanța de apel a reținut că și prestația pârâtei este, în abstract, determinabilă, contrar celor reținute de către prima instanță. Suplimentar, instanța de apel a arătat că lipsa formei scrise a contractului de asistență, invocată de reclamantă, nu atrage nulitatea convenției, prin raportare la dispozițiile art. 122 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat și nu se circumscrie cauzei de nulitate evocate, reținând că dispozițiile art. 121 din Statut reglementează inclusiv posibilitatea încheierii contractului în formă verbală. Referitor la solicitarea reclamantei de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca aceasta să analizeze și motivul de nulitate privind lipsa cauzei, instanța de apel a reținut că aceasta nu este fondată, având în vedere, pe de o parte, că nu sunt întrunite condițiile instituite prin dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a invocat două motive distincte pentru constatarea nulității absolute, dintre care doar unul a fost analizat de judecătorul de primă instanță. Ca o consecință a celor anterior expuse, instanța de apel a reținut ca fiind întemeiate criticile apelantei pârâte formulate în legătură cu soluția pronunțată cu referire la cererea principală. În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de apel a reținut încheierea contractului nr. x/28.08.2014, în baza căruia a fost emisă factura fiscală nr. x/11.03.2015, a cărei plată parțială se solicită. A arătat instanța de apel că plata parțială a facturii reprezintă o recunoaștere a creanței pretinse pe calea cererii reconvenționale, atât cu referire la cuantum, cât și în legătură cu exigibilitatea acesteia, plățile parțiale fiind dovedite prin înscrisurile aflate la dosar. Referitor la inexistența prestațiilor din partea pârâtei B. SCA, instanța de apel a reținut că din recunoașterea scrisă a creanței decurge și prezumția executării serviciilor, prezumție ce se coroborează inclusiv cu conținutul corespondenței părților. Mai mult decât atât, corespondența purtată între asociații E. în perioada noiembrie 2015- ianuarie 2016 cu privire la încheierea unui acord de încetare a colaborării în cadrul acestei societăți reiterează recunoaștere creanței pretinse, dar și a prestării serviciilor. În ceea ce privește apărările formulate de către reclamanta A. prin care se contestă probatoriul administrat de pârâta B. SCA cu referire la prestarea serviciilor, instanța de apel a argumentat că împrejurarea, potrivit căruia corespondența electronică a avut ca alți emitenți sau destinatari, nu poate determina concluzia că aceasta a privit, exclusiv, activitatea E.. Cu referire la datele la care s-a purtat această corespondență, instanța de apel a arătat că o parte din aceasta este ulterioară reperului temporar oferit de către reclamantă, respectiv 27.09.2014 și că, în aceeași măsură, în cauză nu se justifică înlăturarea corespondenței anterioare acestui moment întrucât, în parte, aceasta a fost administrată ca probă pentru a susține reperele activității ulterioare a pârâtei, premisele acordării de consultanță în legătură cu executările silite pornite împotriva societăților D., astfel cum s-a afirmat în cuprinsul cererii reconvenționale. Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că acest probatoriu nu este singurul administrat în cauză, iar valoarea sa decurge, cu prioritate, prin coroborarea conținutului înscrisurilor cu corespondența purtată între asociații E. în legătură cu plata serviciilor aferente proiectului D.. Prin urmare, instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 1270 și art. 1350 C. civ., a admis cererea reconvențională, reținând că reclamanta nu și-a executat obligația de plată ce decurge din convenția părților.

Împotriva deciziei nr. 1A din 3 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, care a fost motivat ulterior, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În prealabil, în cadrul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat a se introducere în cauză A.N.Popa - Cabinet de avocat, în calitate de succesor prezumtiv în drepturile dnei. avocat F., și S.C.A G., în calitate de succesor prezumtiv în drepturile dnei. Avocat H., rezultate în urma desființării pârâtei B. S.C.A. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului atât pentru lipsa obiectului acestuia, cât și pentru lipsa cauzei juridice a acestuia. Lipsa cauzei juridice a contractului a fost detaliată în Secțiunea III din acțiune și în cadrul dezbaterilor în fața primei instanțe, iar din concluziile scrise rezultă explicit că a fost motivat în mod corespunzător acest temei distinct de anulare, respectiv că lipsa cauzei rezultă atât ca o consecință a lipsei obiectului, dar și urmare a faptului că art. 2.2 al contractelor încheiate de recurentă cu D., ce descriu obiectul serviciilor contractate, exclude expres serviciile juridice din aria serviciilor de consultanță asumate. Or, prima instanță nu a analizat și nu a judecat acest motiv distinct de nulitate, întemeiat pe lipsa cauzei, ci s-a pronunțat și a admis acțiunea exclusiv pe baza analizării motivului de nulitate privind lipsa obiectului, considerând că cel de-al doilea motiv este subsidiar și nu se mai impune a fi judecat în mod distinct. Prin întâmpinarea depusă la instanța de apel, în temeiul art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanței ca în ipoteza admiterii apelului să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât prima instanța să judece și motivul distinct de anulare întemeiat pe lipsa cauzei și pentru a putea beneficia de toate gradele de jurisdicție pentru fiecare dintre cazurile de nulitate invocate. Instanța de apel a respins cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a analiza în vreun fel acest motiv distinct de anulare, cu justificarea sumară și eronată că recurenta-reclamantă nu ar fi învestit prima instanță cu o astfel de cauză distinctă de anulare. Astfel, decizia recurată se bazează pe o analiză superficială și eronată a cererilor și susținerilor sale, lezându-i drepturile procesuale fundamentale dintr-o dublă perspectivă, respectiv privarea de dreptul constituțional la dublul grad de jurisdicție, reglementat de art. 21 și art. 129 din Constituție și privarea de drepturile de acces la justiție si de apărare, cu privire la acest motiv distinct de anulare. Prin urmare, având în vedere că prima instanță nu a analizat și nu a judecat pe fond cererea de anulare întemeiată pe lipsa cauzei, instanța de apel ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare, către prima instanța, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., sau să soluționeze cererea, conform art. 476 alin. (1), coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia, "Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe". În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel nu i-a solicitat să clarifice temeiul de drept al cererii de anulare întemeiată pe lipsa cauzei și nici nu a pus în discuția părților necesitatea clarificării sau calificarea juridică a cererii ci a procedat la respingerea acțiunii fără să o judece pe fond, cu încălcarea vădită a drepturilor de acces la justiție și la apărare ale reclamantei, precum și a obligației instanței de a își exercita rolul activ și de a stărui pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, conform art. 22 C. proc. civ. Cea de-a doua critică vizează încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin neadministrarea probatoriului suplimentar, prin prisma căreia s-a susținut că, în temeiul art. 293 C. proc. civ., a solicitat pârâtei să depună rapoartele de lucrări, situații de lucrări sau alte documente similare, pentru a se face dovada prestării serviciilor, lipsa acestora nefiind recunoscute de autorități sub aspectul prestării. O altă solicitare a constat în obligarea pârâtei de a depune la dosar împuterniciri avocațiale de reprezentare a D., liste cu discuțiile și minutele de ședințe, precum și încuviințarea probei cu expertiză în consultanță fiscală, însă prima instanță le-a respins, prin încheierea din 22 noiembrie 2017, cu motivarea că potrivit art. 254 C. proc. civ., pârâta avea obligația de a-și dovedi afirmațiile privind prestarea serviciilor juridice. Instanța de apel avea obligația de a reanaliza inclusiv cererea privind administrarea unor probe suplimentare formulată în fața primei instanțe, în baza efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. și a rolului activ prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Procedând astfel, instanța de apel și-a bazat soluția în principal pe prezumții greșite, ceea ce a condus la reținerea unei situații de fapt eronate, fapt ce impune casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare, în vederea administrării probelor suplimentare solicitate, la dosar neexistând nicio dovadă de prestare a serviciilor de către intimata-reclamantă. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat criticile referitoare la lipsa cauzei, care a fost omis a fi cercetat de prima instanță, concluzionând în mod greșit că ar fi indicat doar în mod formal acest motiv de anulare, fapt ce probează că instanța nu a analizat corespunzător cererea recurentei și, implicit, nu a motivat corect soluția cu privire la această cerere, aceste nereguli impunând casarea hotărârii, conform motivului de casare indicat. Totodată, criticile reclamantei referitoare la lipsa caracterului determinabil a obiectului contractului de asistență juridică nu au fost analizate de instanța de apel. Sub acest aspect, recurenta a susținut că raportul obligațional invocat de pârâtă nu a fost încheiat în mod valabil, în lipsa caracterului determinabil al contraprestației asumate de aceasta. Contrar celor reținute de instanța de apel, între părți nu s-a încheiat o convenție, cât timp propunerea transmisă în 20.09.2014 nu cuprindea elementele esențiale pentru realizarea acordului de voință, mesajul din 20.09.2014 putând fi asimilat, cel mult, unei oferte de a contracta sau cu un contract cadru, întrucât conținea doar elemente referitoare la relația contractuală dintre reclamantă și clienții acesteia. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a apreciat în mod greșit că argumentele reclamantei se subsumează motivului de nulitate pentru lipsa obiectului, fiind invocată în opinia instanței de apel doar inexistența obiectului contractului. În fapt, în condițiile în care la dosar nu există o circumstanțiere a serviciilor sub aspectul denumirii concrete, al numărului, datei, etc., rezultă că nu au existat elementele contractuale necesare pentru întâlnirea ofertei cu acceptarea, lipsind și obiectul obligației. Recurenta a susținut că argumentele sale nu au fost analizate in mod efectiv de către instanța de apel, care a făcut referire in tot cuprinsul deciziei recurate la contractele încheiate intre A. si clienții D., fără însă a expune motivele pentru care înlătura criticile sale privind existenta vreunui contract intre recurentă și pârâta B. SCA. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit natura juridică a contractelor încheiate de către aceasta cu clienții D., instanța de apel calificându-le ca fiind contracte de asistență juridică. Pornind de la o calificare vădit eronată a contractelor și a obiectului acestora, instanța de apel a concluzionat că obiectul pretinsului contract subsecvent de asistență juridică încheiat cu pârâta ar fi identic cu obiectul contractelor inițiale încheiate de recurentă cu D. și că, din acest motiv, obiectul pretinsului contract încheiat cu pârâta ar fi determinabil. Or, obiectul acestor contracte privește exclusiv consultanță de afaceri, iar nu servicii de consultanță juridică și, totodată, art. 2.2 din aceste contracte exclude în mod expres prestarea oricăror servicii de consultanță juridică în favoarea D., stabilindu-se că aceasta din urmă va contracta în mod direct astfel de servicii, dacă consideră a fi necesar. Totodată, această motivare a instanței de apel este contradictorie, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel retine că obiectul contractelor din litigiu ar fi acela de identificare a unor soluții juridice, iar, pe de alta parte, se reține că recurenta ar fi transmis oferta de subcontractare din 29.09.2014 către toți ceilalți 4 asociați ai E. S.R.L., inclusiv către I. și J., prestatori care nu aveau calitatea de avocați sau vreo pregătire în a furniza servicii de consultanță juridică. O altă critică vizează reținerea greșită a existenței obiectului contractului încheiat între părțile litigante, instanța de apel reținând că acesta ar avea un obiect clar determinat, care ar rezulta din corespondența părților contractante și ar consta in servicii de consultanță juridică. Instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1225 alin. (2) C. civ., omițând faptul că nu a fost identificată contraprestația intimatei și tipul de servicii la care s-ar fi obligat aceasta. Ultima critică se referă la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2538 C. civ., instanța de apel reținând că plata facturii ar reprezenta o recunoaștere tacită a datoriei. Sub acest aspect, recurenta a arătat că dispozițiile art. 2538 alin. (2) teza a II-a C. civ. consacră plata parțială ca fiind un act de recunoaștere tacită, nu expresă a datoriei și că instanța de apel nu a analizat în niciun fel argumentele potrivit cărora legiuitorul a dorit să instituie o prezumție simplă în beneficiul creditorului, iar nu una absolută. A mai susținut recurenta că instanța de apel nu a analizat argumentele sale referitoare la lipsa unei contraprestatii a apelantei, dând prezumției simple de plată a facturilor valoarea unei prezumții legale irefragabile, cu incalcarea prevederilor art. 2.538 C. civ. si art. 329 din C. proc. civ.

S.C.A G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive s-a arătat că solicitarea privind introducerea sa în cauză nu a fost motivată în fapt sau în drept. Sub acest aspect, s-a susținut că raportat la situația de fapt, după ieșirea dnei. avocat B. din "B. S.C.A." a rămas un singur asociat, iar societatea de avocați s-a transformat în cabinet individual, respectiv F. - Cabinet de avocat, acesta fiind succesorul de drept. Având în vedere prevederile art. 182 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 38 C. proc. civ., în sensul transmiterii legale a calității procesuale de la B. S.C.A. la F. - Cabinet de avocat. Intimata-pârâtă F. - Cabinet de avocat a depus la dosar întâmpinare, prin care a arătat că este unicul succesor al B. S.C.A. Pe fondul recursului, în esență, intimata a solicitat respingerea acestuia deoarece nu pot fi reținute criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de S.C.A G., prin care a susținut că nu i-au fost comunicate informații cu privire la modul de încetare ales și cu privire la identitatea succesorului în drepturi. Prin urmare, recurenta-reclamantă a declarat că își modifică cererea de recurs, în sensul restrângerii pretențiilor exclusiv față de F. - Cabinet de avocat și renunțării la pretențiile față de S.C.A G..

Prin răspunsul formulat la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă de F. - Cabinet de avocat, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea argumentelor dezvoltate în combaterea recursului, fiind reluate motivele de recurs. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a prorogat discutarea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de către intimata a S.C.A. G. și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru data de 3 noiembrie 2020. În ședința publică din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație si Justiție a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către intimata S.C.A. G. a rămas fără obiect, pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că prin neanalizarea motivului distinct de anulare pentru lipsa cauzei contractului, a fost privată de dreptul constituțional la dublul grad de jurisdicție, reglementat de art. 21 și art. 129 din Constituție, de dreptul de acces la justiție și de dreptul la apărare. Potrivit acestui motiv de nelegalitate casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Nu sunt fondate criticile recurentei prin care se susține că, în condițiile în care prima instanță nu a analizat și nu a judecat pe fond cererea de anulare întemeiată pe lipsa cauzei, instanța de apel ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare, către prima instanța, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., sau să soluționeze cererea, conform art. 476 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în realitate din redarea conținutul acestei dispoziții de către recurentă fiind vorba de alin. (4). Astfel, se reține că, pe de o parte, prima instanță nu a soluționat procesul, fără a intra în judecata fondului și nici nu s-a constatat de către instanța de apel că judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, pentru a fi îndeplinite condițiile instituite de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, reclamanta nu a invocat două motive distincte pentru constatarea nulității absolute, dintre care doar unul să fi fost analizat de prima instanță. În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta s-a raportat numai la lipsa obiectului convenției, fără a aduce argumente sau a indica vreun temei de drept cu privire la lipsa cauzei ca motiv suplimentar de nulitate a contractului, care a fost afirmat doar formal. Așadar, cum constatarea nulității contractului s-a solicitat pentru lipsa obiectului, instanța nefiind învestită cu un capăt distinct de cerere privind constatarea nulității pentru lipsa cauzei și, ținând cont de faptul că limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, recurenta nu se poate prevala de dispozițiile art. 476 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (4) C. proc. civ. în sensul celor afirmate de aceasta. Pornind de la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", critica recurentei care vizează încălcarea dreptului său la apărare prin neadministrarea probatoriului suplimentar nu poate fi primită, în condițiile în care prin argumentele invocate în susținerea acesteia recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt determinată în mod definitiv de instanța de apel, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, din perspectiva legalității procedurii judiciare, a respectării dreptului la apărare și a principiului disponibilității, dispoziții ce au fost respectate în cauză. Astfel, prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurentă, care vizează cu deosebire principiul adevărului și rolului activ al judecătorului nu pot suprima sau înlocui principiul disponibilității, or, așa cum a reținut instanța de apel în calea de atac recurenta nu a solicitat administrarea unui probatoriu nou. Totodată, instanța este cea care are competența de a hotărî asupra admisibilității unei probe în funcție de pertinența și concludența sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, legea rezervându-i judecătorului puterea de apreciere, neputându-se considera că prin aceasta se încalcă dreptul de apărare al părții. Față de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat criticile referitoare la lipsa cauzei și nici pe cele privind lipsa caracterului determinabil a obiectului contractului, de asemenea instanța de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile sale privind existenta vreunui contract intre recurentă și pârâta-reclamantă B. SCA. Nu este fondată susținerea recurentei privind neanalizarea criticii referitoare la lipsa cauzei, întrucât, în motivarea deciziei, instanța de apel a arătat că reclamanta nu a adus argumente de fapt și nici temeiuri de drept în legătură cu acest motiv suplimentar de nulitate a contractului, care să circumscrie cererea situației reglementate de dispozițiile art. 1235, art. 1236 și art. 1238 din C. civ., ci aceasta s-a raportat numai la lipsa obiectului convenției, în considerarea art. 1225, art. 1226 și art. 1247 C. civ. Nici susținerea recurentei privind neanalizarea criticilor referitoare la lipsa caracterului determinabil a obiectului contractului nu este fondată, în condițiile în care instanța de apel, în considerarea art. 2 din contractele încheiate de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., actuala C. S.R.L., pe de o parte, și D. S.R.L., respectiv Spații S.R.L., pe de altă parte, a reținut că a fost enunțat un obiect determinabil, constând în prestarea unor servicii, de care societățile terțe litigiului au și beneficiat, iar prin valorificarea premiselor încheierii acordului de voință dintre părțile din litigiu și prestația pârâtei-reclamante este determinabilă. Critica prin care recurenta susține că instanța de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile sale privind existenta vreunui contract intre recurentă și pârâta-reclamantă B. SCA. nu este fondată, având în vedere că, în considerentele deciziei atacate, instanța de prim control judiciar a reținut încheierea în mod valabil între părți a unei convenții, în condițiile art. 1182 C. civ., arătând că existența contractui de prestări servicii a fost recunoscută de părți, deși convenția nu a fost încheiată în formă scrisă, pârâta afirmând explicit că această convenție a fost încheiată, iar reclamanta recunoscând emiterea ofertei, precum și executarea plății. Față de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat. În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit natura juridică a contractelor încheiate de către aceasta cu clienții D., calificându-le ca fiind contracte de asistență juridică, la pagina 7 din decizie menționându-se că ar fi încheiat două contracte de consultanță cu clienții D. pentru identificarea unor soluții juridice. Această critică nu este fondată. Astfel, din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanța de apel ar fi dat o astfel de calificare contractelor încheiate între reclamanta-pârâtă și clienții D., neexistând o analiză din această perspectivă, în condițiile în care obiectul acestor contracte nu a fost contestat de niciuna dintre părți, denumirea de contracte de consultanță fiind, de altfel, menționată în tot cuprinsul hotărârii. Referitor la această chestiune, recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând ipoteza existenței unor motive contradictorii, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel retine că obiectul acestor contracte ar fi acela de identificare a unor soluții juridice, iar, pe de alta parte, se reține că recurenta ar fi transmis oferta de subcontractare din 29.09.2014 către toți ceilalți 4 asociați ai E. S.R.L., inclusiv către I. și J., prestatori care nu aveau calitatea de avocați sau vreo pregătire în a furniza servicii de consultanță juridică. Recurenta invocă o contradicție la nivelul considerentelor, însă această critică nu este fondată, întrucât lipsește un reper al ipotezei invocate, având în vedere, așa cum s-a arătat anterior, că instanța de apel nu a calificat contractele încheiate de către reclamanta-pârâtă cu clienții D., ca fiind contracte de asistență juridică. O altă critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează reținerea greșită a existenței obiectului contractului încheiat între părțile litigante, instanța de apel arătând că acesta ar avea un obiect clar determinat, care ar rezulta din corespondența părților contractante și ar consta in servicii de consultanță juridică, precum și că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1225 alin. (2) C. civ., omițând faptul că nu a fost identificată contraprestația intimatei și tipul de servicii la care s-ar fi obligat aceasta. Această critică nu este fondată. Astfel, aplicând dispozițiile art. 1178, art. 1182 și art. 1186 C. civ., instanța de apel în mod corect a reținut că între părți a fost încheiat un contract în formă nescrisă prin care pârâta B. SCA s-a obligat să presteze servicii de consultanță de natură juridică în cadrul proiectului derulat între reclamanta A., actuala C. și societățile D., urmând să încaseze pentru aceasta un onorariu pentru care a emis facturi fiscale, propunerea de contractare emisă de către A. fiind acceptată de către B. SCA. Derularea proiectului între reclamanta A., actuala C. și societățile D., este legată, în mod logic, de executarea contractelor de consultanță transmise anterior tuturor asociaților E., astfel că este necesar a se face corelarea încheierii convenției nescrise dintre părțile litigante cu obiectul contractelor de consultanță care au stat la baza înțelegerii subsecvente. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere contractele de consultanță încheiate între reclamanta-pârâtă A., actuala C. și societățile D.. Obiectul acestor contracte, cuprins în art. 2, stipula servicii de consultanță constând în analiza contractelor de împrumut, garanții deținute de societăți, identificare soluțiii pentru atingerea obiectivului, stabilirea strategiei de negociere cu creditorii relevanți și asistența sau participarea în aceste negocieri, cum în mod corect a reținut instanța de apel. Modul de formulare a dispoziției contractuale arătate relevă enunțarea unui obiect determinabil, constând în prestarea unor servicii către societățile terțe litigiului. Prin valorificarea integrală a corespondenței părților și a premiselor încheierii acordului de voință dintre părțile litigiului în mod judicios instanța de apel a stabilit legătura dintre convenția supusă analizei și contractele de consultanță menționate, reținând că și prestația pârâtei-reclamante este determinabilă. Așadar, raportat la contractele de consultanță încheiate între A., actuala C., și societățile D., obiectul convenției supuse analizei era determinabil, legătura fiind relevată în corespondența părților. Deși, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenta, prin criticile formulate, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Critica recurentei în sensul că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1225 alin. (2) C. civ., omițând faptul că nu a fost identificată contraprestația intimatei și tipul de servicii la care s-ar fi obligat aceasta, nu este fondată. Astfel, potrivit art. 1225 alin. (2) C. civ., obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. Prin obiectul contractului se înțelege operațiunea juridică pe care părțile urmăresc să o realizeze, aceasta fiind distinctă de prestația la care debitorul devine obligat, prestație care este obiectul raportului de obligații născut din acea operațiune juridică. Operațiunea juridică pe care părțile contractului urmăresc să o realizeze, în speță, constă în servicii de consultanță juridică, aspect care rezultă din corespondența părților. Raportat la cererea reclamantei-pârâte privind constatarea nulității contractului pentru lipsa obiectului, criticile acesteia care vizează dovada activităților prestate în temeiul convenției sunt legate de executarea contractului, nicidecum de încheierea sa în mod valabil, fiind, totodată, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate. Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2538 C. civ., reținând că plata facturii ar reprezenta o recunoaștere tacită a datoriei și nici nu a analizat argumentele potrivit cărora legiuitorul a dorit să instituie o prezumție simplă în beneficiul creditorului, iar nu una absolută, ignorând astfel faptul că nu există nicio dovadă a prestării serviciilor de către pârâta-reclamantă. Potrivit dispozițiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., a căror interpretare greșită o invocă în realitate recurenta, "Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea". Invocarea art. 2538 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu poate fi desprinsă de întregul context al reglementării sale. Această dispoziție legală apare reglementată în C. civ. în Cartea a VI-a, "Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor", Capitolul III, Secțiunea a 3-a. "Întreruperea prescripției extinctive". Astfel, una din cauzele de întrerupere a cursului prescripției reglementate prin art. 2537 C. civ. este recunoașterea, în orice mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. În legătură cu recunoașterea dreptului, art. 2538 alin. (1) C. civ., evidențiază că acesta se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ. recunoașterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, textul de lege indicând ca acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților și altele asemenea. Prin urmare, plata parțială reprezintă o manifestare de voință din partea recurentei, care în accepțiunea art. 2538 alin. (2) C. civ., atestă fără echivoc recunoașterea dreptului creditorului obligației de plată în cadrul raportului juridic încheiat de părți, neavând valențele unei prezumții simple câtă vreme are ca efect întreruperea cursului prescripției. Susținerea privind inexistența dovezii prestării serviciilor de către pârâta-reclamantă este un aspect de netemeinicie care nu poate fi suspus cenzurii instanței de recurs. Nu este fondată critica recurentei potrivit căreia instanța de apel nu a analizat argumentele sale referitoare la lipsa unei contraprestatii din partea apelantei, dând prezumției simple de plată a facturilor valoarea unei prezumții legale irefragabile, cu încălcarea prevederilor art. 2.538 C. civ. si art. 329 din C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a arătat că plata parțială a facturii reprezintă o recunoaștere a creanței pretinse pe calea cererii recovenționale, fără a reține existența unei prezumții irefragrabile, așa cum susține recurenta, iar, pe de altă parte, prin această critică recurenta tinde la o devoluare a fondului cauzei, care nu mai poate fi reluată în recurs, fiind o critică de netemeinicie. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului pârâtei-reclamante, fiind evocat raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv. Așadar, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L.