ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civila la data de 29.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA, a solicitat instanței să dispună: constatarea nulității absolute a contractului încheiat între reclamantă și pârâtă, autentificat sub nr. x din 4 martie 2015 de Notar public B.; în subsidiar, anularea contractului încheiat între reclamantă și pârâta, autentificat sub nr. x din 4 martie 2015 de notar public B.; repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor achitate în temeiul contractului până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, de la momentul efectuării plății, până la data restituirii efective, solicitând totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 219 din 20 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 2183 din 06.06.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis cererea, astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA prin PRIMAR; a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat de părți, autentificat sub nr. x/04.03.2015 de notarul public B.; a obligat pârâtul la restituirea către reclamanta a sumei de 1.833.695,03 RON, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data fiecărei plați și până la data restituirii efective a sumelor achitate; a constatat inexistența dreptului de creanță al pârâtului împotriva reclamantei, rezultând din contravaloarea unor diferențe de valoare a terenului în suprafața de 53.728,9 m.p., în situația schimbării destinației urbanistice a acestuia; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 184.939,118 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciara de timbru).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel MUNICIPIUL CONSTANȚA, prin PRIMAR.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1389A din 13 iunie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât MUNICIPIUL CONSTANȚA, prin PRIMAR, împotriva sentinței civile nr. 2183/06.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.).

Împotriva acestei decizii pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA, prin PRIMAR a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

In susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că decizia recurată este lovită de nulitate, având în vedere ca instanța de apel a nesocotit regulile de procedură ce stau la baza oricărui proces civil.

Prin decizia recurată, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) precum și la dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., însă a aplicat în mod greșit principiul tantum devolutum quantum apellatum și a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Recurentul arată că a criticat întreaga soluție pronunțată de către Tribunalul București vizând devoluțiunea totală a fondului cauzei, prin urmare, instanța de apel, în virtutea rolului său activ, avea obligația de a repune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept invocate în fata primei instanțe, indiferent de argumentele susținute prin cererea de apel, inclusiv cele prezentate prin intermediul notelor de ședință depuse la termenul de judecată din data de 23.05.2018.

Aceasta soluție decurge în mod logic și din dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.. Așadar, cât timp în cazul unei nemotivări a apelului instanța de judecată are obligația de a soluționa calea de atac prin raportare la toate aspectele de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, cu atât mai mult, în situația în care prin cererea de apel sunt prezentate motivele de fapt și de drept, instanța de apel poate analiza si argumentele invocate ulterior termenului de exercitare a apelului, care reprezintă, în realitate, aceleași argumente puse în discuția părților și în fața primei instanțe.

Având în vedere aceste aspecte, decizia recurată este nelegală, cât timp Curtea de Apel București nu a analizat cauza sub toate aspecte sale, care au un rol determinant în raportul juridic litigios, astfel că solicită să se constate incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul invocă și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015, ale art. 9 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale Declarației autentificate sub nr. x/17.02.2015, ale adresei nr. x/25.02.2015 și ale Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

Recurentul susține că prin decizia recurată, Curtea de Apel București a reținut în mod nelegal, că obligația asumată de antecesoarea reclamantei, de a plăti eventuale diferențe de preț, în cazul în care va dori modificarea destinației terenului și va primi acceptul pârâtului, apare inserată doar în adresa emisă de aceasta și înregistrată la pârât sub nr. x/17.10.2003, fără a se face referire la o valoare determinată sau măcar determinabilă conform anumitor criterii.

În ciuda afirmațiilor instanței de apel, diferența de valoare a terenului, deși nu era determinată la data emiterii Dispoziției de restituire ori prin adresa înregistrată sub nr. x/17.10.2003, aceasta valoare era determinabilă, urmând a fi stabilită prin raportare la suprafața de 2.431 mp a terenului și la valoarea actualizată a terenului/mp stabilită printr-un raport de evaluare.

Recurentul solicită să se observe că, în mod nelegal, a reținut instanța de apel că obligația de plată nu îi este opozabilă intimatei-reclamante, având în vedere că aceasta obligație nu este intuitu personae, ci reprezintă o sarcina care grevează bunul.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x intimata-reclamanta a preluat, odată cu toate drepturile asupra terenului în suprafață de 52.455,81 mp, și toate obligațiile aflate în sarcina autoarei sale (respectiv D. S.A.) cu privire la acest teren.

În mod eronat a reținut instanța de apel că intimata-reclamantă nu a avut cunoștință de acordul exprimat de autoarea sa prin Adresa nr. x din data de 17.10.2003, cât timp în preambulul Dispoziției nr. 2992 (prin care a fost reconstituit dreptul de proprietate) este menționat faptul că aceasta este emisa în baza Adresei nr. x din data de 17.10.2003, iar Dispoziția nr. 2992 reprezintă chiar titlul de proprietate al autoarei intimatei-reclamante, fiind prezentată acesteia din urmă chiar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

Mai mult, începând cu anul 2005 (moment la care intimata-reclamanta a dobândit de la D. S.A. dreptul de proprietate asupra terenului), intimata-reclamantă nu a contestat obligația sa de plată a diferenței de preț rezultând din reevaluarea terenului, ba chiar a emis o serie de înscrisuri prin care si-a manifestat explicit acordul de voință cu privire la aducerea la îndeplinire a acestei obligații.

Faptul ca prin contractul autentificat sub nr. x/04.03.2015 intimata-reclamantă a menționat că își rezervă dreptul de a contesta existența obligației de a achita către Primăria Municipiului Constanta diferențele de evaluare cât și cuantumul sumelor stabilite prin rapoartele de evaluare, nu are puterea juridică de a invalida orice efect al acordului exprimat prin Adresa nr. x din data de 17.10.2003 ori prin celelalte înscrisuri ulterioare ce emana de la însăși intimata-reclamantă în mod direct.

Prin prezentul demers, intimata-reclamantă nu încearcă decât să își revoce propriul acord exprimat prin adresa nr. x/25.02.2015, cu ocazia căruia intimata-reclamantă i-a comunicat angajamentul acesteia de a achita diferența de evaluare a terenului și a solicitat convocarea Comisiei de vânzări în vederea negocierii diferenței de preț rezultate din reevaluarea terenului. Instanța a reținut în mod greșit lipsa unei contraprestații, aceasta constând, în speța, în posibilitatea de a acorda proprietarului dreptul de a construi imobil cu destinația comercială pe un teren a cărui valoare a fost stabilită pentru o destinație necomercială, nu constituie veritabile critici aduse hotărârii.

Contrar acestor rețineri, recurentul arată că a prezentat argumente care sa dovedească tocmai netemeinicia considerentelor Tribunalului București, care sprijină soluția din dispozitivul hotărârii judecătorești. Prima instanță, în mod greșit a calificat actul juridic a cărui anulare este solicitată ca fiind un contract sinalagmatic.

Acest înscris reprezintă în realitate o sumarizare a procedurii de achitare de către intimata-reclamantă a diferenței de preț rezultând din reevaluarea terenului, astfel cum a fost stabilită prin Procesul-verbal de negociere nr. x/27.02.2015. Prin urmare, nu există o contraprestație (constând in eliberarea autorizației de construire) a recurentului pentru executarea obligației de plată a intimatei-reclamantei, iar obligația intimatei-pârâte nu poate fi calificată nici drept o liberalitate.

În contractul autentificat sub nr. x/04.03.2015, nu este stipulată nicio contraprestație din partea recurentului pentru ca instanța de apel să ajungă la o astfel de concluzie si nici măcar nu se face vreo referire la o autorizație de construire - actul juridic se limitează doar la reglementarea modalității de plată a diferenței de preț la care intimata-reclamantă s-a angajat prin înscrisuri emise anterior încheierii Contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015, respectiv Adresa nr. x din data de 17.10.2003, precum si toate înscrisurile ulterioare ce emană chiar de la intimata-reclamantă.

Simplul fapt că autorizația de construire nr. 357 a fost emisă în aceeași zi în care a fost încheiat contractul autentificat sub nr. x/04.05.2015 nu dovedește că există o legătură de interdependență între aceste două înscrisuri, pentru a se considera ca autorizația de construire nr. 357 reprezintă de fapt contraprestația asumată de subscrisul prin actul juridic a cărui nulitate este solicitată.

Autorizația de construire a fost emisă în temeiul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, iar Contractul autentificat sub nr. x/04.05.2015, după cum am precizat anterior, reprezintă doar un înscris prin care este sumarizată modalitatea de executare a obligației intimatei-reclamante asumate anterior prin Adresa nr. x din data de 17.10.2003.

Diferența de preț nu a fost stabilită ca o condiție pentru eliberarea autorizației de construire, respectiv drept o contraprestație din partea recurentului, ci a fost asumată drept sarcină care afectează bunul în cauză, încă de la momentul restituirii terenului, în baza Legii nr. 10/2001.

Așadar, intimata-reclamantă și-a asumat în mod expres obligația de a plăti diferența de preț rezultată din reevaluarea terenului, astfel că demersul acesteia prin care solicita anularea Contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015 este efectuat cu vădita rea-credință.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și pe cale de consecință, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii hotărârii ca legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 noiembrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 26 noiembrie 2019.

Prin încheierea din data de 19 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 1389/A din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și prin limitarea devoluțiunii apelului a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum.

Criticile vor fi înlăturate.

Înalta Curte, subliniază faptul că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv, iar limitele devoluțiunii sunt imperativ stabilite prin dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că:"(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".

Din interpretarea logică și sistematică a normei procedurale enunțate, ținând seama și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil în toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia că instanța de apel, ca instanță de control judiciar, este ținută să analizeze criticile pe care partea apelantă a înțeles să le formuleze la adresa sentinței apelate prin cererea de apel, fără a putea realiza o analiză a chestiunilor care nu au fost cuprinse în cererea de apel și nici nu poate efectua o judecată a fondului cauzei în aceleași coordonate ca și prima instanță.

Nu poate fi susținută cu temei critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin presupusa nerepunere în discuție a tuturor aspectelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, întrucât, așa cum s-a menționat anterior, instanța de apel este ținută să examineze apelul în limitele devoluțiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispozițiile art. 477 și art. 478 Cod procedură civilă.

Faptul că instanța de apel nu a supus analizei criticile prezentate de către apelant prin notele scrise depuse în ședința din 23.05.2018, nu poate fi interpretat ca o încălcarea a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. privind rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, având în vedere că motivele invocate în notele scrise au fost depuse peste termenul legal al investirii instanței cu cererea de apel.

Totodată, este de reținut că prin aplicarea regulii "tantum devolutum quantum apellatum" efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant. Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului, care poate relua pretențiile sale din primă instanță în totalitate sau numai parțial.

Apelul este o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant, conform adagiului "tantum devolutum, quantum apellatum".

Astfel fiind, se constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, neexistând o încălcare a normelor procedurale privind limitele devoluțiunii apelului.

Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile contractului autentificat sub nr. x/04.03.2015, ale art. 9 din Legea 10/2001, ale declarației autentificate sub nr. x/17.02.2015, ale adresei nr. x/25.02.2015 și ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

În susținerea acestor critici recurenta-pârâtă a redat fragmente din decizia recurată cu referire la determinarea valorii terenului prin raportare la raportul de evaluare, la opozabilitatea plății, la presupusul acordul exprimat de reclamantă prin adresa din 17.10.2003, la nereținerea de către instanță a criticilor privind lipsa unei contraprestații, precum și la aspecte ale situației de fapt privind autorizația de construire nr. 357.

Or, aceste susțineri nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul motivului invocat este necesară raportarea criticilor formulate la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Din perspectiva menționatelor dispoziții instanța de apel a reținut în mod corect că, obligația de plată a unor diferențe de evaluare, așa cum a fost asumată de D. S.R.L. prin adresa nr. x/17.10.2003, nu apare menționată ca sarcină ce afectează dreptul de proprietate asupra terenului în dispoziția de restituire și în cartea funciară și nici în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2005, nefiindu-i prin urmare opozabilă reclamantei.

Astfel, se constată că recurenta-pârâtă prin invocarea unor pretinse încălcări ale normelor de drept material, ca de altfel întreaga argumentare a recursului, tinde la o reanaliză a probatoriului administrat, respectiv a contractului autentificat sub nr. x/04.05.2015, a adresei nr. x din 17.10.2003, a situației de fapt și implicit la o soluționare pe fond a cauzei, omițând faptul că se află în etapa procesuală a recursului în care se analizează doar aspectele de nelegalitate și nu cele de netemeinicie.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 1389/A din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.