ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 823/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 24 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. prin Federația L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Protecția Mediului Miercurea Ciuc, au solicitat obligarea pârâtei la calculul și plata despăgubirilor bănești stabilite ca diferență între salariul de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanții prin aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 începând cu data de 09.04.2015 și drepturile efectiv plătite de pârâtă actualizate cu indicele de inflație, emiterea de ordine de încadrare salarială cu aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 4896 din 6 septembrie 2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat că acțiunea vizează raporturile de serviciu ale funcționarului public, reprezentat de sindicatul reclamant (în baza unei împuterniciri scrise din partea acestuia), competența materială de soluționare aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, iar din punct de vedere al competenței teritoriale sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat instanța că aplicarea prin analogie a considerentelor deciziei pronunțate în recurs în interesul legii (decizia nr. 1/21.01.2013 a ICCJ) nu este admisibilă în cauză, întrucât situația premisă este diferită, nefiind un caz de competență teritorială exclusivă, ci alternativă (în materia contenciosului administrativ, competența teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanța de la sediul pârâtului). Având în vedere acest aspect, precum și împrejurarea că sindicatul nu are calitate de reclamant unic, ci acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrilor săi de sindicat, care nu au domiciliul în București, instanța a apreciat că, din ambele perspective ale competenței teritoriale alternative, Tribunalul de la domiciliul/sediul părților este competent să judece cauza.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, la data de 17.10.2017, sub același număr de dosar.

2.2. Hotărârea Tribunalului Harghita, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 2234 din 21 noiembrie 2017, Tribunalul Harghita, secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamanta Federația L. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în cauză, acțiunea a fost formulată de reclamanta Federația L., în numele și în interesul membrilor de sindicat, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011. În materia contenciosului administrativ, competența teritorială este una alternativă, neputându-se invoca excepția de necompetență teritorială dacă a fost învestită una dintre cele două instanțe prevăzute alternativ. Or, în cauză, prima instanță învestită este cea de la sediul reclamantului Sindicat, respectiv Tribunalul București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două tribunale îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport de prevederile legale incidente în materie.

Reclamanta Federația L. a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâților la plata unor drepturi bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data efecturării plății.

Acțiunea este formulată în temeiul art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, care prevede că organizațiile sindicale au dreptul de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, având calitate procesuală activă. Prin acest text de lege i se recunoaște în mod expres sindicatului legitimarea procesuală activă, astfel încât, reclamant în cauză este însăși organizația sindicală și nu membrii săi, în numele cărora a formulat acțiunea.

În privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât membrii de sindicat sunt funcționari publici, sunt incidente normele speciale de competență reglementate în cuprinsul art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Federația L. a acționat în calitate de reclamantă, iar pentru determinarea competenței teritoriale, potrivit textului de lege menționat, coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a fi avut în vedere sediul sindicatului reclamant (din municipiul București).

Această interpretare este conformă soluției de unificare a jurisprudenței adoptate în ședința judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți din data de 22 mai 2017, conform căreia, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamanta Federația L. are calitate procesuală activă, iar, în aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sindicatul reclamant a optat pentru instanța de la sediul său, în raza teritorială de competență a Tribunalului București.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Federația L., pentru membrii de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și pe pârâta Agenția pentru Protecția Mediului Miercurea Ciuc, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.