ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 688/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 357/11.05.2016 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând:

- constatarea nulității Hotărârii nr. 357/11.05.2016 în ceea ce privește sancțiunea amenzii aplicate Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială și obligarea acesteia la comunicarea rezumatului hotărârii în mass-media națională;

- exonerarea de plata amenzii în cuantum de 30.000 RON și de obligația de a comunica rezumatul hotărârii atacate în mass-media națională;

- suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea cauzei.

La data de 16 septembrie 2016, terțul Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a formulat cerere de intervenție voluntară principală solicitând:

- să se constate nulitatea Hotărârii nr. 357/11.05.2016 emise de Colegiul Director al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în ceea ce privește sancțiunea contravențională aplicată Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și obligarea acestuia de a publica rezumatul hotărârii în presa națională;

- să se dispună exonerarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice de plata amenzii în cuantum de 30.000 RON și de obligația de a publica rezumatul hotărârii în presa națională;

- să se dispună suspendarea executării Hotărârii nr. 357/11.05.2016 până la soluționarea cauzei și să se constate discriminarea pe care o comite Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin nerespectarea prevederilor legale și amenzile aplicate.

Prin încheierea din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de intervenție principală formulată de terțul Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât intervenientul nu numai că nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecății, ci invocă un drept subiectiv propriu, urmărind anularea sancțiunii ce i-a fost aplicată prin actul atacat de reclamantă.

Mai mult, instanța de fond a constatat că între obiectul cererii de intervenție și cel al cererii de chemare în judecată nu există o legătură strânsă, în sensul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., întrucât soluționarea cererii principale nu poate influența în niciun mod situația juridică a sancțiunii aplicate intervenientului și nici reciproc. Din această perspectivă este irelevantă împrejurarea că cele două sancțiuni contravenționale au fost aplicate prin același act administrativ, având în vedere caracterul personal al răspunderii contravenționale.

Împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a declarat apel, prevalându-se de dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată numai cu apel, în cazul în care a fost pronunțată în primă instanță.

Recurentul- intervenient susține că instanța de fond, în mod greșit, a respins cererea de intervenție principală, ca inadmisibilă.

În opinia recurentului, cererea de intervenție voluntară principală îndeplinește condițiile impuse de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., întrucât terțul poate invoca un drept propriu, fără a fi necesar să existe identitate între dreptul pretins de terț și dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

În speță, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a aplicat prin Hotărârea nr. 357/2016 în baza aceluiași articol 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 o sancțiune constând în amendă contravențională în cuantum de 30.000 RON atât pentru Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială cât și pentru Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Cele două acțiuni, cea principala introdusă de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială și cea ulterioară, de intervenție principală, promovată de Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, au aceleași obiective, constând în suspendarea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 357/2016 și lipsirea de efecte juridice a acesteia prin anularea măsurilor - aplicarea amenzilor contravenționale și publicarea rezumatului hotărârii în presa națională - dispuse în sarcina ambelor instituții publice.

Legătura de cauzalitate transpusă în similitudinea de motive care au stat la baza aplicării sancțiunilor nu poate să conducă decât la o apărare comună, un singur cadru procesual în care să fie combătute alegațiile Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la culpa celor două instituții.

Între cele două cereri există o conexitate ce izvorăște din drepturile lezate ale Ministerului Muncii și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, prin raționamentul greșit pe care se fondează hotărârea atacată. Drepturile Ministerului Muncii și ale Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială sunt drepturi deduse judecății, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În acest context, se justifică în fapt temeiul intervenției principale în procesul inițiat de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul- intervenient consideră că judecarea cererii de intervenție principală alături de cererea de chemare în judecată inițială preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii în aceeași materie și aduce, totodată, o economie de timp în administrarea actului de justiție.

Intimatul-pârât nu au formulat întâmpinare față de cererea de recurs (apel).

II. Considerentele Înaltei Curți asupra căii de atac declarată de Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice

Înalta Curte constată că împotriva încheierii prin care prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară principală, Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a înțeles să formuleze apel, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., text de lege care a instituit pentru o asemenea ipoteză o singură cale de atac, apel ori recurs, după cum încheierea a fost pronunțată în primă instanță sau în apel.

Chiar dacă Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și-a intitulat calea de atac împotriva încheierii ca fiind "apel", Înalta Curte are obligația de a-i da calificarea juridică exactă, ținând seama de natura litigiului dedus judecății și de faptul că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin art. 28 alin. (1), se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum și cu procedura reglementată prin prezenta lege.

Una dintre aceste incompatibilități este prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia:

"(1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Această derogare de la normele dreptului comun instituite de C. proc. civ. este aplicabilă atât hotărârilor prin care se rezolvă fondul cauzei, cât și celor pronunțate în cursul judecății, întrucât textul din legea specială folosește sintagma "hotărârea pronunțată în primă instanță", fără a face distincție în privința tipului hotărârilor, sentințe ori încheieri.

Pe de altă parte, art. 9 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede că:

"Dacă legea specială nu cuprinde dispoziții referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanței ori calea de atac și termenul de exercitare al acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile C. proc. civ."

În cauza dedusă judecății, deși art. 64 alin. (1) C. proc. civ. precizează că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție pronunțată în primă instanță poate fi atacată numai cu apel, din interpretarea art. 20 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 9 din Legea nr. 76/2012, Înalta Curte reține că încheierea atacată este supusă numai recursului și va soluționa cauza ca fiind recurs. Procedând în această modalitate, nu sunt vătămate în niciun fel interesele părții care a exercitat calea de atac a apelului, întrucât art. 64 alin. (4) C. proc. civ. îi conferă acesteia dreptul la o singură cale de atac, apel ori recurs.

Faptul că, începând cu data de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.), în anumite materii ale contenciosului administrativ reglementate prin legi speciale, calea de atac a recursului a fost înlocuită cu apelul, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă, iar Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu îi revin spre competentă soluționare apelurile.

Instanța de fond a respins cererea de intervenție voluntară principală, ca inadmisibilă, reținând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul susține fără temei că încheierea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual incidente, raportat la circumstanțele factuale ale litigiului, critici care se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., referindu-se la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de intervenție voluntară principală.

Curtea de apel a fost sesizată cu o acțiune în anularea parțială a Hotărârii nr. 357/11.05.2016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce privește măsurile dispuse în sarcina reclamantei Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială- aplicarea amenzii contravenționale (pct. 2) și publicarea rezumatului hotărârii în presa națională (pct. 7).

Prin acest act administrativ jurisdicțional, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a sancționat atât Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială cât și Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, cu amendă contravențională în cuantum de 30.000 RON, fiecare, pentru nerespectarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, faptă discriminatorie conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 10 lit. g și h și art. 15 din O.G. nr. 37/2000 și obligarea la publicarea rezumatului hotărârii în presa națională.

Așadar, instanța de fond a fost învestită cu examinarea legalității raportului administrativ de sancționare a reclamantei Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, prin hotărârea emisă de autoritatea de discriminare.

Prin cererea de intervenție voluntară principală, formulată în cauză, s-a solicitat anularea parțială a aceleiași hotărâri, în ceea ce privește sancțiunea contravențională aplicată terțului intervenient Ministerul Muncii Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și publicarea rezumatului hotărârii în presa națională.

Potrivit art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.

(2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta".

Prin cererea de intervenție principală, cel ce o formulează urmărește (în tot sau în parte) obținerea pentru sine a obiectului cererii principale (cu negarea dreptului reclamantului, în tot sau în parte), având ca scop dobândirea sau protejarea unui drept subiectiv propriu, drept care poate să coincidă sau doar să fie într-o strânsă legătură cu cel disputat de părțile din litigiul pendinte.

Necontestat, obiectul litigiului principal vizează anularea sancțiunii contravenționale aplicate autorității reclamante, sancțiune ce are caracter personal, întrucât și răspunderea reclamantei este personală.

La rândul său, cererea de intervenție principală urmărește anularea sancțiunii contravenționale aplicate terțului intervenient, sancțiune care, asemenea celei aplicate reclamantei, are caracter personal.

Împrejurarea că terțul-intervenient se află într-o situație juridică similară cu cea a reclamantei, nu justifică modificarea cadrului procesual subiectiv în cauza de față.

Așa cum a reținut și judecătorul fondului, terțul -intervenient nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecății și nici un alt drept legat de cel dedus judecății prin cererea principală, ci invocă un drept subiectiv propriu, distinct, urmărind anularea sancțiunii contravenționale ce i-a fost aplicată prin actul administrativ atacat de reclamantă.

Pe de altă parte, pentru ca intervenția principală să fie admisibilă, între obiectul cererii de intervenție și cel al cererii principale trebuie să existe o legătură strânsă, în sensul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., de natură să justifice judecarea lor împreună.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, indiferent de maniera de soluționare a cererii principale aceasta nu poate influența în niciun mod situația juridică a sancțiunii aplicate terțului intervenient și nici reciproc, având în vedere caracterul personal al răspunderii contravenționale.

Terțul nu poate solicita pe calea intervenției principale stabilirea unui drept propriu ce decurge dintr-un raport administrativ de sancționare în care subiect este persoana care are calitatea de reclamant în acțiunea principală, întrucât drepturile subiective pretinse derivă din raporturi juridice distincte, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că cele două sancțiuni au fost aplicate prin același act administrativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 64 alin. (4) același Cod, Înalta Curte va respingere recursul ca nefondat, prima instanță făcând o corectă și legală interpretare a dispozițiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice împotriva încheierii din 25 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2017.