ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1496/2018

Deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x, în data de 05.10.2017 pe rolul Tribunalului Bucuresti, secția a-II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul SINDICATUL A. - acționând în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. -, a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul General pentru Emigrări și Inspectoratele de Poliție ale Județelor Dolj, Gorj, Timiș și Mehedinți, ca persoanelor în numele cărora s-a acționat în justiție să le fie achitat ajutorul reglementat de art. 20 alin. (1) și (2) din Anexa VII la Legea nr. 284/2010.

Prin încheierea pronunțată în data de 04.10.2017, s-a dispus disjungerea acțiunilor formulate de sindicat în numele membrilor săi: B., C., D., E., F., G., H., I., J., M., N., O., P., Q., R., S. și T. și constituirea unor dosare separate.

Prin sentința civilă nr. 5928/12.10.2017 - pronunțată în dosarul nr. x -, Tribunalul Bucuresti a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamantul J. - "prin Sindicatul A." -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al județului Județean Dolj, în favoarea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea sentinței s-a apreciat că au incidență prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 - care nu prevede care este instanța competentă teritorial -, astfel încât devin incidente disp. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și prevederile art. 111 C. proc. civ.

Totodată Tribunalul București a considerat că nu este aplicabilă Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar în materia contenciosului administrativ competența teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanța de la sediul pârâtului - în speță I.P.J. Dolj, ultimul loc de muncă al reclamantului, ce are sediul in Craiova, str. x nr. 19, jud. Dolj. De asemenea, s-a reținut că sindicatul nu are calitate de reclamant unic, ci acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrului său de sindicat, care are domiciliul în Turnu MĂgurele, str. x,

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, iar la termenul de judecată din data de 20 februarie 2018. instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale.

Prin sentința nr. 509/2018 pronunțată în data de 20 februarie 2018, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantul Sindicatul A. - acționând în numele membrului de sindicat J., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectorul de Poliție al județului Dolj, în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal și în baza art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

S-a apreciat că în cauză nu au aplicabilitate prevederile cu caracter general ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 - așa cum a apreciat Tribunalul București -, ci competența teritorială se determină în raport de dispozițiile speciale cuprinse în Legile nr. 62/2011, nr. 188/1999 și nr. 53/2003. Coroborând prevederile legale anterior menționate s-a concluzionat că, în cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcționarului public - litigii ce urmează a fi soluționate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Tribunalelor, în virtutea prevederilor art. 109 din Legea anterior menționată -, dispozițiile Legii nr. 188/1999 urmează a fi completate cu prevederile prevederile legislației muncii, în măsura în care acestea nu contravin legislației specifice funcției publice.

Întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde niciun fel de prevederi cu privire la competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal de a soluționa litigiile referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici, urmează a-și găsi aplicabilitatea dispozițiile cuprinse în Codul Muncii care reglementează o astfel de competență.

Prin urmare, în cazul litigiilor declanșate de organizațiile sindicale în vederea rezolvării conflictelor de muncă în care sunt implicați membrii de sindicat - indiferent dacă respectivele persoane au raporturi de muncă (prin încheierea unui contract individual de muncă) sau raporturi de serviciu (în baza unui act de numire în funcția publică) cu instituția angajatoare -, respectivele Sindicate au calitate procesuală activă, iar competența teritorială este una exclusivă și ea aparține instanței în a cărei rază teritorială se află sediul organizației sindicale reclamante.

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 noul C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucuresti, secția a-II-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin acțiune, astfel cum a fost disjunsă, reclamantul Sindicatul A., în numele membrului de sindicat J. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, de la sediul său, respectiv Tribunalul București, cu o cerere având ca obiect acordarea drepturilor bănești menționate la pct. 1 al prezentei hotărâri.

În privința competenței materiale de soluționare a cauzei, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale".

În cauză, este de observat faptul că acțiunea în contencios administrativ a fost formulată de Sindicatul A., în numele membrului de sindicat.

Potrivit dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011 "- (1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres".

În condițiile în care prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 își aveau corespondentul în dispozițiile art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (reglementarea anterioară care a fost abrogată de Legea nr. 62/2011), este obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-au decis următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat."

Chiar dacă decizia a fost pronunțată cu privire la litigiile de muncă, ea este pe deplin aplicabilă, în ceea ce privește calitatea procesuală a sindicatelor, și în cazul raporturilor de serviciu, legitimarea procesuală a acestor entități având același izvor.

Astfel fiind, întrucât Sindicatul A. are calitate procesuală activă, iar prezentul litigiu vizează raportul de serviciu al reclamantei, se constată că, în aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sindicatul reclamant a optat pentru instanța de la sediul său din Municipiul București, str. x nr. 6 sector 1 aflat în circumscripția Tribunalului București.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul A. - acționând în numele membrului de sindicat J. și pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectorul de Poliție al județului Dolj în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2018 .