ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1746/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.02.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii-Direcția de Inspecție Judiciară pentru Judecători:

- anularea Rezoluției de clasare nr. x/2015 din 27.01.2015 cu obligarea pârâtei la începerea cercetării disciplinare și sancționarea disciplinară pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004 art. 99 lit. f), h), t) raportat la art. 99

1

alin. (1) și alin. (2) din lege.

- să se constate că în prezent doar sesizarea instanței potrivit Legii nr. 554/2004 art. 1 și art. 6, reprezintă singura cale de atac împotriva actului administrativ reprezentat de Rezoluția de clasare nr. x/2015 din 27.01.2015 emisă de inspector judiciar (care nu-și dezvăluie identitatea) din Direcția de inspecție judiciară pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

- să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să comunice numele inspectorului judiciar din cadrul Direcției de inspecție judiciară pentru judecători care a emis în mod nelegal Rezoluția de clasare nr. x/2015 din 27.01.2015 .

- să oblige Consiliul Superior al Magistraturii-Direcția de inspecție judiciară pentru judecători să-i comunice documentația care a stat la baza emiterii nelegale a Rezoluției de clasare nr. x/2015 din 27.01.2015, inclusiv încheierea penală nr. 860/26 septembrie 2014 în dosar penal nr. x/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală

- să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 70 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul Magistraților.

Prin sentința nr. 2559 din 13 octombrie 2015, Curtea de Apel București a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 71 din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârât, și a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin aceeași cerere a solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013 in integrum.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt expusă și în fața primei instanțe, susținând, în esență, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, a arătat că Legea nr. 317/2004 nu prevede niciun fel de procedură în cazul rezoluției de casare a sesizării emise de Inspecția Judiciară, având în vedere Decizia nr. 397/03.07.2014 a Curții Constituționale a României, care a statuat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege".

Recurenta a mai arătat că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative, astfel, nu exista obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2015 din 27.01.2015, putându-se adresa direct instanței de contencios adminstrativ.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță, spre rejudecare pe fond.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală, iar în ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale a considerat că se impune ca recurenta să precizeze care articole din O.U.G. nr. 80/2013 apreciază că sunt neconstituționale, întrucât nu toate dispozițiile prevăzute în actul normativ au legătură cu cauza.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21 iunie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013 in integrum, se apreciază că este inadmisibilă față de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora:

"Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia."

În speță, condiția legăturii cu cauza nu este îndeplinită, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, excepția vizată presupunând analiza unor texte legale, referitoare la taxa judiciră de timbru, care nu au legătură cu obiectul cauzei deduse judecății și cu soluționarea acesteia.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu examinarea legalității Rezoluției nr. x/2015 din 27.01.2015, prin care s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării acesteia privind aspectele semnalate.

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt întemeiate criticile recurentei, potrivit cărora în mod greșit prima instanță nu a soluționat pe fond acțiunea în anularea rezoluției de clasare, pronunțând soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, pentru lipsa dovezii parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a reținut că Legea nr. 317/2014 nu conține prevederi derogatorii de la Legea nr. 554/2004, cu privire la procedura prealabilă în cazul deciziei de clasare, iar prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Prin efectul Deciziei nr. 397/2014 pronunțate de Curtea Constituțională este recunoscut dreptul petenților de a ataca rezoluția de clasare emisă în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, însă accesul la instanța de contencios administrativ este reglementat în condițiile dreptului comun, reprezentat de prevederile Legii nr. 554/2004 și nu în condițiile de excepție prevăzute de art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

Instanța de control judiciar reține că în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 13 februarie 2017, a fost stabilit, cu titlu de principiu, că rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii-Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

La adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speță, a regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată).

Aplicarea art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., reprezintă o concretizare a principiului "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet"(unde există aceeași rațiune, soluția trebuie să fie identică).

Aceasta este și soluția cristalizată la nivelul secției de contencios administrativ a Înaltei Curți (exempli gratia Deciziile nr. 75/2017, nr. 549/2017 și nr. 1168/2017).

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, fără a mai intra în cercetarea fondului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2559 din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată și trimite cauza pentru rejudecarea fondului, aceleiași instanțe.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 mai 2018.