ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 66/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.06.2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 422/14.06.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând ca în baza art. 2522 alin. (1) și 2 C. civ. să fie repusă în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 2519 C. civ., prevăzut de ar. 2519 C. civ. - în materia asigurărilor, să fie obligat Fondul de Garantare să-i plătească suma de 2423,19 euro, reprezentând cheltuieli de spitalizare și îngrijire medicală a soțului său decedat, efectuată de către clinica medicală din x, suma pe care apoi să o poată achita către această clinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1182 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat Decizia nr. 422/14.06.2016 a pârâtului.

A obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererea reclamantei.

Împotriva Sentinței nr. 1182 din 4 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței de fond și, în rejudecare, în principal, să se admită excepția tardivității formulării cererii de repunere în termen, iar în subsidiar, să se respingă contestația ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât consideră că instanta de fond în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție se calculează în raport de data emiterii facturii de către Clinica din Germania, respectiv data de 24.07.2014, considerând că aceasta reprezintă ultimul document necesar soluționării dosarului de daună, ignorând dispozițiile art. 11.7. din Condițiile privind asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate, potrivit cărora:

"Pretențiile de despăgubire trebuie prezentate Asiguratorului cel mai târziu în termen de o lună de la terminarea sau transportul la domiciliul stabil sau, în cazul decesului, după transportarea corpului neînsuflețit/înmormântare".

În continuarea dispozițiilor din art. 11.7. condițiile de asigurare prevăd la art. 12.2.:

"Asiguratorul se obliga, de asemenea, să achite despăgubirea cuvenită, în contul indicat de Asigurat sau de beneficiarul asigurării, în termen de 15 zile lucrătoare de la depunerea ultimului document necesar soluționării dosarului de daună."

Din interpretarea condițiilor de asigurare consideră că persoana asigurată (B.) trebuia să formuleze pretențiile în termen de o lună de la externare, respectiv până la data de 25.10.2013. Persoana asigurată a decedat la data de 14.09.2014, fiind în viață atât în perioada în care trebuia să formuleze pretențiile de despăgubire, cât și la data emiterii facturii de către clinica germană. Cererea de plată adresată Fondului a fost formulată abia la data de 21.01.2016, cu depășirea termenului de o lună, inclusiv cu depășirea termenului de 2 ani calculat de la data de 25.10.2013, ultima în care asiguratul putea să formuleze cerere de despăgubire.

Faptul că factura fiscală a fost emisă la data de 24.07.2014 (nefiind făcută dovada comunicării acesteia, fiind neclare aspectele cu privire la destinatarul expedierii) nu prezintă importanță în lipsa formulării cererii de despăgubire în termenul de o lună prevăzut de condițiile de asigurare, completate cu dispozițiile referitoare la prescripția de 2 ani prevăzute de art. 2519 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-intimată a solicitat repunerea în termenul general de prescripție de 2 ani, prevăzut de art. 2519 C. civ., tocmai pentru că știa că nu a formulat cererea de plată în termenul prevăzut de condițiile de asigurare. Art. 2527 din C. civ. stabilește că în cazul asigurării contractuale prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de părți pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Recurentul-pârât învederează că cererea de repunere în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 2519 C. civ. este tardiv formulată.

Față de probatoriul administrat în cauză și de mențiunile din cererea de chemate în judecata ale reclamantei-intimate din care rezultă că a luat cunoștință de împrejurarea că societatea de asigurări nu făcuse plata către unitatea medicală abia la jumătatea lunii decembrie 2015, consideră că cererea de repunere în termenul general de prescripție ar fi trebuit formulată înainte de împlinirea termenului de 30 de zile socotit din ziua în care reclamanta afirmă că a cunoscut această împrejurare și citează dispozițiile art. 2522 alin. (2) C. civ.

Or, apreciază că reclamanta nu a putut face dovada că și-a exercitat dreptul la acțiune în interiorul termenului de 30 de zile. Chiar dacă s-ar raporta la mențiunea din acțiune a reclamantei potrivit căreia ar fi luat cunoștință de împrejurarea că societatea de asigurări nu făcuse plata către unitatea medicală abia la jumătatea lunii decembrie 2015, cererea de repunere în termen ar fi trebuit formulată înainte de împlinirea termenului de 30 de zile socotit din ziua în care reclamanta afirmă că a cunoscut această împrejurare.

În al doilea rând, recurentul-pârât consideră contestația ca fiind neîntemeiată și că, având în vedere, atât condițiile contractului de asigurare, precum și normele ce reglementează prescripția dreptului la acțiune, incidente în soluționarea cererii de plată, Decizia nr. 422/14.06.2016 emisă în Dosarul de daună nr. x este temeinică și legală.

Astfel, potrivit art. 11.7 din Condițiile privind asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate:

"Pretențiile de despăgubire trebuie prezentate Asigurătorului cel mai târziu în termen de o lună de la terminarea tratamentului sau transportului la domiciliul stabil sau, în cazul decesului, după transportarea corpului neînsuflețit/înmormântare". Plecând de la dispozițiile mai sus menționate, în raport de data externării asiguratului (24.09.2013), rezultă că termenul de o lună s-a împlinit la data de 25.10.2013, cererea depusă la Fond și înregistrată sub nr. x/21.01.2016 este tardiv formulată, fiind depășit termenul general de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ.

În lipsa îndeplinirii de către asigurat a obligației de respectare a termenului de depunere a cererii de despăgubire, nu putem vorbi de termenul de 15 zile calculat de la data depunerii ultimului document necesar soluționării dosarului de daună în care asigurătorul trebuia să facă plata, conform dispozițiilor art. 12.2. din condițiile de asigurare.

Art. 2527 din C. civ. stabilește că în cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de părți pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Așa cum a arătat, și cum apreciază că rezultă din probele dosarului, cererea de despăgubire nu a fost formulată în termenul de o lună prevăzut de condițiile de asigurare, fiind depășit și termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ. Împrejurarea că reclamanta a avut convingerea că unitatea medicală din Germania a încasat despăgubirile aferente Poliței de asigurare, nu este de natură să atragă întreruperea prescripției extinctive, fiind un raport obligațional ce nu poate fi opus Fondului.

Fondul nu este parte în contractul de asigurare, și nici succesorul/continuatorul în drepturi și obligații al societății în faliment. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/2015: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege". De asemenea, art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede ca: În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Recurentul-pârât și-a întemeiat în drept recursul declarat împotriva sentinței de fond pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat să se respingă apărările intimatei-reclamante și să se admită recursul său astfel cum a fost formulat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor de recurs formulate, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 1182 din 4 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, în cauză, prin Decizia nr. 422/14.06.2016 Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamanta A. cu privire la suma de 2423,19 euro.

În motivarea deciziei s-a arătat că cererea de plată a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 2 ani de la data producerii riscului asigurat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2527 C. civ. coroborat cu art. 20.3 din Condițiile medicale pentru călătorii în străinătate. În drept au fost avute în vedere dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Înalta Curte observă că din actele dosarului, rezultă că soțul decedat al intimatei-reclamante a încheiat cu C. S.A., polița de asigurare medical pentru călătorii în străinătate nr. x în vigoare din data de 19.09.2013 până la data de 26.09.2013, iar acesta a beneficiat de servicii medicale la D. din Germania, ca urmare a pierderii conștienței, risc asigurat prin polița de asigurare anterior menționată. Instanța de fond în mod corect a reținut că potrivit art. 12.2 cap. XII privind Obligațiile asigurătorului din Condițiile privind asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate valabile în perioada 19.09.2013 - 26.09.2013 "Asigurătorul se obligă, de asemenea, să achite despăgubirea cuvenită, în contul indicat de asigurat sau de beneficiarul asigurării, în termen de 15 zile lucrătoare de la depunerea ultimului document necesar soluționării dosarului de daună."

Ținând cont că pentru efectuarea plății era necesară emiterea facturii de către Clinica din Germania unde a fost tratat beneficiarul asigurării, respectiv soțul decedat al intimatei-reclamante, în mod întemeiat instanța de fond a apreciat că respectiva factură reprezintă "ultimul document necesar soluționării dosarului de daună".

Cum această factură este datată 24.07.2014 rezultă, având în vedere chiar ipoteza că ea a fost depusă în dosarul de daună chiar la data emiterii ei, că societatea asigurătoare trebuia să facă plata în 15 zile lucrătoare de la 24.07.2014, respectiv până la data de 14 august 2014.

Potrivit art. 2519 alin. (1) C. civ. "Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani."

Potrivit art. 2527 C. civ., dispoziție legală avută în vedere în mod corect de către instanța de fond în soluționarea cauzei, "În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător."

Cum cererea de plată formulată de reclamantă a fost înregistrată de către pârât la data de 21.01.2016 rezultă cu evidență că cererea acesteia din 21.01.2016 nu este prescrisă, fiind formulată în interiorul termenului de 2 ani prevăzut de art. 2527 raportat la art. 2519 C. civ., termen care începea să curgă cel mai devreme la data de 14 august 2014 și se împlinea la data de 14 august 2016, astfel că, motivele de recurs învederate de către recurentul-pârât sunt nefondate.

Având în vedere soluția de respingere a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și reținând că în cauză s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, fiind astfel îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., urmează să admită cererea formulată de către intimată de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 1182 din 4 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și va obliga recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata A. a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței civile nr. 1182 din 04 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata A. a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - NN