ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3170/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 2086 din 11.10.2016 solicitând următoarele: (i) anularea deciziei contestată ca fiind netemeinică și nelegală, (ii) obligarea intimatei FGA la plata sumei de 3570,56 RON, (iii) obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2492 din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost precizată și completată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2492 din 21 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, in principal obligarea intimatului la efectuarea plății solicitate, iar, in subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentința atacată, a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de Constituție, întrucât raporturile juridice dintre A. și clienții asigurați facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurări, considerente care preiau argumentația FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuție.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanțe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație, așa cum în mod greșit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA și la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piață, contrar scopului pentru care a fost înființat.

Recurenta-reclamantă a criticat și considerentele instanței de fond susținând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit și protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO.

A susținut recurenta - reclamantă că se impune, in urma anulării deciziei contestate, la obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse prin cererea de plată

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul-pârât a apreciat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în fața instanței de fond, valorificate în cuprinsul sentinței recurate.

Totodată, având în vedere reperele jurisprudențiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerință în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege și are un scop legitim, o natură obiectivă și un caracter proporțional, în raport de mecanismul de garantare a creanțelor de asigurări. Statul nu are obligația de a garanta integral un drept de creanță în cazul insolvabilității unui particular.

În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter rațional față de resursele limitate ale Fondului și de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerințele de interes general referitoare la protecția pieței asigurărilor și protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment.

Nu se poate susține existența unei discriminări între persoanele păgubite și asigurătorii CASCO, în speță neexistând o restrângere a unor drepturi fundamentale, constatată de Curtea Constituțională, iar discriminarea ar trebui să privească persoane aflate în aceeași situație, nu și persoane aflate în situații diferite.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a tranșat problema de drept dedusă judecății, in sensul că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

In ceea ce privește criticile recurentei referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ., s-a apreciat că problema de drept nu necesită dezlegare, decizia pronunțată tranșând-o indirect prin stabilirea împrejurării că speței deduse judecății i se aplică Legea nr. 213/2015, asupra interpretării căreia s-a pronunțat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Reține Înalta Curte, următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicarii deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reține că instanța soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1836 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2492 din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând;

Admite in parte acțiunea, anulează Decizia FGA nr. 2086 din 11.10.2016 și obligă pârâta să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016.

Obligă intimata - pârâtă la plata sumei de 1836 RON, reprezentând cheltuieli de judecată in favoarea recurentei reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iulie 2020 .