ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1296/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la 9 august 2016, reclamantul Seminarul Teologic Ortodox "Sf. Apostol Andrei" Galați a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Județean Galați, obligarea pârâtului la a-i lăsa, în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în municipiul Galați, str. x, format din teren în suprafață de 1.254,75 RON și o clădire cu suprafața de 367,20 mp, cu vecinătățile și dimensiunile specificate.

Prin Sentința nr. 939 din 27 septembrie 2017, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât; a respins, ca nefondată, acțiunea având ca obiect revendicare imobiliară.

Prin Decizia nr. 65/A din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de U.A.T. Județul Galați; a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în parte, și, în rejudecare, a obligat pe pârâta U.A.T. Județul Galați să lase Seminarului Teologic Ortodox "Sf. Apostol Andrei" Galați, în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul situat în Galați, str. x, compus din teren în suprafață de 1.254,75 mp și construcții în suprafață de 367,20 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de ing. expert A. în Dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Galați, secția civilă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin Decizia nr. 337 din 20 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de U.A.T. Județul Galați împotriva Deciziei nr. 65/A din 12 aprilie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

În considerente, Înalta Curte a reținut că în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamant, recurentul a invocat aspecte legate de lipsa calității procesuale active a acestuia întrucât nu ar fi făcut dovada titlului de proprietate deținut și, în mod corespunzător, a îndeplinirii cerințelor art. 563 C. civ., care să-i justifice demersul revendicării, recunoscut de dispozițiile legale menționate doar proprietarului bunului.

Înalta Curte a subliniat că această critică este lipsită de temei întrucât problema calității în promovarea acțiunii este distinctă de cea a inadmisibilității - care presupune exercitarea unui demers procedural neprevăzut de lege sau permis de aceasta în alte condiții decât cele îndeplinite de parte.

În ce privește vechimea celor două titluri aflate în dispută, recurentul a ignorat faptul că Sentința nr. 1394 din 4 octombrie 2005 a Tribunalului Galați a fost pronunțată în soluționarea unei contestații fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar recunoașterea preluării abuzive a bunului cu consecința restituirii acestuia fostului proprietar are semnificația că bunul nu a ieșit valabil din patrimoniul acestuia.

Instanța de recurs a arătat că, în mod corect, Curtea de apel a făcut trimitere la Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 aprilie 1912, ca reprezentând titlul de proprietate valorificat de către reclamant în procedura Legii nr. 10/2001; în baza acestui titlu și a constatării preluării abuzive a imobilului de către stat s-a dispus anularea dispoziției emise de Primăria Galați de respingere a notificării și obligarea la restituirea în natură a bunului către reclamant.

În acest sens, Înalta Curte a reținut că aceste statuări jurisdicționale, în legătură cu calitatea de proprietar a reclamantului (căruia în anul 1948 i-a fost cedată proprietatea imobilului de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, dobânditorul din contractul încheiat la 6 aprilie 1912) și cu caracterul abuziv al preluării bunului de către stat au intrat în autoritatea de lucru judecat și se opun judecăților ulterioare.

În continuare, instanța de recurs a arătat că este neîntemeiată susținerea recurentului conform căreia Sentința nr. 1394/2005 a Tribunalului Galați nu produce niciun fel de efect în raport cu acesta, fiindu-i inopozabilă, întrucât n-a fost parte în acel proces și în plus, caracterul inopozabil a fost stabilit prin mai multe hotărâri judecătorești.

Astfel, orice act jurisdicțional, ca orice act juridic, în general, întrucât aduce elemente noi în circuitul civil și în ordinea socială, produce nu doar efecte relative (în relația dintre părți), ci și efecte de opozabilitate față de terți.

În speță, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătorești și pretinzând, în plus, că aceasta ar fi fost stabilită printr-o serie de hotărâri, recurentul a confundat de fapt, relativitatea și obligativitatea efectelor unui act jurisdicțional, cu aceea a opozabilității care, stricto sensu, se manifestă în relația față de terți.

În privința hotărârilor la care recurentul face referire ca sprijinindu-i punctul de vedere - Sentința nr. 326/2016 a Judecătoriei Galați definitivă prin Decizia nr. 518/2017 a Tribunalului Galați; Sentința nr. 4291/2015 a Judecătoriei Galați, definitivă prin Decizia nr. 357/2016 a Tribunalului Galați - se constată că acestea au fost pronunțate în cadrul unor contestații la executare propriu-zise, în care s-au anulat formele de executare întocmite în baza Sentinței nr. 1394 din 4 octombrie 2005 în raport cu Consiliul Județean Galați, cu motivarea că acesta nu a fost parte în procesul finalizat prin hotărârea respectivă, astfel încât nu poate avea nici calitatea de parte în procedura execuțională.

În ce privește analiza titlurilor de care s-a prevalat pârâtul în justificarea dreptului său de proprietate, instanța de apel a concluzionat corect că înscrisurile prezentate nu-i justifică un drept valid care să se opună dreptului reclamantului și să paralizeze acțiunea în revendicare a acestuia.

Astfel, invocarea Deciziei nr. 227/1971 a Consiliului Popular al Județului Galați nu demonstrează decât transmiterea imobilului din administrarea B. în administrarea Muzeului de Istorie, cu același titlu de administrare fiind deținut de către Județul Galați.

De asemenea, faptul că prin Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 109 din 27 iulie 2001, bunul a fost inventariat și apoi atestat ca aparținând domeniului public al Județului Galați, conform H.G. nr. 562/2002, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, Înalta Curte arătând că nu este suficientă simpla mențiune a caracterului de bunuri aparținând domeniului public, dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându-se Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării de către stat).

Or, în speță, sub aspectul regimului juridic al bunului s-a stabilit irevocabil, prin Sentința nr. 1394/2005, că îi este incidentă norma art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la preluarea abuzivă a acestuia de către stat) și de asemenea, a rezultat că la data includerii imobilului în domeniul public, în baza H.G. nr. 852/2002, exista o notificare pentru acesta, conform Legii nr. 10/2001, și ca atare, opera indisponibilizarea (art. 21 alin. (5) tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

Ca atare, includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripțiilor legale, în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu viciat.

De aceea, Înalta Curte a reținut că și susținerea inadmisibilității acțiunii decurgând din caracterul inalienabil și insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoțesc regimul juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparține domeniului public în mod valabil.

În continuare, Înalta Curte a arătat că este lipsită de orice fundament și critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii pe motiv că bunul a fost revendicat în temeiul normelor de drept comun și nu în temeiul legii speciale, nr. 10/2001, ca act normativ care se aplică în mod prioritar față de normele de drept comun (art. 563 C. civ.).

În realitate, reclamantul a urmat și a epuizat procedura Legii nr. 10/2001, transmițând notificare, formulând apoi contestație împotriva dispoziției de soluționare a notificării și obținând, în urma dezbaterii judiciare, o recunoaștere definitivă a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat.

Calitatea de unitate deținătoare a Primăriei Galați (cea care a soluționat notificarea, pe care a respins-o, nu pentru că bunul nu s-ar afla în deținerea sa, ci pentru că nu ar fi făcut obiectul legii reparatorii) nu a fost negată în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, singurul cadru procesual adecvat în care putea fi făcută, așa încât recurentul nu o poate face într-un litigiu ulterior, astfel cum încearcă prin criticile formulate în prezenta cauză.

Așadar, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială și recunoașterea dreptului la restituire în natură, Înalta Curte a arătat că singura cale pentru a obține restituirea bunului de la cel care îl deține abuziv este cea a acțiunii în revendicare.

Conchizând, Înalta Curte a reținut că recurentul a procedat în mod corect, pentru protecția dreptului său de proprietate recunoscut judiciar, ca urmare a definitivării procedurii Legii speciale nr. 10/2001, la promovarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, iar această acțiune nu poate fi paralizată de pârât prin simpla invocare a inopozabilității hotărârii anterioare, câtă vreme n-a făcut dovada deținerii unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlu reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitate ori insesizabilitate).

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială Județul Galați.

În motivarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestatorul a susținut că Decizia nr. 337 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă este rezultatul mai multor erori materiale care au determinat instanța de recurs să pronunțe o soluție de respingere a recursului, fără a cerceta motivele de casare.

Contestatoarea a criticat modul în care instanța de recurs a soluționat excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulate de reclamantul Seminarul Ortodox Sf. Apostol Andrei, datorită caracterului inalienabil și insesizabil al imobilului aparținând domeniului public județean. A arătat că acțiunea este inadmisibilă și prin prisma faptului că imobilul aparținând domeniului public județean a fost revendicat de la adevăratul proprietar al acestuia, UAT Județul Galați, în temeiul normelor de drept comun și nu a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, act normativ care se aplică cu prioritate față de art. 563 C. civ.

În cuprinsul contestației în anulare, contestatoarea a mai invocat inopozabilitatea titlului de proprietate constând în Sentința civilă nr. 1394/2005 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât nu a făcut dovada deținerii unui act autentic de proprietate asupra imobilului revendicat.

Contestatoarea a considerat că, în mod greșit, s-a reținut că Seminarul Teologic Sf. Apostol Andrei este proprietarul imobilului în cauză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.04.1912, act al cărui conținut nu a fost cercetat de instanța de apel și nici de instanța de recurs, dar care a fost valorificat de reclamant în procedura Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat că, din eroare, instanța de recurs nu a cercetat Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 261 din 20 august 1999 și Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 109/2001, prin care s-a efectuat inventarul bunurilor mobile și imobile care alcătuiesc domeniul public al județului Galați; și că nu a cercetat excepția puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1394/2005 invocată de UAT Județul Galați.

La 14 iunie 2019, intimatul Seminarul Teologic Ortodox Sf. Andrei Galați a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, întrucât niciunul dintre motivele contestației în anulare nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare, al cărei regim juridic este reglementat de dispozițiile art. 503 - 508 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată pentru motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1 - 4 C. proc. civ.

Contestatoarea a invocat ca temei de drept al contestației sale dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare/reapreciere a probelor administrate în cauză (cum se pretinde în prezenta contestație) sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatoarea.

În cadrul contestației în anulare, contestatoarea nu a indicat care sunt greșelile de fapt în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci s-a referit numai la eventuale greșeli de judecată, criticând modul în care instanța de recurs a soluționat excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulate de reclamanta Seminarul Ortodox Sf. Apostol Andrei. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât nu conturează o greșeală care să poată fi încadrată în rândul celor pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului.

Greșelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt greșeli de fapt, nicidecum eventuale greșeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestația în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută.

Referitor la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin, iar împrejurarea că instanța de recurs a menținut soluția, prin respingerea recursului, nu poate duce la concluzia că instanța nu a analizat toate motivele de recurs, astfel cum susține contestatoarea.

Contestatoarea a susținut că instanța de recurs, din eroare, nu a cercetat Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 261 din 20 august 1999 și Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 109/2001, prin care s-a efectuat inventarul bunurilor mobile și imobile care alcătuiesc domeniul public al județului Galați.

Or, analizând Decizia nr. 337 din 20 februarie 2019, pronunțată în recurs, Înalta Curte constată că instanța a răspuns acestor critici, arătând că faptul că bunul a fost inventariat și atestat ca aparținând domeniului public al județului Galați nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu. Astfel, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, nefiind suficientă simpla mențiune a caracterului de bunuri aparținând domeniului public, dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându-se Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării de către stat).

În ceea ce privește critica că instanța de recurs a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra excepției puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1394/2005, Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat sentința antemenționată, astfel cum s-a solicitat prin cererea de recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat excepția autorității de lucru judecat privind inopozabilitatea titlului de proprietate - Sentința nr. 1394/2005- față de UAT județul Galați, întrucât parte în acel dosar a fost Primăria Galați și nu județul Galați.

Instanța de recurs a reținut că recurentul, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătorești, confundă relativitatea și opozabilitatea efectelor unui act jurisdicțional, cu cea a opozabilității care, stricto sensu, se manifestă în relația față de terți.

Așadar, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare a cauzei. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.)

Totodată, în Cauza Mitrea contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Față de considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Galați împotriva Deciziei nr. 337 din 20 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2019.

GGC - LM