SOKMEN v. TURKEY

DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 3212/05 de către Șinasi SÖKMEN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 10 iunie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dollé, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 30 decembrie 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Șinasi Sökmen, este un cetățean turc născut în 1949 și locuiește în Adana. El este reprezentat în fața Curții de către dl Gül, avocat practicant la Ankara. La 22 februarie 1993, Hotărârea Generală a Drumurilor Naționale și Autostrăzilor a hotărât să exproprieze terenurile reclamantului în Gölbașı, Ankara. Reclamantul a formulat inițial o opoziție în fața instanțelor interne împotriva hotărârii de expropriare, în lipsa căreia a depus o acțiune la 20 decembrie 2001 în fața Curții Civile de Competență Generală pentru o compensare sporită. Evaluarea documentelor colectate în cursul procedurii și bazarea pe ultimul raport de experți care i-a fost prezentat pe valoarea proprietății în cauză, la 6 mai 2003, instanța de primă instanță a acordat reclamantului 531.192.000 lire turce (TRL) compensații suplimentare plus dobânzi la rata legală. La 9 decembrie 2003, Curtea de Casație a anulat hotărârea pe motiv, printre altele , că instanța de primă instanță a ales să se bazeze pe raportul de experți care a efectuat cea mai mică evaluare a valorilor proprietăților reclamantului din cele trei rapoarte, în timp ce aceaceasta ar trebui să aleagă raportul cu privire la care a scăzut evaluarea valorii între celelalte două rapoarte. La 7 aprilie 2004, Curtea Civilă de Jurisdicție Generală Gölbașı a acordat reclamantului 891.192.000 de compensații suplimentare, plus dobânzi la tariful statutar. În urma apelului reclamantului, Curtea de Casație a susținut decizia Curții Civile de Jurisdicție Generală Gölbașı la 14 septembrie 2004. Potrivit cazului, reclamantul nu a fost încă plătit suma corespunzătoare determinată de instanța de primă instanță. Legea și practicile interne relevante Legea și practicile interne relevante sunt stabilite în cazul Tunç c. Turcia (nr. 54040/00, §§ 16-17, 24 mai 2005). Reclamantul a susținut că nerespectarea hotărârii instanței interne constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul s-a plâns că rata dobânzii pentru întârziere plătită pentru compensarea suplimentară pentru expropriare a fost prea scăzută și că autoritatea expropriatoare a întârziat să stabilească sumele relevante. El a susținut că a fost victimă de încălcarea articolului 6 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul a afirmat în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că nu a avut o audiere echitabilă, deoarece instanța internă nu a evaluat corect faptele, acordându-i o cantitate insuficientă de compensare. El a susținut că nici hotărârea instanței de primă instanță, nici hotărârile Curții de Casație nu au fost motivate. De asemenea, el a adăugat că suma costurilor și cheltuielilor acordate de instanța internă nu a acoperit cheltuielile sale efective pentru procedura. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 care, în ciuda hotărârii Curții Civile de Jurisdicție Generală Gölbașı, autoritățile nu i-au plătit compensația suplimentară acordată, susținând, de asemenea, că rata dobânzii aplicate compensației suplimentare era prea scăzută. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamantul a afirmat, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că a fost privat de dreptul său la o audiere echitabilă, deoarece instanța internă nu a evaluat corect faptele și i-a acordat o cantitate suficientă de compensare suplimentară. El a susținut în special că Curtea Civilă de Jurisdicție Generală Gölbașı a decis în mod incorect să se bazeze pe raportul de experți care a efectuat cea mai mică evaluare a valorii proprietăților sale. El a adăugat că hotărârile interne nu au fost motivate suficient și că suma costurilor și cheltuielilor acordate de instanțe interne nu a acoperit cheltuielile sale reale. Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea Hotărârea Schenk v. Elveția din 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, p. 29, §§§§ 46). În plus, Curtea constată că măsura obligației instanțelor de a da motive poate varia și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cazului. În respingerea unui recurs, o instanță de apel poate, în principiu, pur și simplu susține motivele hotărârii instanței de judecată inferioară (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDH 1999 I, cu alte referințe). Curtea constată că nu există nici o indicație în prezenta cauză că reclamantul nu a putut prezenta în mod corespunzător argumentele sau să-și declare în totalitate cazul; nici nu există nici o indicație de nedreptate sau arbitrare în ceea ce privește evaluarea faptelor sau a probelor sau a interpretării dreptului intern, în eventuala încălcare a articolului 6 § 1 din convenție. Hotărârile emise de instanța de primă instanță explică faptele, argumentele părților, rapoartele de experți și interpretarea instanței, precum și dispozițiile juridice aplicate. Prin urmare, cerințele de la art. 6 în aceste aspecte au fost îndeplinite. Rezultă că aceste plângeri sunt manifestament nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la neexecuția hotărârii instanței interne și a insuficienței dobânzii aplicate compensației suplimentare; declara restul cererii inadmisibil. Președintele grefierului Sally Dolle Françoise Tulkens

SECOND SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 3212/05

by Șinasi SÖKMEN

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 10

June 2008 as a Chamber composed of:

Françoise Tulkens,

President,

Antonella Mularoni,

Ireneu Cabral Barreto,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Nona Tsotsoria,

Ișıl Karakaș,

judges,

and Sally Dollé,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 30 December 2004,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Șinasi Sökmen, is a Turkish national who was born in 1949 and lives in Adana. He is represented before the Court by Mr

I.

Gül, a lawyer practising in Ankara.

A.

The circumstances of the case

On 22 February 1993 the General Directorate of National Roads and Highways decided to expropriate the applicant’s land in Gölbașı, Ankara. The applicant initially raised an objection before the domestic courts against the expropriation decision, failing which he filed an action on 20

December 2001 before the Gölbașı Civil Court of General Jurisdiction for increased compensation.

Making an assessment of the documents collected during the proceedings and relying on the last expert report submitted to it on the value of the property in question, on 6

May 2003 the first-instance court awarded the applicant 531,192,000 Turkish liras (TRL) of additional compensation plus interest at the statutory rate.

On 9 December 2003 the Court of Cassation quashed the judgment on the ground,

inter alia

, that the first-instance court had chosen to rely on the expert report which had made the lowest assessment of the value of the applicant’s property out of the three reports, whereas it ought to have chosen the report the value assessment of which fell in between the other two.

On 7 April 2004 the Gölbașı Civil Court of General Jurisdiction awarded the applicant TRL 891,192,000 of additional compensation, plus interest at the statutory rate.

Following the applicant’s appeal, the Court of Cassation upheld the decision of the Gölbașı Civil Court of General Jurisdiction on 14

September 2004.

According to the case file, the applicant had not yet been paid the due amount determined by the first-instance court.

B.

Relevant domestic law and practice

The relevant domestic law and practice are set out in the case of

Tunç v.

Turkey

(no. 54040/00, §§

16-17, 24 May 2005).

COMPLAINTS

The applicant alleged that the failure of the authorities to comply with the domestic court judgment constituted a breach of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

The applicant complained that the rate of interest for delay payable on the additional compensation for expropriation had been too low and that the expropriating authority had delayed settling the relevant amounts. He maintained that he had been the victim of a breach of Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

The applicant further alleged under Article 6 § 1 of the Convention that he did not have a fair hearing as the domestic courts had failed to assess the facts correctly, granting him an insufficient amount of compensation. He contended that neither the first-instance court’s judgment nor the decisions of the Court of Cassation had been reasoned. He also added that the amount of costs and expenses awarded by the domestic court had not covered his actual expenditures for the proceedings.

THE LAW

1.

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention and Article

1 of Protocol No. 1 that, despite the judgment of the Gölbașı Civil Court of General Jurisdiction, the authorities had failed to pay him the additional compensation awarded. He also alleged that the rate of interest applied to the additional compensation had been too low.

The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

2.

The applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that he had been deprived of his right to a fair hearing as the domestic courts had failed to assess the facts correctly and awarded him an insufficient amount of additional compensation. He maintained in particular that the Gölbașı Civil Court of General Jurisdiction had incorrectly decided to rely on the expert report which made the lowest assessment of the value of his property. He added that the domestic judgments had not been sufficiently reasoned and that the amount of costs and expenses awarded by the domestic courts had not covered his real expenditure.

The Court reiterates that while Article 6 § 1 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see

Schenk v.

Switzerland

, judgment of 12 July 1988, Series A no.

140, p.

29, §§

45

‑

46). The Court further notes that the extent of the duty of courts to give reasons may vary and must be determined in the light of the circumstances of the case. In dismissing an appeal, an appellate court may, in principle, simply endorse the reasons for the lower court’s decision (see

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 26, ECHR 1999

‑

I, with further references).

The Court notes that there is no indication in the present case file that the applicant could not duly present his arguments or state his case fully; nor is there any indication of unfairness or arbitrariness concerning the assessment of the facts or evidence or the interpretation of the domestic law, in possible breach of Article 6 § 1 of the Convention. The judgments delivered by the first-instance court explain the facts, the parties’ submissions, the expert reports and the court’s interpretation, as well as the legal provisions applied. Therefore, the requirements of Article 6 in these respects have been met.

It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaints concerning the authorities’ failure to execute the domestic court’s judgment and the insufficiency of the interest applied to the additional compensation;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Registrar

President