Decizia nr. 543/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea litigiului Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 10 aprilie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, UAT Comuna Sânmartin prin primar și Consiliul local al comunei Sânmartin, obligarea pârâților la plata sumei de 145.536,39 RON, cu dobânda legală aferentă de la formularea acțiunii și până la achitarea integrală, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de reclamantă în calitate de învinuit și ulterior inculpat în procesul penal desfășurat în două cicluri procesuale în cadrul Dosarelor penale nr. x/2013 și nr. y/2012, proces finalizat cu achitarea sa definitivă prin decizia penală nr. 218/A/2016 a Curții de Apel Oradea, precum și a sumei de 455.000 RON (contravaloarea în RON a sumei de 100.000 euro), cu titlu de reparație pentru prejudiciile morale cauzate reclamantei pe parcursul și urmare a procesului penal în care a fost implicată, soluționat pe parcursul unei perioade de peste 10 ani, cu încălcarea flagrantă a dreptului la un proces echitabil, a duratei rezonabile a procedurilor judiciare, a dreptului la apărare, a dreptului la imagine, afectându-se onoarea și demnitatea, precum și respectarea vieții sale private. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 998 și urm. C. civ. de la 1864, art. 1.394 și urm. noul C. civ., art. 276 alin. (5) și (6), art. 193 alin. (5) și (6) din vechiul C. proc. pen., respectiv art. 453 din noul C. proc. civ. (art. 274 C. proc. civ. de la 1865), art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituție. La 29 septembrie 2017, reclamanta, prin precizarea formulată, a arătat că cel de-al doilea petit al acțiunii îl privește doar pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a prevalat de dispozițiile art. 52 alin. (3) și art. 20 din Constituție și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sentința Tribunalului Bihor Prin Sentința nr. 33/C din 23 februarie 2018, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Bihor, UAT Comuna Sânmartin, prin primar și Consiliul local al comunei Sânmartin; a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta A. împotriva pârâților UAT Comuna Sânmartin, prin primar și Consiliul local al comunei Sânmartin; a luat act de declarația acestor pârâți că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată; a admis, în parte, acțiunea precizată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să achite reclamantei suma de 10.000 RON reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii și 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Oradea Prin Decizia nr. 1291/A din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamantă, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Sânmartin și Consiliul local al comunei Sânmartin, împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,8 C. proc. civ., reclamanta A., formulând următoarele critici: - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor privind legala alcătuire a instanței de apel, fiind incident atât motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 1 C. proc. civ., cât și cel reglementat de pct. 5 al aceluiași articol, în condițiile în care excepția nelegalei constituiri a completului a fost respinsă cu încălcarea regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității, raportat la participarea în cauză a procurorului. Astfel, s-a susținut că participarea la judecata civilă a unui procuror din structura Direcției Naționale Anticorupție încalcă dispozițiile art. 80 din Legea nr. 304/2004, ale O.U.G. nr. 43/2002 din care rezultă că această structură de specialitate, în raport cu parchetele de pe lângă instanțe are anumite competențe, exercitând drepturile și îndeplinind obligațiile procedurale prevăzute de lege în cauzele privind infracțiunile de corupție. Ca atare, procurorii DNA nu au în competența lor reprezentarea Ministerului Public în cauze civile în baza disp. art. 92 C. proc. civ., aceasta realizându-se de către structurile ierarhice de drept comun ale Ministerului Public, respectiv de către parchetele de pe lângă instanțele de judecată. În plus, un ordin al procurorului general nepublicat în Monitorul Oficial nu poate să încalce sau să adauge la lege și nici nu este opozabil reclamantei S-a considerat, raportat la aceleași argumente, că și soluția de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 24 noiembrie 2017 este nelegală, instanța de apel încălcând normele procedurale și aplicând greșit legea. - Decizia este nelegală și în ceea ce privește soluția de respingere a apelului reclamantei cu privire la modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal, finalizat prin achitarea recurentei, cheltuieli pretinse atât de la intimații UAT Comuna Sânmartin și Consiliul local al comunei Sânmartin, precum și de la Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru această critică s-a considerat a fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. S-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 276 noul C. proc. pen. (art. 193 vechiul C. proc. pen.), coroborate cu art. 2 alin. (2) C. proc. civ. și respectiv, art. 453 noul C. proc. civ., intimații-pârâți datorează cheltuieli de judecată, proporțional culpei procesuale. În speță, această culpă rezultă, în ce-i privește pe intimații UAT Sânmartin și Consiliul local Sânmartin, din aceea că au înțeles să participe în procesul penal, deși aveau și opțiunea, potrivit art. 81 alin. (2) C. proc. pen., de a nu se constitui părți vătămate. Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, și Statul Român, ca titular al acțiunii penale, are răspunderea suportării cheltuielilor judiciare, întrucât, în opinia recurentei, dispoziția de achitare stabilește existența culpei procesuale. S-a arătat că decizia atacată nu este motivată sub acest aspect, conform exigențelor procedurale, instanța de apel limitându-se la a relua expressis verbis statuările primei instanțe, împrejurare care atestă că, în realitate, nu a avut loc un control judiciar în calea de atac, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - Cu referire la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că este nelegală și soluția de respingere a apelului în ceea ce privește cererea de reparare a prejudiciilor care i-au fost cauzate pe parcursul și ca urmare a procesului penal. Astfel, s-a susținut că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 431 C. proc. civ., nesocotind efectul puterii de lucru judecat al deciziei penale care a constatat faptele ilicite ale organelor judiciare și activitatea lor defectuoasă, conform Deciziei penale nr. 218/2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2013. Contrar considerentelor instanței de apel, recurenta a arătat că în cauză nu este aplicabilă și nici nu poate fi aplicată prin analogie sau extindere Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, care privește aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., schimbându-se de fapt, temeiul juridic al cererii deduse judecății prin analiza altor instituții de drept decât cele aplicabile speței, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cauză au fost acordate daune morale doar pentru durata excesivă a procedurii, deși instanța penală constatase că a lipsit un caracter aprofundat al anchetei penale, ceea ce a condus la sesizarea instanței cu privire la o faptă care nu era prevăzută de legea penală, iar însăși decizia de achitare constată și evidențiază activitatea defectuoasă a organelor de urmărire penală. Așadar, în mod nelegal Curtea de apel a procedat la respingerea solicitării reclamantei de antrenare a răspunderii civile delictuale obiective a Statului, titular al funcției de acuzare. - Instanța de apel a cuantificat daunele morale pentru încălcarea duratei nerezonabile a procedurii la suma de 10.000 RON, reținând în mod nelegal culpa reclamantei în ceea ce privește prelungirea procesului penal, constând în formularea de cereri și memorii. Or, exercitarea unui drept, cu atât mai mult a dreptului de apărare într-o procedură penală, nu poate fi asimilată culpei procesuale. - Sub un ultim aspect, recurenta a susținut aplicarea greșită și a prevederilor art. 451 și urmat. C. proc. civ. sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în apel, în condițiile în care, deși au fost respinse apelurile Statului Român și ale DNA, nu s-au acordat cheltuielile de judecată ocazionate de apărările formulate de reclamantă raportat la aceste apeluri, deși sub acest aspect a câștigat procesul, iar apelanții sunt părți căzute în pretenții.

Procedura filtru Înalta Curte a procedat, la data de 2 octombrie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin punctul de vedere la raport formulat la data de 23 octombrie 2019, recurenta-reclamantă a arătat că este de acord cu raportul de admisibilitate și a solicitat pronunțarea încheierii de admitere în principiu și fixarea unui termen de judecată în ședință publică, cu citare părți. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2020, recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la 26 februarie 2020.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a arătat că recursul este inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimații-pârâți Comuna Sânmartin și Consiliul local Sânmartin au solicitat respingerea recursului. Au considerat nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că procurorul, participând la soluționarea cauzei, nu prezintă relevanță unitatea de parchet la care activează. În ceea ce privește motivele de casare de la art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., intimații - pârâți au considerat că au fost indicate formal, în realitate reprezentând critici asupra modului în care instanța a apreciat asupra probațiunii, sens în care au înțeles a invoca nulitatea recursului. La data de 4 iunie 2019, a fost înregistrat răspunsul la întâmpinarea intimaților-pârâți formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a reiterat excepția inadmisibilității recursului. În situația în care se va trece peste acest aspect, s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepțiilor de inadmisibilitate și de nulitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Este lipsită de temei susținerea recurentei referitoare la nelegala constituire a instanței de judecată, prin participarea în cauză a procurorului DNA, în locul participării unui procuror care să facă parte din parchetele care funcționează pe lângă instanțele de judecată. În primul rând, dispoziția referitoare la legala constituire a instanței de judecată și sancționarea nerespectării ei prin reglementarea unui motiv de recurs (art. 488 pct. 1 C. proc. civ.) are în vedere, sub aspectul pus în discuție de recurentă, ipoteza în care, dată fiind natura cauzei, legea prevede obligativitatea concluziilor procurorului. În astfel de situații, expres reglementate de lege (ca, de ex, în materia exproprierii, a înregistrării asociațiilor și fundațiilor, adopției, înregistrării partidelor politice, etc.), constituirea instanței este obligatoriu a fi realizată cu participarea procurorului, sub sancțiunea nulității hotărârii (conform art. 92 alin. (3) C. proc. civ.). În speță, raportat la pretențiile deduse judecății derivate dintr-o răspundere civilă delictuală și la temeiul juridic al acestora reprezentat de dispozițiile art. 998 și urm. vechiul C. civ., respectiv art. 1394 și urm. N. C. civ., participarea procurorului nu era obligatorie, pentru a se pune problema legalei constituiri a instanței cu referire la prezența acestuia în proces. Pe de altă parte, reglementând modalitățile de participare a procurorului în procesul civil, legea dă posibilitatea acestuia să pună concluzii în orice proces cu această natură, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor (art. 92 alin. (2) C. proc. civ.). Nicio distincție în legătură cu unitatea de parchet din care ar trebui să facă parte procurorul nu introduce textul de lege pentru a fi considerate valabile concluziile acestuia, așa încât recurenta să poată susțină o asemenea ipoteză altfel decât cu încălcarea principiului "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus". Împrejurarea că la activitatea de judecată a participat și a pus concluzii un procuror din structura DNA se înscrie într-o măsură administrativă de bună organizare judiciară câtă vreme acțiunea care a învestit instanța civilă este una derivată dintr-un proces penal (a cărui durată nerezonabilă a fost reclamată) în care rechizitoriul a fost întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție (DNA). Existența unui Ordin al prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ (nr. 62 din 1 aprilie 2016), care vizează participarea procurorilor din cadrul structurii DNA în cauzele civile în care se pune problema duratei procedurii în dosarele penale, justifică o dată în plus, prezența și concluziile unui astfel de procuror în cauza de față. Faptul că respectivul ordin nu este publicat în Monitorul Oficial este lipsit de semnificația juridică pretinsă de recurentă (a neopozabilității față de aceasta și a lipsei de efecte) întrucât pe de o parte nu este un act normativ supus unei astfel de publicități, el vizând doar organizarea internă a instituției, iar pe de altă parte, reclamanta nu este destinatara acestuia pentru a se pune problema opozabilității, respectiv a contestării efectelor acestei opozabilități față de ea. În consecință, participarea procurorului la judecata procesului civil de față s-a făcut legal, în aplicarea dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., text care recunoaște posibilitatea acestuia de a pune concluzii în orice cauză, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept. Nefiind vorba de un caz anume prevăzut de lege în care participarea și punerea concluziilor procurorului să fie obligatorii, nu se pune problema legalei constituiri a instanței prin includerea procurorului, pentru a exista premisa invocării unei critici de nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (respectiv, a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încheierea din 24 noiembrie 2017 a instanței de fond care a respins excepția invocată pe același aspect). - Este nefondată, de asemenea, critica formulată în legătură cu neacordarea cheltuielilor judiciare ocazionate de procesul penal (și incidența art. 488 pct. 5,6,8 C. proc. civ.). Formulând astfel de pretenții față de U.A.T. Sânmartin și Consiliul local Sânmartin, recurenta a susținut că ele i-ar fi datorate pe temeiul art. 276 C. proc. pen. (art. 193 vechiul C. proc. pen.), coroborate, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., cu dispozițiile art. 453 noul C. proc. civ. (art. 274 vechiul C. proc. civ.) care ar reglementa o formă specială de răspundere civilă întemeiată pe culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Așa cum corect a reținut instanța de apel, nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina intimatelor-pârâte, care au participat în procesul penal, nu în urma unor plângeri prealabile pe care acestea să le fi formulat, ci în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu care, în descrierea faptelor de abuz în serviciu, identifica un prejudiciu produs în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, ca urmare a schimburilor de terenuri subevaluate. În mod nelegal recurenta deduce culpa procesuală din simpla prezență a intimatelor în procesul penal și din dispoziția de achitare a inculpatei. Aceasta întrucât prevederile art. 276 C. proc. pen., reglementând situația cheltuielilor judiciare în ipoteza achitării, stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Dat fiind faptul că procesul penal este guvernat, în principiu, de regula oficialității și că începerea urmăririi penale ori punerea în mișcare a acțiunii penale și învestirea instanței de judecată se realizează de organele judiciare penale ale statului, nu se poate susține că prezența în proces a persoanei vătămate sau a părții civile înseamnă în sine o culpă procesuală. De asemenea, făcând trimitere la dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care ar justifica, deopotrivă, prin trimitere la prevederile art. 2 alin. (2) C. proc. civ. ("dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care nu cuprind dispoziții contrare") fundamentul pretențiilor, recurenta nu reușește să demonstreze nelegalitatea soluției. Recurenta însăși arată că în conformitate cu aceste dispoziții, suportă cheltuielile "partea din vina căreia s-a promovat acțiunea și care a pierdut procesul". Or, așa cum s-a arătat, procesul penal a fost pornit la sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare - în care să fi căzut în prezenții intimatele - ci una alăturată acțiunii penale care învestise instanța urmare a rechizitoriului parchetului. Susținerea că persoana vătămată avea și opțiunea procesuală de a nu participa în procesul penal, dată de dispozițiile art. 81 alin. (2) C. proc. pen., nu poate contura culpa procesuală a intimatelor Comuna Sânmartin și Consiliul local Sânmartin întrucât, fiind vorba de bunuri din patrimoniul unității administrativ-teritoriale în privința cărora existau suspiciuni de săvârșire a infracțiunii de natură să aducă atingere acestui patrimoniu, acestea nu puteau adopta o conduită care să afecteze interesele comunității locale (având în vedere atribuțiile ce reveneau consiliului local în legătură cu administrarea domeniului public și privat al unității administrativ-teritoriale respectiv, cu dezvoltarea economică, socială și de mediu, conform art. 36 din Legea nr. 215/2001). Cu atât mai mult, nu poate fi pusă în sarcina intimatelor, ca valorând culpă procesuală, soluția de achitare, câtă vreme aceasta este rezultatul administrării probelor și procesului deliberativ al instanței. - În ce privește răspunderea Statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, ea este, de asemenea, fundamentată în mod greșit de către recurentă pe o presupusă culpă procesuală a acestuia, dedusă din soluția de achitare a instanței penale. O astfel de interpretare, cum este cea avansată de reclamantă, ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite din partea organului judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare. Or, în felul acesta pe de o parte, s-ar ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităților actelor procedurale iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale. Așa cum corect reține instanța de apel, nu există caracter ilicit al faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C. civ.), ca în ipoteza întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale. Trimiterea pe care o face recurenta la considerentele Deciziei nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul că este recunoscută calea acțiunii separate pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, este lipsită de pertinență în contextul în care instanțele fondului n-au apreciat asupra inadmisibilității căii procedurale alese, soluționând fondul pretențiilor reclamantei, a căror netemeinicie au constatat-o însă, în condițiile inexistenței culpei procesuale. - Critica vizând neacordarea celorlalte prejudicii constând în atingerea dreptului la imagine, onoare, reputație pretinse de reclamantă a-i fi fost cauzate "pe parcursul și ca urmare a desfășurării procesului penal", are de asemenea, caracter nefondat, în contextul în care n-au putut fi identificate fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului. Astfel, reclamanta a susținut că ar fi fost nesocotit efectul autorității de lucru judecat al deciziei penale de achitare (art. 431 C. proc. civ.), cea care ar fi constatat "incongruențele funcției de acuzare", decurgând din activitatea defectuoasă a organelor judiciare penale. În realitate, ce intră în autoritate de lucru judecat din Decizia penală nr. 218/A/2016 a Curții de Apel Oradea, care a pronunțat, cu opinie majoritară, soluția de achitare a inculpatei A., este ceea ce a făcut obiectul cercetării judecătorești penale și concluzia în urma acesteia, a inexistenței infracțiunii de abuz în serviciu "față de lipsa tipicității obiective a faptelor reținute în forma unității legale". Faptul că instanța penală a constatat, în considerentele deciziei "lipsa efectuării unei anchete aprofundate de către organele de urmărire penală" (astfel încât prin raportare la probatoriul administrat nu s-a putut trage concluzia întrunirii elementelor obiective ale infracțiunii) a reprezentat temei al achitării. Nu se poate trage concluzia, cum eronat o face recurenta, că printr-un astfel de considerent instanța penală ar fi stabilit caracterul ilicit al activității organelor judiciare penale, pentru ca o astfel de constatare să se opună ulterior, cu autoritate de lucru judecat, în soluționarea unei acțiuni civile având ca temei răspunderea civilă delictuală. Pe de o parte, pentru că instanța penală nu avea cadrul legal în care să facă astfel de statuări, ea fiind învestită, în limitele competențelor sale, cu analiza elementelor unei infracțiuni, obiect al actului de inculpare, așa încât autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil nu se poate manifesta decât sub aspectele reglementate de art. 28 C. proc. pen. (cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o), iar nu cu privire la pretinse fapte ilicite ale organelor judiciare. Pe de altă parte, statuarea asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare și angajarea răspunderii Statului nu se pot face decât cu respectarea unei anumite proceduri speciale, care presupune, în termenii art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data definitivării procesului penal), stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului, după caz, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului, faptă care să fi fost de natură să determine o eroare în judecată. Așadar, pentru antrenarea răspunderii obiective a statului, fundamentată pe obligația de garanție a acestuia față de riscul de activitate a serviciului public de justiție, este necesar să existe o hotărâre care să fi statuat asupra răspunderii penale sau disciplinare a procurorului (judecata finalizată cu o asemenea hotărâre trebuind să aibă un astfel de obiect al învestirii și al dezlegării jurisdicționale). În mod evident nu poate fi asimilată unei asemenea hotărâri cea prin care, pronunțând o soluție de achitare, instanța penală reține o activitate defectuoasă a organelor penale. Susținerea în sens contrar a recurentei ignoră cadrul normativ dat de dispozițiile menționate anterior și tind, în contra acestuia, la o angajare directă a răspunderii statului care nu poate fi însă activată, în acord cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, corelat cu art. 52 alin. (3) din Constituție, decât în măsura în care, în prealabil, s-ar fi stabilit o exercitare a funcției procurorului, de natură să-i angajeze răspunderea pentru o faptă penală ori disciplinară în legătură cu respectivul proces. - De asemenea, împrejurarea că instanța de apel face trimitere la dezlegările din Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii - prin care s-a statuat că hotărârea de achitare nu reprezintă prin ea însăși temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate - nu se poate constitui nici într-o motivare străină de natura pricinii și nici în schimbarea temeiului juridic al cererii deduse judecății (pentru a atrage incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat). Astfel, instanța de apel reține în mod expres că deși dispozițiile art. 538, 539 C. proc. pen., referitoare la eroarea judiciară, nu au constituit fundament al acțiunii și speța nu supune dezbaterii prejudiciul creat printr-o arestare nelegală, argumentele regăsite într-o dezlegare de principiu a instanței supreme - în sensul că hotărârea de achitare nu determină în sine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în cauză - se justifică și în prezenta cauză pentru argumente de identitate și chiar de aplicare a fortiori a aceluiași raționament. Într-adevăr, câtă vreme nelegalitatea unei măsuri privative de libertate nu poate fi implicită unei soluții de achitare, ci ea trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicționale adecvate, a fortiori nu se poate deduce că un rechizitoriu pe baza căruia a fost pronunțată o soluție de achitare ar avea la bază o faptă ilicită a organelor de urmărire penală, care să fundamenteze o acțiune în răspundere civilă delictuală. De aceea, trimiterea pe care o face recurenta-reclamantă la modalitatea în care a fost administrat probatoriul în faza de urmărire penală - ceea ce a ocazionat o primă hotărâre de restituire a cauzei la parchet și apoi, după reluarea judecății, în contextul în care nu se mai procedase la efectuarea unei noi evaluări a prejudiciului în cauză, la soluția de achitare - nu este o susținere adecvată cadrului procesual cu care a învestit instanța civilă. Aceasta întrucât fapta ilicită, fundament al răspunderii civile a statului nu poate fi dedusă nici din soluția de achitare și nici din observarea modalității în care s-a administrat probatoriul în cauza penală, fiind necesar, astfel cum s-a arătat, să existe o hotărâre judecătorească de stabilire a gravei neglijențe sau a relei-credințe a organului judiciar. Astfel fiind, în mod legal instanțele fondului au constatat că nu există faptă ilicită în termenii prezentați de recurenta-reclamată, aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului pentru presupuse vătămări aduse dreptului la imagine, demnitate, onoare, reputație, la viața privată și sănătate, în timpul și ca urmare a desfășurării procesului penal. - Cu privire la cuantumul daunelor morale - recunoscute de instanță pe aspectul duratei nerezonabile a procedurii - recurenta pretinde, fără temei, că a fost reținută în mod nelegal culpa acesteia în prelungirea procesului penal, constând în formularea de cereri și memorii, deși exercitarea unui drept în limitele legii, cu atât mai mult a dreptului la apărare, nu poate fi asimilată culpei procesuale. În realitate, instanța de apel a avut în vedere întregul comportament procesual al reclamantei care nu s-a circumscris întotdeauna unei exercitări cu bună credință și în limitele legii a dreptului la apărare, atunci când prin cereri repetate sau nejustificate procedural a ocazionat tergiversarea soluționării cauzei. De exemplu, s-a reținut că după schimbarea încadrării juridice în faza urmăririi penale, inculpata a solicitat termen pentru pregătirea apărării după care nu s-a mai prezentat, iar la termenul la care a fost citată pentru a fi audiată, avocatul acesteia a depus cerere de reprogramare a audierilor pentru ca la termenul astfel fixat, inculpata să se prezinte fără avocat; de asemenea, în cursul cercetării judecătorești, termene nejustificate au fost acordate urmare a conduitei procesuale a inculpatei, fie pentru că a solicitat, repetat, amânarea pentru a-și angaja avocat, fie pentru că avocatul, la rândul lui, a cerut termen pentru a pregăti apărarea (o atitudine dilatorie evidentă fiind identificată de instanța de apel cu referire la solicitarea avocatului inculpatei care, deși formulase apel împotriva sentinței de primă instanță și o reprezentase în etapa procesuală anterioară, a solicitat totuși termen în apel în vederea pregătirii apărării). Ca atare, astfel de manifestări procesuale pe parcursul desfășurării urmăririi penale și a cercetării judecătorești nu putea fi ignorată de către instanța civilă atunci când a dimensionat cuantumul daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procedurii. - Este nefondată, de asemenea, critica recurentei-reclamante în legătură cu neacordarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală anterioară, cu argumentarea că, respingându-se apelurile declarate de Statul Român și Parchetul de pe lângă ÎCCJ, trebuia considerat că aceștia sunt părți căzute în pretenții. În realitate, reclamanta nu poate susține că a câștigat procesul în raport cu pârâții, câtă vreme toate apelurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate, fiind menținută ca legală și temeinică soluția de primă instanță. Ca atare, demersurile tuturor apelanților - reclamanta și cei doi pârâți - fiind respinse, nu se poate considera că vreunul dintre ei are calitate de parte câștigătoare iar ceilalți de parte care a pierdut procesul, "căzută în pretenții", pentru a se pune problema reglării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., așa cum eronat pretinde recurenta-reclamantă. În consecință, față de considerentele arătate anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. PENTRU ACESTE MOTIVE,