ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1706/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2007, reclamantele A. și G. au chemat în judecată Academia Română și Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, solicitând constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. x, sector 1 (apartamentul nr. x împreună cu cota de teren de 58,12% aferentă acestui apartament, de 140,04 mp din totalul de 242,49 mp și suprafața de teren de 458,21 mp (curte și grădină); constatarea calității sale de unice și reale proprietare ale imobilului mai sus menționat; obligarea celor două pârâte să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie atât apartamentul cât și terenul aferent, urmând a restitui totodată "toate obiectele și mobilierul montate în el sau aparținând celor montate în el".

La data de 7 mai 2008, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că, prin H.G. nr. 1283/22 noiembrie 1996, s-a hotărât transmiterea imobilului, cu bunurile și terenul aferent, proprietatea publică a statului, situat în București, str. x, din administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române, respectiv: subsol, parter și etajul 1 (art. 1).

La data de 18 iunie 2008, reclamantele au precizat acțiunea, solicitând tot mobilierul montat în zidurile ce compun apartamentul revendicat (dulapuri, biblioteci, rafturi și tot ce deservea imobilul la data preluării); o garnitură mobilă sufragerie englezească, compusă din: servantă, masă cu scaune (de 6, respectiv 12 persoane), oglinzi cu ramă sculptată montate în pereți; mobilă birou compusă din: bibliotecă, birou.

La termenul din 5 mai 2010, reclamantele au precizat temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță, și anume: dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 1/30 ianuarie 2009, respectiv art. 1, 2, 7, 10, 21, 22 și următ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998; art. 480, art. 481 C. civ. Deciziile RIL nr. 20/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă; art. 44 din Constituția României; art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 1 martie 2011, reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, solicitând introducerea în cauză a numitei B. și obligarea acesteia să lase în deplină posesie și proprietate spațiile aferente apartamentului 1 (București, str. x), respectiv: subsol (conform anexei nr. 6 contract vânzare cumpărare nr. x/1948), camera 2, boxa improvizată în spațiul comun; la parter (conform anexei nr. 7); garaj, plus anexa aferentă; camera 7; la mansardă (bucătărie, duș, WC, terasă); părțile comune pod, spălătorie, călcătorie, căi de acces, etc; teren în suprafață de 458,21 mp.

Prin Încheierea din 5 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus conexarea dosarului nr. x/2011 la prezentul dosar, nr. x/2007

Prin acțiunea înregistrată în dosarul conexat, reclamantele A. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Municipiul București prin Primarul General, S.C. C. S.A. și B., constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. x, sector 1 (apartament et. 1, împreună cu cota de teren de 58,12% aferentă acestui apartament, adică 140,94 mp din totalul de 242,49 mp și suprafața de teren de 458,21 mp (curte și grădină); constatarea calității sale de unice și reale proprietare ale imobilului mai sus menționat; obligarea celor tuturor pârâților a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie atât apartamentul cât și terenul aferent; obligarea în solidar a tuturor pârâților, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 481 - 480 din C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 541 din 7 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea principală, a obligat pârâtul Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului să emită decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură a apartamentului nr. x de la etajul I al imobilului situat în București, str. x compus din hol, birou, sufragerie, două dormitoare, oficiu, baie, bucătărie și terasă împreună cu cota de teren aferentă construcției, de 58,12%, precum și cu terenul în suprafață de 458,21 mp ce formează curtea și grădina imobilului, pe numele reclamantelor; de asemenea, a obligat pârâtul I.N.S.T. să emită decizie sau dispoziție de restituire în natură pentru pivnița de legume, pivnița de vinuri, cămara, rezerva și încăperea cazanului de abur aflate la subsol, precum și spațiile aflate la parterul imobilului pe numele reclamantelor; a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. x din imobilul situat în București, str. x, sect. 1; a constatat calitatea reclamantelor de proprietare ale apartamentului nr. din str. x sector 1 București;a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantele A. și G. în contradictoriu cu pârâta B.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Academiei Române; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunurilor mobile; a obligat pârâții Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și Academia Română la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON către reclamante.

Prin Decizia nr. 659 R/4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei de interes în promovarea recursurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Academia Română. S-au admis recursurile formulate de reclamantele G., A., pârâții Academia Română, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 541 din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă B.. S-a casat sentința recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

În rejudecare, la termenul de judecată din data de 19 mai 2016, s-a dispus disjungerea acțiunii având ca obiect revendicare imobiliară în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și D., în calitate de moștenitor al pârâtei defuncte B..

La ultimul termen de judecată, reclamantele au precizat că solicită restituirea în natură, în baza Legii 10/2001 și a părții de la mansardă în contradictoriu cu Municipiul București.

Prin Sentința civilă nr. 1545 din 24 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, în raport de cele reținute anterior și stabilite de Curtea de Apel în privința cadrului procesual și a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, care a fost obligat să emită în favoarea reclamantelor dispoziție de restituire în natură.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele, iar pârâtul Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a formulat și apel și recurs, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin Încheierea din 20 februarie 2018, Curtea de Apel București a calificat calea de atac ca fiind apel.

Prin Decizia civilă nr. 1211 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârât, s-a admis apelul declarat de reclamante și a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul INST să restituie în natură imobilul situat în str. x.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, atât prin reprezentant legal, dl. E., cât și prin avocat F..

După comunicarea cererilor de recurs către intimați, reclamantele A. și G. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat nulitatea recursului declarat de către dl. E., având în vedere că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. sunt invocate formal, fără a fi dezvoltate critici subsumabile acestor dispoziții, precum și tardivitatea declarării recursului de către apărătorul pârâtului.

În ceea ce privește excepția tardivității recursului declarat în cauză de către pârât, prin avocat F., Înalta Curte urmează a o respinge, având în vedere că decizia atacată a fost comunicată la data de 29 noiembrie 2018, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar apel, iar cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 17 decembrie 2018, astfel cum rezultă din ștampila instanței de apel, aflată la dosar recurs, fiind respectat astfel termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. (termenul se împlinea pe data de 15 decembrie 2018, într-o zi de sâmbătă, iar recursul a fost declarat în data de 17 decembrie 2018, prima zi lucrătoare, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ.).

Cu privire la excepția nulității recursului declarat de către reprezentantul legal, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi primită, având în vedere că în cauză s-a declarat recurs de către pârâtul Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, atât prin reprezentant legal, cât și prin reprezentant convențional, avocat F., care, în cadrul memoriului de recurs a invocat motivul de ordine publică constând în nelegala compunere a curții de apel, ce urmează a fi analizat prioritar.

Analizând cu prioritate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea atacată și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de către curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs declarat de către pârât, prin avocat F., s-a susținut incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia "instanțele nu au fost alcătuite potrivit legii", motivat de împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 în prezenta cauză nu fusese pronunțată vreo hotărâre, astfel că devenea aplicabilă norma tranzitorie din art. XXVI, iar calea de atac împotriva sentințelor pronunțate de tribunale trebuia să fie recursul.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta cauză este observarea normei de drept procesual civil aplicabilă, în raport de modificările operate în materia Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 202/2010 și de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă, a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conține norme tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc că în materia Legii nr. 10/2001, republicată, numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010), rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului apelului.

Intenția legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speță, cu referire atât la sentința fondului din primul ciclu procesual - Sentința civilă nr. 541 din 7 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, atacată cu recurs, cât și cea pronunțată în rejudecare - Sentința civilă nr. 1545 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În acest mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2), situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță, alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competența instanței imediat superioare tribunalului, iar reținerile curții de apel, în sensul că, raportat la data introducerii acțiunii (anul 2007), calea de atac căreia îi este supusă sentința este apelul, sunt nefondate.

Față de cele anterior reținute, se constată că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva Sentinței civile nr. 1545 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Ca o consecință a greșitei calificări a căii de atac ca fiind apel, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, hotărârea atacată fiind pronunțată de un complet format din doi judecători, în loc de trei, fiind, astfel, nesocotite dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, față de motivul de recurs care a fost găsit întemeiat, respectiv acela că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, reține că nu se impune analiza celorlalte motivelor de recurs formulate de către recurent.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, formal, va casa decizia și va trimite cauza curții de apel pentru judecarea pricinii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității și excepția nulității recursului, invocate de către intimatele-reclamante G. și A..

Admite recursul declarat de pârâtul Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului împotriva Deciziei nr. 1211 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza Curții de Apel București, spre rejudecare, ca instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - CL