ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5948/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 3771 din 2 februarie 2017 emisă de pârât cu obligarea la plata despăgubirilor în cuantum total de 80.325,28 RON și a dobânzii penalizatoare stabilite prin Sentința nr. 2051 din26 februarie 2015 a Judecătoriei Brașov, calculată din data de 31 august 2015 (dată la care a fost ultima dată actualizată de executorul judecătoresc) până la data plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de desfășurarea prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe. Prin Sentința civilă nr. 2843 din data de 5 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, contestația formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A anulat Decizia FGA nr. 3771 din 2 februarie 2017. A dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. A respins în rest pretențiile formulate ca neîntemeiate.

Cererea de recurs. Împotriva Sentinței civile nr. 2843 din data de 5 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că Sentința civilă nr. 2843 din 5 iulie 2017 este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond. Societatea A. SRL, a formulat cererile de plată, înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x din 16 martie 2016, y din 18 aprilie 2016, z din 17 martie 2016, prin care a solicitat să fie despăgubit din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților (denumit în continuare F.G.A.), cu suma de 80.325,28 RON conform Sentinței civile nr. 2051 din 26 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/2012. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. Potrivit art. 2 din Legea nr. 213/2015 dispune la alin. (1) că: Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. FGA nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător și FGA funcționează în baza unor dispoziții legale, care a analizat cererea și a aplicat întocmai dispozițiile legale. FGA nu este succesoarea în drepturi și obligații a vreunui asigurător, în acest caz, Societatea B. SA și nu FGA datorează despăgubiri prin "efectul legii", așa cum a înțeles reclamantul. FGA nu plătește pentru asigurătorul în faliment, după cum nici asigurătorul în faliment nu plătește prin FGA. Instanța de fond confundă obligația de plată a FGA cu obligația de plată a asigurătorului. Astfel, FGA plătește în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei nr. 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment și nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligațiilor fiind cu totul și cu totul diferit. Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări, în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale recurentului FGA, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul. Tocmai caracterul independent și statutul juridic de autoritate distinctă, ale FGA conferă FGA-ului, legitimitate procesuală activă în dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzută de Legea nr. 213/2015 și a Normei nr. 16/2015 a ASF, procedură obligatorie și nu opțională. Instanța de fond a dedus că, FGA ar fi un succesor, cu titlu particular sau universal, al vreunui asigurător declarat în faliment (B. SA în acest caz). Astfel, art. 18, alin. (1) din Norma nr. 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților dispune: "După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea indiciilor stării de insolvență a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, Fondul va prelua de la asigurător evidența contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidența completă a dosarelor de daună, precum și evidențele tehnico-operative și contabile aferente acestor contracte și dosare". În acest caz FGA a preluat de la asigurătorul B. S.A. și dosarul de daună respectiv dar, pentru ca și creditorii de asigurare să fie despăgubiți sunt obligați să parcurgă o procedura administrativă necontencioasă obligatorie, procedură respectată de reclamantul din cauza dedusa judecații. Art. 14 din Legea nr. 213/2015 dispune la alin. (1): "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens". Aceste cereri sunt analizate și instrumentate de FGA în baza legii fiind o obligație legală și nu plătește pur și simplu suma solicitată de creditorul de asigurare. Fondul plătește din surse proprii și nu din sursele asigurătorului în faliment. În opinia instanței de fond FGA trebuie să plătească fără analiză, să aibă în vedere numai înscrisurile depuse de reclamantă și să plătească. Astfel, art. 13, alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede foarte clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Această obligativitate a instrumentării dosarelor de daună de către FGA este prevăzută și de dispozițiile Normei nr. 16/2015 a ASF în cuprinsul art. 21, alin. (2): "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare". Față de cele menționate mai sus, FGA a procedat și a analizat cererea reclamantului, a înscrisurilor depuse de acesta și a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat în baza legii de la asigurătorul B. S.A. FGA nu este un asigurător, ci funcționează ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și resursele financiare ale FGA provin din următoarele surse: a) contribuții de la asigurători; b) dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităților; d) sume din recuperarea creanțelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; f) împrumuturile de la instituțiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului, potrivit disp. art. 5, alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Se poate observa că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA beneficiază de o posibilitate de finanțare subsidiară în acele situații excepționale în care nu poate plați compensațiile către creditorii de asigurare. Rațiunea legiuitorului pentru includerea acestei prevederi este faptul că, depozitele și plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de siguranță" pentru Fond însuși. Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări FGA este obligat să acționeze ca un profesionist, fiind în cunoștință de cauză în ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenți la FGA, aceasta fiind și rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte a dosarelor de daună de către FGA. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", legea reglementând atât procedura, cât și condițiile în care pot fi despăgubiți creditorii de asigurări. În același sens, recurentul invocă Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care, așa cum se menționează la art. 1 "reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, de administrare și de utilizare a resurselor financiare ale acestuia, precum și procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile acestuia." Având în vedere dispozițiile art. 11 și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "art. 11 - Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege "și, respectiv, "art. 13 alin. (3) - în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență ", în cadrul ședinței Comisiei Speciale din data de 13 iulie 2016, Fondul a decis, în analizarea fiecărei cereri de plata, obiect al prezentei cauze, respingerea acestora, având în vedere că persoana care a formulat cererea (SC A. SRL) nu are calitatea de creditor de asigurare, decizia fiind motivată sub acest aspect. Contestația formulată nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente: Așa cum s-a menționat mai sus, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015, Fondul de garantare a asiguraților asigura efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de această lege. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt creditori de asigurare: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare. Textul reprezintă o transpunere a directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, transpusă în legislația noastră care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice suma care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, când unele elemente de datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II). Astfel potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din aceasta Directivă: "creanță de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) literele (b) și (c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...). Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de către petentă, a cărei obligație este izvorâtă din alte raporturi juridice, care reprezintă creanțe chirografare și nu de asigurări, fiind înscrise de altfel la masa credală de către lichidatorul judiciar, așa cum chiar contestatoarea a arătat în contestația formulată. Condiția rezolutorie menționată și invocată de contestatoare se referă strict la situația creditorilor de asigurări (așa cum sunt definiți de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015), care, potrivit dispozițiilor legale beneficiază de două posibilități legale de recuperare a sumelor cuvenite, respectiv, fie urmează procedura de plată administrativă și solicită în condițiile Legii nr. 213/2015 despăgubirea cuvenită de la Fond urmează procedura de faliment a asigurătorului depunând cerere de admitere a creanței în cadrul acesteia (art. 17 din Legea nr. 213/2015), cerere ce va fi analizată de lichidatorul judiciar. Mențiunea făcută de lichidatorul judiciar, respectiv a plății creanțelor sub condiția rezolutorie a plății de către Fond, nu are efecte juridice asupra cererilor contestatoarei, având în vedere dispozițiile legale invocate, creanțele contestatoarei nefiind creanțe de asigurări, ci creanțe chirografare. Aceasta condiție rezolutorie operează doar în situația în care creditorul de asigurări primește despăgubiri din partea Fondului (creditorul de asigurări având opțiunea de a alege între a se adresa Fondului și a se înscrie la masa credală), efectuarea plății ducând la desființarea obligației de plată a creanțelor înscrise la masa credală, rațiunea fiind aceea de a exclude posibilitatea efectuării unei duble plați. Potrivit art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede: "(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate." De asemenea, art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015: "(I) După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme." Prin urmare, recurentul nu se substituie asigurătorului în nicio situație și nici nu preia funcțiile unui asigurător. Legea prevede că Fondul poate fi obligat la plată numai cu privire la creanțele de asigurări, așa cum sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, și doar cu respectarea procedurii stabilite de această lege. Din dispozițiile legale invocate rezultă fără echivoc faptul că Fondul nu preia obligațiile societății de asigurare aflată în insolvență. Preluarea obligațiilor societății aflate în faliment este imposibilă ținând cont și de faptul că poziția procesuală pe care instituția recurentă o are în dosarul de faliment al societății de asigurare este aceea de creditor de asigurări (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență). Conform art. 267 alin. (2) din legea menționată, creanțele Fondului de garantare sunt creanțe de asigurări. Limitarea obligațiilor Fondului de garantare a asiguraților derivă din dispozițiile legale, astfel cum au menționate mai sus. Fondul putând proceda, în condițiile Legii nr. 213/2015 și a Normelor emise în aplicarea acesteia, doar la plata către creditorii de asigurări definiți în mod expres, a creanțelor de asigurare certe, lichide și exigibile. Or, unitățile service (contestatoarea din prezenta cauză) nu îndeplinesc condițiile impuse de lege pentru a putea recupera din partea Fondului sumele solicitate, acestea având un drept de creanță izvorât dintr-un contract de prestări servicii ce naște drepturi și obligații pentru părțile contractante. Fondul garantează plata de despăgubiri în baza obligațiilor izvorâte din contracte de asigurare.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta SC A. SRL s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal solicitând anularea Deciziei nr. 3771 din 2 februarie 2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea la plata despăgubirilor în cuantum total de 80.325,28 RON și a dobânzii penalizatoare stabilite prin Sentința nr. 2051 din 26 februarie 2015 a Judecătoriei Brașov, calculată din data de 31 august 2015 (dată la care a fost ultima dată actualizată de executorul judecătoresc) până la data plății efective. Prin decizia contestată, recurenta-pârâtă a reținut că din documentația depusă la dosarul de daună nr. x rezultă că A. SRL a încheiat cu B. SA un contract de colaborare în temeiul căruia service-ul s-a obligat să repare autoturisme pentru care pârâta deschisese anterior dosare de daună, iar contravaloarea reparațiilor era achitată de societatea de asigurări. Din situația de fapt a rezultat că, la data de 14 august 2010 autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x, proprietate a C. SRL și asigurat cu polița CASCO seria x nr. x emisă de societatea B. SA a fost avariat de către conducătorul acestuia, dl. D.. În aceste condiții, ca urmare a instrumentării dosarului de daună nr. x s-a constatat că nu se justifică acordarea sumei de 80.325,28 RON deoarece, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 16/2015, petentul nu are calitatea de creditor de asigurări impunându-se astfel respingerea cererii înaintate de A. SRL. Prima instanță a reținut că în speța de față este vorba despre o creanța născută din contractul de asigurare, în temeiul căruia reclamanta are calitatea de beneficiar al asigurării în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b), pct. ii) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b), pct. ii) din Legea nr. 213/2015 beneficiarul asigurării este o terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat. Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât conform cărora unitățile service (contestatoarea din prezenta cauză) nu îndeplinesc condițiile impuse de lege pentru a putea recupera din partea Fondului sumele solicitate și că acestea au un drept de creanță izvorât dintr-un contract de prestări servicii ce naște drepturi și obligații pentru părțile contractante, deoarece, în cauza de față, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că această calitate de beneficiar al asigurării a fost consfințită cu putere de lucru judecat prin Decizia Tribunalului Brașov nr. 554/R din data de 10 mai 2013, pronunțată în primul ciclu procesual al Dosarului nr. x/2012, unde s-a reținut că suntem în prezența unei stipulații în folosul unui terț, reclamanta având calitatea de beneficiară a indemnizației de asigurare, calitate izvorâtă din contractul de asigurare. În raport de aceste aspecte nu pot fi reținute alegațiile recurentului-pârât, referitoare la faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este asigurător, că reclamanta nu ar fi suferit o pagubă, că are acoperit prejudiciul și că prejudiciul există. Înalta Curte constată că art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede că "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." De asemenea, se constată că art. 18, alin. (1) din Norma nr. 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților dispune: "După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea indiciilor stării de insolvență a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, Fondul va prelua de la asigurător evidența contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidența completă a dosarelor de daună, precum și evidențele tehnico-operative și contabile aferente acestor contracte și dosare". În acest caz FGA a preluat de la asigurătorul B. SA și dosarul de daună nr. x, aspect recunoscut de către recurentul-pârât prin motivele de recurs cu precizarea că, în vederea obținerii despăgubirii, creditorii de asigurare trebuie să parcurgă o procedura administrativă necontencioasă obligatorie, procedură respectată de reclamantul din cauza dedusă judecații. Recurentul-pârât susține că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare și că, textul reprezintă o transpunere a directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, transpusă în legislația noastră care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, când unele elemente de datoriei nu sunt cunoscute încă. Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare. Or, în speța de față, în vederea recuperării prejudiciului cauzat, rezultat din contractul de asigurare - polița CASCO seria x nr. x emisă de societatea B. SA reclamanta a urmat procedura necontencioasă prin formularea cererilor de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x din 16 martie 2016, y din 18 aprilie 2016, z din 17 martie 2016. Față de aceste aspecte, chiar dacă recurentul-pârât a dat eficiență dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale", precum de dispozițiile art. 21, alin. (2) din Norma nr. 16/2015 ASF potrivit cărora: "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare", în mod greșit a apreciat că petentul nu are calitatea de creditor de asigurări.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reținând că sentința de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,