ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2336/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 20 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să dispună: constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 9.1 și 13.2 din Condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 27.08.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi; obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2853 din 10 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect, ca nefondate; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., aceștia fiind obligați, în solidar la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1387 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 2853 din 10 mai 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și în rejudecare să fie admisă acțiunea în sensul obligării intimatei să emită un nou grafic de rambursare a creditului, care să prevadă restituirea împrumutului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-RON din acea zi.

Prin cererea de recurs, recurenții au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți susțin că pentru a înlătura consecințele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive prevăzute în contract se impune, imperios, stabilizarea cursului de schimb valutar, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Clauza contractuală privind restituirea împrumutului în CHF este o clauză de adeziune, care în mod evident nu a fost negociată, recurenții considerând că le-a fost impus ca restituirea împrumutului să o facă în CHF, indiferent de evoluția cursului față de moneda națională la data plății. În cazul acestui contract, informarea recurenților de către profesionist (banca pârâtă) a fost sumară, înșelătoare, incompletă.

De asemenea, riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase și cunoscute de profesioniști ale acestei monede.

Recurenții-reclamanți arată că francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare. Astfel, consideră că este vorba de un mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea/sporirea valorii contractului în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin că la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului va fi modificat.

Prin urmare, recurenții susțin că acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deși trebuia să acorde cu titlu de credit o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizându-și practic creanța (cu intenția de a o spori în viitor) prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința transformării exclusive și nenegociate a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Astfel, moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să fi fost devoalat explicit și negociat, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți consideră că motivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția.

Referitor la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de fond a ignorat sau a dat o interpretare eronată prevederilor din contractul de împrumut, precum și prevederilor legale aplicabile.

Precizează că la momentul contractării creditului nu au ales un împrumut în CHF, dar era singura variantă de creditare pentru care îndeplinea condițiile necesare acordării împrumutului de care aveau nevoie pentru achiziția unei locuințe. Pe parcursul derulării contractului, când cursul a crescut semnificativ au încercat să negocieze cu banca conversia creditului, dar aceasta a acceptat doar cursul din ziua conversiei.

Arată că au contractat un împrumut de 70.000 CHF, echivalent a aproximativ 130.000 RON și au achitat până în prezent aproximativ echivalentul a 180.000 RON, iar în cazul conversiei la cursul actual ar trebui restituit aproximativ 230.000 RON, la care se adaugă dobânzi și comision de administrare.

În concluzie, recurenții-reclamanți consideră că este evident dezechilibrul contractual și prejudiciul imens pe care îl provoacă acest împrumut, atât în cazul restituirii în CHF, cât și în cazul conversiei la cursul actual CHF-LEU.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului față de neîncadrarea susținerilor recurenților în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a prorogat discutarea excepției nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 6 decembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar o cerere de suspendare a cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în urma sesizării făcute de către Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2017. Consideră că soluția suspendării judecății ar fi justificată de necesitatea respectării principiului securității justiției prin asigurarea unei practici unitare, având în vedere și faptul că în cauze cu obiect similar, aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a dispus suspendarea.

La termenul din 10 decembrie 2019, Înalta Curte s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției nulității recursului și asupra cererii de suspendare a judecării recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulate de intimata-pârâtă C. S.A.

Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepția este nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenții au invocat nemotivarea deciziei atacate și au expus în fapt greșelile, care în opinia lor, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate se realizează de instanța de recurs. În concret, Înalta Curte constată că argumentele invocate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., așa încât nu va putea fi reținută excepția invocată de intimata-pârâtă privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității cererii de recurs.

Asupra incidentului privind suspendarea judecății recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul C.J.U.E., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 413 alin. (1) alin. (1) pct. 1 Cod de procedură instanța are facultatea de a suspenda judecata când dezlegarea cauzei, depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanța de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunității ei, în vederea unei bune administrări a justiției. Ea constituie un instrument util pentru a se preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau retractare, întrucât judecata pentru a cărei soluționare definitivă se cere suspendarea se constituie într-o chestiune prejudicială în cauza în care se invocă incidentul suspendării facultative.

Instanța supremă constată că, prin încheierea din 27 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

Cererea este înregistrată pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-81/19, iar întrebările vizează dispoziții legale aplicabile și în litigiul de față, însă instanța va trebui, în funcție de împrejurările concrete ale pricinii, să dispună suspendarea în situațiile în care există riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii.

Or, în speță, față de motivele de recurs invocate, constatând că dezlegarea căii de atac nu depinde de existența sau inexistența unui drept care face obiectul cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de intimata-pârâtă C. S.A.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile recurenților-reclamanți A. și B. subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constând în nemotivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel, sunt întemeiate.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Conform art. 466 C. proc. civ., apelul este devolutiv în sensul că readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Efectul devolutiv reprezintă o caracteristică esențială a apelului, instanța de apel fiind obligată să verifice atât legalitatea hotărârii ce face obiectul apelului (aplicarea și interpretarea corectă a legii), cât și temeinicia acesteia (stabilirea corectă a situației de fapt), adică să rejudece fondul.

Dacă hotărârea este criticată în întregime ori nu este motivată sau motivarea apelului ori întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel va analiza legalitatea și temeinicia hotărârii sub toate aspectele, pe baza celor invocate la prima instanță. Dacă nu procedează însă la motivarea apelului, apelantul nu va mai putea invoca în fața instanței de apel alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele de care s-a prevalat la prima instanță, caracterul devolutiv al apelului fiind expres consacrat prin prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, astfel cum este și situația în speță, în cazul nemotivării apelului devoluțiunea în apel opera cu privire la întreaga cauză, astfel încât instanța trebuia să rejudece pricina sub toate aspectele sale, atât în fapt, cât și în drept, analizând nu numai cererile formulate la prima instanță de apelanți, ci și apărările invocate de partea potrivnică cu privire la pretențiile deduse judecății.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat superficial susținerile reclamanților, precum și apărările pârâtei, rezumându-se la o sinteză sumară a faptului că sunt nefondate criticile vizând soluția primei instanțe, fără a se expune raționamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluției.

Or, o astfel de motivare nu corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile coroborate între ele și menite de a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Prin urmare, cu privire clauzele prevăzute la art. 9.1 și art. 13.2 din Condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 27.08.2007, contestate în cauză, instanța de apel era obligată să verifice dacă consumatorii au fost informați cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra obligației lor, să analizeze echilibrul contractual din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, să analizeze incidența în speță a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a prevederilor din Codul consumului, O.G. nr. 21/1992, Regulamentelor BNR invocate de reclamanți, precum și a instituției impreviziunii și toate aspectele referitoare la clauza de risc valutar și stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului.

Mai mult, se reține că, prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel București a dispus, din oficiu, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei aflate în apel, până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014, având ca obiect mai multe întrebări preliminare referitoare la interpretarea unor dispoziții ale Directivei 93/13.

Instanța de apel a apreciat, în considerentele încheierii sus-menționate, că normele a căror clarificare s-a solicitat prin formularea sesizării au relevanță în economia prezentei spețe, fiind vorba de o directivă transpusă în legislația națională (Legea nr. 193/2000) și care constituie unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată formulate de recurenții-reclamanți.

Pe cale de consecință, în vederea unei bune administrări a actului de justiție, instanța de apel a apreciat util a nu se pronunța în cauză, până când instanța comunitară nu va formula un răspuns în cauza C-186/16 "Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.", pentru a nu determina o interpretare diferită a normei juridice aplicabile pentru situații juridice identice.

Cu toate acestea, la soluționarea apelului, instanța de apel nu a avut în vedere considerentele expuse în cauza C-186/16 Andriciuc de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nefăcând nicio referire în motivarea deciziei recurate cu privire la această hotărâre, prin care CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum este cea în discuție în dosarul de față.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a statuat că instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului și a finalității directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și urm. din C. proc. civ.

Totodată, este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Prin urmare, lipsa unei devoluări totale a cauzei și a unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, cu privire la apelul declarat de apelanții-reclamanți.

Având în vedere argumentele expuse, nu se mai impune analizarea celorlalte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din același Cod, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A.

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de intimata-pârâtă C. S.A.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM