ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2348/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 20 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 9.1 și 13.2 din Condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 27.08.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

- obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi;

- obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2853 din 10 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect, ca nefondate. De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca nefondată și a admis în parte cererea pârâtei, sens în care a obligat reclamanții, în solidar, la plata sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B..

La 7 august 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în sensul "obligării intimatei să emită un nou grafic de rambursare a creditului, care să prevadă restituirea împrumutului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-RON din acea zi."

Prin cererea de recurs, recurenții au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2336 din 10 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, a respins cererea de suspendare a judecării recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură ciivlă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de intimata-pârâtă și a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a V-a Civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2853 din 10 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. Totodată, a obligat apelanții în solidar, la plata către intimată a sumei de 3830,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în căile de atac apel (prima fază procesuală) și recurs.

La 2 octombrie 2020, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2016, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivare, recurenții au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, printr-o primă critică, recurenții au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre definitivă, cu toate că decizia din apel trebuia pronunțată "cu recurs".

A doua critică a recurenților vizează cheltuielile de judecată, și anume că au fost acordate Băncii cheltuieli de judecată în prim ciclu procesual și în recurs, în condițiile în care decizia din apel, din primul ciclu procesual, a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar recursul a fost câștigat de recurenți. A mai arătat și că, în primul ciclu procesual, nu au fost acordate cheltuieli de judecată, nefiind solicitate. Or, în aceste condiții, în accepțiunea recurenților, instanța de apel putea să acorde cheltuieli de judecată în apel doar pentru această etapă procesuală, în rejudecare.

În altă ordine de idei, recurenții au mai susținut că, pentru a înlătura consecințele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive prevăzute în contract, se impune stabilizarea cursului de schimb valutar pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

În acest sens, au mai învederat că respectiva clauză contractuală privind restituirea împrumutului în CHF este o clauză de adeziune, care nu a fost negociată, recurenții arătând că le-a fost impus ca restituirea împrumutului să fie făcută în CHF, indiferent de evoluția cursului față de moneda națională la data plății. De asemenea, au mai arătat că în cazul acestui contract, informarea a fost sumară, înșelătoare, incompletă.

Totodată, au mai arătat că riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase ale acestei monede, cunoscute de profesionști.

Recurenții-reclamanți arată că francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare. Astfel, consideră că este vorba de un mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea/sporirea valorii contractului, în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin că, la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului va fi modificat.

Prin urmare, recurenții susțin că acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deși trebuia să acorde cu titlu de credit o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizânu-și practic creanța (cu intenția de a o spori în viitor) prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința transformării exclusive și nenegociate a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Astfel, moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să fi fost devoalat explicit și negociat, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

Totodată, au învederat că valuta în care a fost încheiat contractul de credit nu a fost decât reperul de stabilire a sumei împrumutate.

În raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală prevăzută în contract, ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fară posibilitatea ca recurenții să poată influența natura ei.

În raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală, prin ea însăși și în lipsa unor prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorilor și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile părților, din cauza suportării în întregime de către împrumutați a riscului valutar, care nu este reglementat în niciun fel în contract. De asemenea, susțin că obligația de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, duce la un efort financiar enorm pentru recurenți, care plătesc în prezent o rată ce reprezintă, în Ron, mai mult decât dublul ratei inițiale. Consideră că, astfel, se ajunge la încălcarea principiilor privind ordinea publică și bunele moravuri și a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Stabilizarea cursului de schimb CHF-RON în funcție de cel existent la momentul semnării contractului nu înseamnă în mod obligatoriu exact cursul din momentul semnării, apreciind recurenții că instanța poate admite în parte cererea și poate dispune stabilizarea la un curs mai mare cu 10%, 15% sau 20% decât cursul din momentul încheierii contractului de împrumut, astfel încât riscul valutar să fie împărțit echitabil între consumatori (care nu au cunoștințe de specialitate) și bancă.

De asemenea, au mai învederat că, potrivit practicii constante a Curții Europene de Justiție a Comunității Europene, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva nr. 93/13 (transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000) se întemeiază pe ideea că, în ce privește puterea de negociere și nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (C-484/08).

Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea caracterului său abuziv.

Astfel, în accepțiunea recurenților, clauza analizată nu îndeplinește criteriile bunei credințe, echilibrului și transparenței deși, în virtutea necesității existenței unui echilibru contractual și a executării convențiilor cu bună credință, banca avea obligația de a asigura o protecție adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elvețian, sub aspectul modului în care este suportat eventualul risc de credit, obligație pe care a ignorat-o cu desăvârșire.

De asemenea, recurenții invocă și considerentele C.J.U.E. în cauza Arpad Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13, situație pe care o apreciază ca fiind identică cu cea de față.

Totodată, au mai învederat că acele clauze care au un caracter accesoriu (cum ar fi moneda și modalitatea de plată), în raport cu cele care definesc însăși esența raportului contractual, nu pot fi circumscrise noțiunii de "obiect principal al contractului" în sensul art. 4 alin. (2) din directivă.

Însă, chiar dacă această interpretare nu ar fi acceptată, aceea că moneda și modalitatea de plată au un caracter accesoriu, recurenții arată că, atât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevăd că excepția se aplică doar în măsura în care aceste clause sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibl, condiție care nu este îndeplinită.

În cele din urmă, recurenții conchid în sensul că, pentru a se restabili egalitatea dintre părți, cel mai adecvat este să se convertească în RON contractual de credit, soluție impusă și de principiul nominalismului. Astfel, în condițiile în care creditul a fost pus la dispoziție în RON, restituirea acestuia trebuia efectuată în aceeași monedă și în același cuantum, indiferent de aprecierea sau deprecierea ei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 14 decembrie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului față de neîncadrarea susținerilor recurenților în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

La 13 ianuarie 2021, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției invocate de intimata-pârâtă și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 18 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat, în scris, punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 21 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 608/2020 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la 9 noiembrie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit faptul că, deși recurenții-reclamanți și-au întemeiat prezentul demers judiciar inclusiv pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în realitate, așa cum a fost reținut inclusiv prin raportul asupra admisiblității în principiu a recursului, aceștia s-au prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând fi identificată nicio critică concretă circumstanțiată acestui motiv de casare.

Prin urmare, având în vedere că respectivul text de lege consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că, în lipsa oricărei critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, invocarea pur formală a acestui motiv de recurs nu poate antrena un control de legalitate a deciziei recurate.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor dezvoltate de recurenți, Înalta Curte constată că, printr-o primă critică, aceștia au invocat nulitatea absolută a hotărârii din apel susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre definitivă, cu toate că decizia din apel trebuia pronunțată cu recurs.

Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei și că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Semnificația art. 457 alin. (1) C. proc. civ. este aceea că legalitatea căii de atac privește atât felul căii de atac, cât și condițiile și termenele în care aceasta poate fi exercitată, indiferent de mențiunile din dispozitivul hotărârii.

Prin urmare, legalitatea căilor de atac implică și consecința că mențiunea greșită în dispozitivul hotărârii care se atacă nu-i răpește părții calea de atac pe care legea i-a conferit-o. Astfel, partea este obligată să țină cont exclusiv de prevederile legale, iar menționarea greșită de către instanță în dispozitivul hotărârii a căii de atac nu poate conduce la înfrângerea principiului legalității cu privire la căile de atac prevăzute de lege.

Așa fiind, Înalta Curte conchide în sensul că recurenții nu au fost vătămați de mențiunea din dispozitivul hotărârii atacate, sens în care nu va putea primi critica referitoare la faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nulă. Dovada lipsei vătămării drepturilor procesuale este însăși formularea prezentei căi de atac.

Procedând la analiza următoarei critici referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății. Altfel spus, nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, prin noțiunea de "proces" din sintagma "partea care pierde procesul" se înțelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, fără a prezenta relevanță soluția pronunțată în etapa procesuală anterioară (în speță, prima decizie de casare pronunțată în cauză).

Prin urmare, atâta vreme cât, ca o consecință a admiterii recursului, soluția pronunțată este aceea de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cererile privitoare la cheltuielile de judecată pot fi analizate și soluționate cu ocazia rejudecării apelului, întrucât doar la acest moment procesual se va putea cunoaște pe deplin care parte a căzut în pretenții.

Așadar, atâta vreme cât, în recurs, în primul ciclu procesual, intimata-pârâtă adresase o cerere concretă de acordare a cheltuielilor de judecată, în rejudecare, instanța de apel era ținută să se pronunțe și pe acest aspect, putând acorda nu numai cheltuielile de judecată din apel, ci și cele din recurs.

Analizând în continuare criticile referitoare la stabilizarea cursului de schimb valutar, Înalta Curte reține că acele clauze contestate din contractul de credit se referă la obligația reclamanților de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede.

În esență, motivul de casare invocat de recurenții-reclamanți prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (27 august 2007), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Susținând, totodată, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de aceștia nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., arată că: "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cât privește Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situație (care nu are legătură cu speța de față), și anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinți maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabilește valoarea în forinți maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puși în situația achitării unor sume rezultate din diferența de schimb valutar practicat de către bancă la cumpărare și la vânzare.

În prezenta cauză, însă, nicio dispoziție contractuală nu impune reclamanților să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceștia a unor sume reprezentând diferențe de curs valutar. Ca atare, cele reținute de CJUE în cauza indicată nu pot fi aplicate în prezenta speță, întrucât nu au legătură cu situația de fapt expusă de reclamanți.

Recurenții-reclamanți au mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către cel împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin prisma acestor considerente, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi realizată, întrucât este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, acte sau norme obligatorii ale dreptului național în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat și care se aplică între părți în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Deși unele critici din recurs pun în discuție instituția impreviziunii, instanța constată că obiectul prezentei cauze a fost reprezentat exclusiv, de constatarea nulității unor clauze contractuale, ca urmare a caracterului abuziv al acestora. Nici cu titlu subsidiar instanțele nu au fost învestite cu o acțiune în adaptare contract, acțiune ce prespune, ab intio, o convenție valabil încheiată. Așadar, nu va analiza aspectele de impreviziune, introducerea acestora în această etapă procesuală fiind contrare art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de autorii prezentului demers judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Cât privește cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât dovezile constând în factura nr. x din 31.10.2018 însoțită de extrasul de cont care atestă încasarea sumei înscrise în factura mai sus amintită (1.665,94 RON) au fost depuse și în fața instanței de apel, în rejudecare (a se vedea dosarul de apel x/2016), suma aferentă respectivei facturi fiind deja acordată împreună cu un alt onorariu, aferent etapei apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2021.