ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2309/2019

Asupra recursului de față;

Din acele și lucrările dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Ilfov la data de 4 februarie 2016, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata a sumei de 79.000 Euro, sumă încasată de pârâtă în mod nedatorat, cu titlul de preț al vânzării suprafeței de 68.700 mp teren, situat în Comuna Măgurele, județul Ilfov, identificat ca parcela x, tarlaua x, în condițiile în care aceasta era moștenitoare renunțătoare, nu a dobândit calitatea de proprietară asupra terenului și nu avea vocație la încasarea vreunui preț ca urmare a valorificării acestui teren.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 992 și art. 993 alin. (1) din C. civ. și ale art. 1092 din C. civ. din 1864, dar și principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin Sentința civilă nr. 343 din 14 februarie 2017, Tribunalul Ilfov a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Împotriva sentinței anterior menționate au declarat apel reclamanții A. și B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 19 mai 2017.

Prin Decizia civilă nr. 1070A/2017 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. ȘI B. împotriva Sentinței civile nr. 343 din data de 14 februarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

A schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat intimata-pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 79.000 Euro, în echivalent RON la data plății.

III. Împotriva deciziei anterior menționate a declarat recurs pârâta C..

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat criticile pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, a susținut că hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 174 și următoarele din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pus în discuție excepția de ordine publică a inadmisibilității capătului de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză, încălcându-se principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părților, în special al recurentei-pârâte.

În acest mod, a considerat că s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei-pârâte, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

A învederat că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a arătat că o acțiune întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză are un caracter subsidiar față de o acțiune întemeiată pe un alt temei juridic, precizând că, în contextul în care intimații-reclamanți au invocat plata nedatorată în cadrul acțiunii formulate, cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, este inadmisibil.

A considerat că, respingându-se ambele capete de cerere ale acțiunii ca neîntemeiate, pârâta nu avea interes să declare apel, hotărârea fiindu-i favorabilă, după cum nici reclamanții nu aveau interes să invoce aspectul legat de admisibilitatea propriului capăt de cerere în apel.

Ca atare, instanța de apel, din oficiu, având în vedere considerentele hotărârii instanței de fond și în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în discuția părților inadmisibilitatea capătului de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză, chestiune ce constituie o excepție de ordine publică, în acest mod fiind respectate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare.

A susținut că instanța de apel avea posibilitatea de a soluționa cauza în baza unei excepții procesuale de ordine publică, ce nu constituia motiv de apel, însă pentru aceasta trebuia să supună discuției prealabile a părților respectiva excepție.

Prin urmare, a apreciat că hotărârea pronunțată în atare condiții este nulă, în baza art. 174 și următoarele din C. proc. civ., întrucât s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Referitor la caracterul inadmisibil al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a precizat că în practica judecătorească s-a arătat că una dintre condițiile juridice ale intentării acestei acțiuni este absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite, această acțiune având un caracter subsidiar.

Or, în prezenta speță, intimații-reclamanți au posibilitatea uzitării de alte instrumente juridice (ex. constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare urmată de acțiunea în restituire), care să le permită realizarea dreptului.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

A susținut că, prin hotărârea pronunțată în apel, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, instanța a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata sumei solicitate de către intimații-reclamanți, deși a menținut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între vânzători - printre care și recurenta- și cumpărător.

A considerat că, pentru a dispune restituirea, instanța de apel trebuia, mai întâi, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă, iar ulterior să procedeze la o eventuală obligare a acesteia la restituire, doar astfel existând, din acest punct de vedere, un temei juridic.

A mai precizat că efectul retroactiv al nulității absolute parțiale a titlului de proprietate în baza căreia recurenta-pârâtă a procedat la vânzarea părții sale de imobil nu poate fi apreciat drept temei al restituirii sumei, cu atât mai mult cu cât, intimații-reclamanți, la data respectivă, nu erau parte în actul de vânzare cumpărare, neavând nici o calitate, devenind doar ulterior succesori ai celui de-al doilea vânzător, fratele recurentei-pârâte.

Subliniind că în vechiul C. civ. nu exista o reglementare expresă a instituției îmbogățirii fără justă cauză (spre deosebire de C. civ. actual, care o consideră izvor distinct de obligații), a apreciat că instanța de apel a extins aplicarea acestui principiu al îmbogățirii fără justă cauză dincolo de ipotezele la care acesta se aplică, coroborat cu violarea unor principii generale de drept.

Ca atare, a susținut că este eronată interpretarea dată de către instanța de apel, care a considerat că obligația de restituire există, deși a menținut valabilitatea contractului în baza căruia s-a obținut suma de bani supusă restituirii.

IV. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat. Ulterior, printr-o a doua întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 9 octombrie 2018, au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul deciziei nr. 52 pronunțată la data de 18 iunie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit, cu putere obligatorie, că efectele Deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017 a Curții Constituționale a României se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial (20 iulie 2017).

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului formulat de recurenta-pârâtă C. și a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluționarea acestuia la data de 6 decembrie 2019, în ședință publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recurenta-pârâtă invocă, în susținerea recursului formulat, motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., arătând, sub un prim aspect, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și, sub un al doilea aspect, că aceasta este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Se constată că, prin acțiunea introductivă, intimații reclamanți au învestit instanța cu o cerere prin care au invocat, deopotrivă, atât temeiul juridic al plății nedatorate, cât și pe cel al îmbogățirii fără justă cauză.

Ulterior respingerii acțiunii de către instanța de fond, care a analizat ambele temeiuri invocate și le-a apreciat ca neaplicabile situației de fapt incidente speței, reclamanții au formulat apel, susținând, în esență, că prima instanță nu a observat legătura dintre faptul măririi unui patrimoniu (cel al recurentei-pârâte) și faptul micșorării patrimoniului reclamanților, aspect care trebuia să fundamenteze reținerea în speță a îmbogățirii fără justă cauză.

Recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul primei critici formulate în recurs, circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că hotărârea atacată încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 174 și următoarele din C. proc. civ., întrucât nu a fost pusă în discuție excepția de ordine publică a inadmisibilității capătului de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză, încălcându-se principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părților.

Astfel, au considerat că s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei-pârâte, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În privința acestei critici se reține, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu a formulat apel incident în cauză, pentru ca, în eventualitatea admiterii apelului principal, să solicite instanței analizarea caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză și o eventuală inadmisibilitate a acestui temei legal.

În acest context, este neîntemeiat argumentul recurentei-pârâte în sensul că, respingându-se ambele capete de cerere ale acțiunii ca neîntemeiate, pârâta nu avea interes să declare apel incident, hotărârea fiindu-i favorabilă.

Dimpotrivă, condiția de fond a apelului incident, stabilită de legiuitor, este ca prin intermediul acestuia partea să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe (în speță, prin prisma caracterului subsidiar și, deci, pretins inadmisibil al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză), nefăcându-se nicio distincție după cum aspectele ce se doresc a fi modificate au fost sau nu atacate de cealaltă parte prin apelul principal.

Tot astfel, se observă că, prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta-pârâtă nu a supus instanței de apel o astfel de excepție, ci s-a mărginit la a susține că instanța de fond a dezlegat corect aspectele legate de neîndeplinirea condițiilor de existență ale îmbogățirii fără justă cauză.

Așadar, critica analizată a fost formulată omisso medio, neputând fi analizată în recurs.

Din perspectiva criticii formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că se reproșează instanței de apel extinderea aplicării principiului îmbogățirii fără justă cauză situației în care contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia s-a obținut suma de bani supusă restituirii a fost menținut, ca fiind valabil.

În raport cu obiectul sesizării și limitele stabilite prin cererea de apel, instanța de apel a stabilit că plata făcută recurentei-pârâte, proprietar aparent (ulterior, invalidat retroactiv), a mărit patrimoniul acesteia fără o justă cauză, micșorându-l corelativ pe cel al reclamanților, care ar fi fost îndreptățiți să încaseze și partea de preț primită fără drept de către pârâtă.

Astfel, în decizia recurată s-a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile de micșorare a unui patrimoniu corelativ cu mărirea celuilalt patrimoniu fără o justă cauză, ambele avându-și originea în același fapt juridic.

Nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că, pentru a dispune restituirea, instanța de apel trebuia, în prealabil, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare.

Faptul licit al îmbogățirii fără justă cauză, ca izvor de obligații, nu trebuie confundat cu repunerea părților în situația anterioară, ca efect al unei eventuale acțiuni în constatarea nulității actului juridic încheiat de părți, cauza celor două acțiuni fiind diferită.

Dincolo de împrejurarea că acțiunea introductivă nu a învestit instanța cu analiza unei nulități a contractului de vânzare-cumpărare, niciuna dintre părți neavând interes în obținerea unei asemenea soluții, Înalta Curte reține că, pentru a fi aplicabilă instituția îmbogățirii fără justă cauză, pe lângă îndeplinirea condițiilor de ordin material (micșorarea, respectiv mărirea a unui patrimoniu, precum și legătura de cauzalitate dintre acestea), este necesar să lipsească temeiul just al îmbogățirii pe seama diminuării patrimoniului altei persoane (condiție îndeplinită în speță, deoarece prin Sentința civilă nr. 8542/2014 s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate ce a stat la baza vânzării, în sensul radierii de pe acesta a recurentei-pârâte) și, respectiv, să nu existe la îndemâna păgubitului o altă acțiune în justiție directă pentru realizarea dreptului său de creanță.

Cu privire la această ultimă condiție, instanța de apel a reținut că modul de rezolvare a consecințelor create de anularea retroactivă a calității de co-proprietar a recurentei-pârâte ar presupune, în mod obișnuit, o serie de acțiuni în justiție succesive și complexe, decurgând una din cea precedentă.

În aceste condiții, apare ca fiind corectă interpretarea instanței de apel, în sensul că, în lipsa unei alte acțiuni în justiție care să corecteze nemijlocit situația creată, calea de urmat este recurgerea la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, creație a practicii judiciare ivită tocmai din nevoia de a complini lacune legislative întâlnite în situații precum cea din speță.

Având în vedere învestirea instanței de fond cu acest tip de acțiune, apreciată de instanța de apel ca fiind avantajoasă pentru că evită noi procese și complicații, apare ca nefondată critica recurentei-pârâte privind o așa-zisă extindere nelegală în speță a aplicării principiului îmbogățirii fără justă cauză.

În considerarea celor anterior expuse, cum din conținutul criticilor analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva Deciziei civile nr. 1070A/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.

GGC - MM