ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1903/2019

Prin cererea înregistrată, la data de 26 septembrie 2008, pe rolul Judecătoriei Pitești și înaintată Tribunalului Argeș, ca urmare a declinării competenței de soluționare, precizată la datele de 6 martie 2012 și 2 aprilie 2012, precum și la termenul de judecată din data de 20 martie 2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., C., D., E., Municipiul Pitești, reprezentat de Consiliul Local Pitești, Primăria Pitești, Comisia Locală de Fond Funciar Pitești și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună următoarele:

- să le oblige pe pârâtele C. și C. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de circa 40 mp teren intravilan, situat în municipiul Pitești, județul Argeș și să le plătească contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimi 3 ani, evaluată la suma de 300 RON;

- să le oblige pe pârâtele D. și E. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de circa 20 mp, teren intravilan situat în municipiul Pitești, județul Argeș și să le plătească contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani, evaluată la suma de 200 RON;

- să stabilească linia de hotar cu proprietățile pârâților;

- să-i oblige pe pârâții Municipiul Pitești și C.L.F.F. Pitești să confirme existența dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 750 mp situat în Pitești, str. x, conform procesului-verbal de punere în posesie nr. x/08 mai 1992 cu schița anexă prin care s-a stabilit configurația terenului având o lățime de 10,60 ml pe latura de sud, vecină cu str. x;

- să le oblige pe pârâtele C. și C. să demoleze gardul construit în mod ilicit în interiorul proprietății începând cu primăvara anului 2009 și până în toamna anului 2011, iar, în situația în care acestea nu se conformează, să-i autorizeze să-l demoleze pe cheltuiala acestora;

- să rectifice cartea funciară nr. x a Municipiului Pitești, cu număr cadastral x, lucrare înregistrată la OCPI Argeș în dosarul nr. x iunie 2005 pe numele pârâtelor C. și C. întrucât nu corespunde situației reale din teren și configurației din schița anexă a raportului de expertiză tehnică F., iar, în subsidiar, să constate nulitatea absolută a încheierii de carte funciară și a documentației cadastrale prin care s-a dispus intabularea în cartea funciară și restabilirea situației avute anterior;

- să rectifice cartea funciară nr. x a municipiului Pitești cu număr cadastral x, lucrare înregistrată la OCPI Argeș pe numele pârâtei D. sub nr. x din 29 octombrie 2008, întrucât aceasta nu corespunde situației reale din teren și vechilor semne de hotar în raport de actele de proprietate ale lui G. și H., iar, în subsidiar, să constate nulitatea absolută a încheierii de carte funciară și a documentației cadastrale prin care s-a dispus intabularea în cartea funciară și restabilirea situației avute anterior, solicitând totodată și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 162 din 28 mai 2015, Tribunalul Argeș a respins excepțiile autorității de lucru judecat și tardivității, ca neîntemeiate; a admis excepția inadmisibilității capătului 4 al cererii precizate având ca obiect acțiune în constatare, respingând acest capăt de cerere ca inadmisibil; a admis, în parte, cererea astfel cum a fost precizată de reclamanți; le-a obligat pe pârâtele C. și C. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de teren materializate prin literele S1 = 17 mp și S2 = 0,5 mp pe schița anexă nr. 2 la I.; a stabilit linia de hotar între proprietățile reclamanților și cea a pârâtelor C. și C. între punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-13-1, marcate pe schița anexă nr. 2 la același raport de expertiză, schiță ce face parte din sentință; a stabilit linia de hotar între proprietățile reclamanților și cea a pârâtelor D. și E. între punctele 1-20-21-22, marcate pe aceeași schiță; le-a obligat pe pârâtele C. și C. să demoleze gardul în vederea asigurării liniei de hotar, iar, în caz de refuz, i-a autorizat pe reclamanți să efectueze lucrarea, pe cheltuiala pârâtelor; a respins în rest cererea precizată și le-a obligat pe pârâtele C. și C. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în sumă de 3350 RON.

Prin Decizia nr. 1428 din 4 mai 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 162 din 28 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Argeș.

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a omologat raportul de expertiză tehnică în Varianta 2A, parte integrantă din decizie, după cum urmează: le-a obligat pe pârâtele C. și C. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie următoarele suprafețele de teren: S1 = 18 mp identificată prin poligonul 211-210-209-226-205-212-211 hașurată în culoarea roșie; S2 = 1 mp identificată prin poligonul 203-204-226-51-50-203 hașurată în culoarea roșie; S3 = 33mp identificată prin poligonul 211-212-208-207-206-211 hașurată în culoarea roșie.

A dispus grănițuirea proprietății reclamanților de cea a pârâtelor C. și C. așa cum a fost transpusă pe schița de plan din Varianta 2A după cum urmează: între punctele: 200-4-201-202-203-204-226-205-212-206-207-10-11-12-13.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele C. și C., împotriva aceleiași sentințe și a menținut, în rest, sentința apelată.

Au fost obligate apelantele-pârâte C. și C. să plătească apelanților-reclamanți suma de 2081 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în ceea ce-i privește pe pârâții J. și K..

Prin Decizia nr. 4159 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2011 au fost respinse, ca nefondate, atât recursul declarat de recurentele reclamante, cât și recursul declarat de recurentele pârâte.

Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare recurentele-pârâte C. și C., cu motivarea că, deși formal instanța de recurs ar fi analizat fiecare motiv de recurs în parte, în realitate nu a efectuat o asemenea analiză iar, pe de altă parte, decizia pronunțată este și rezultatul unor erori materiale.

Astfel, susțin că au invocat în primul motiv de recurs faptul că instanța de apel nu a analizat neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară, respectiv că reclamanții nu au titlu pentru terenul revendicat, iar pârâtele nu au ocupat de la aceștia terenul respectiv, fiind în posesia reclamanților încă dinainte de anul 2008, data promovării acțiunii introductive. Instanța de recurs a apreciat că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vechi, iar în ce privește motivul de recurs referitor la neanalizarea motivelor de apel a statuat în sensul că nu ar fi aplicabile dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vechi. Or, nefiind întrunite aceste două cerințe legale, admiterea acțiunii în revendicare este rezultatul aplicării greșite a legii, iar aceasta constituie motiv de nelegalitate în recurs.

Precizează că suprafețele de 1 mp și de 33 mp au fost identificate de cei trei experți ca fiind situate dincolo de gardul gospodăriei pârâților, fiind în posesia reclamanților, astfel că decizia instanței de recurs este profund nelegală și inechitabilă, de natură a-i prejudicia grav. Instanța de recurs a motivat decizia în sensul că acestea nu sunt veritabile critici care să pună în discuție modul de aplicare a dispozițiilor legale evocate, ceea ce echivalează cu neanalizarea respectivului motiv de recurs în cuprinsul căruia au fost invocate numai aspecte de nelegalitate.

Consideră că în această situație sunt incidente dispoz. art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Prin motivul II de recurs au criticat decizia instanței de apel cu privire la faptul că au fost obligați să cedeze reclamanților suprafețele de 1 mp și de 33 mp în condițiile în care nu sunt în posesia acestor suprafețe de teren și în condițiile în care dreptul lor de proprietate este intabulat în cartea funciară, limitele și întinderea proprietății fiind foarte clare. Susțin că instanța de recurs a pretins că în acest motiv de recurs nu a fost cuprinsă nicio critică de nelegalitate, deși decizia instanței de apel care consideră, fără nicio probă în acest sens, că pârâții trebuie să predea reclamanților cele două suprafețe de teren, este nelegală, din moment ce experții susțin exact o situație contrară celei reținute de instanță.

Au invocat în cadrul motivului III de recurs încălcarea efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, prin raportare la statuarea Deciziei civile nr. 1319 din 17 septembrie 2002 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul civil nr. x/2002, potrivit căreia proprietatea reclamanților nu poate avea la strada x o lățime mai mare decât aceea de 9,55 ml. Învederează că instanța de apel a reținut această împrejurare în considerente, dar în dispozitiv a decis în sens contrar, din moment ce în raportul de expertiză este avută în vedere o lățime mai mare a terenului reclamanților decât aceea de 9,55 ml. Instanța de recurs, prin decizia contestată, își încalcă propriile decizii anterioare referitoare la efectele autorității lucrului judecat și pretinde că, fiind o acțiune în revendicare imobiliară, trebuie comparate titlurile de proprietate ale părților, omițând însă faptul că și Decizia nr. 1319/2002 fusese pronunțată tot într-o acțiune în revendicare imobiliară promovată de aceiași reclamanți împotriva pârâților, pe baza acelorași acte de proprietate ale acestora și cu luarea în considerare a acelorași apărări.

Apreciază că aceasta reprezintă atât o eroare materială a instanței de recurs, dar și lipsa unei analize obiective a motivului de recurs.

Motivul IV de recurs se referă la nelegala soluționare a excepției autorității lucrului judecat, în ce privește efectul extinctiv al acesteia în condițiile în care experții au confirmat faptul că terenurile în litigiu în cauza de față au format obiectul litigiilor anterioare, soluționate irevocabil prin respingerea acțiunii reclamanților. Instanța de recurs a considerat că reclamanții L. ar fi invocat ocuparea de către pârâți a terenurilor în litigiu în perioada 2009 - 2011, iar această statuare este rezultatul unei greșeli materiale din moment ce acțiunea introductivă a fost promovată în anul 2008 iar la interogatoriu reclamanții au făcut trimitere la pretinsa ocupare a terenului din anul 2000. În aceste condiții există tripla identitate de părți, obiect și cauză între cauza de față și celelalte soluționate deja irevocabil anterior.

Tot astfel, apreciază că nici motivul V de recurs nu a fost analizat din moment ce instanța de recurs pretinde că nu conține critici de nelegalitate deși au susținut că instanța de apel nu a comparat titlurile de proprietate ale părților prin transpunerea actelor primare de proprietate ale părților, așa cum și reclamanții au susținut în obiecțiunile lor. Din moment ce atât pârâții, dar și reclamanții au dobândit proprietățile de la același autor, era obligatorie compararea titlurilor de proprietate ale părților prin raportare la actele primare de proprietate ale fiecărei părți.

Intimații A. și B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția netimbrării, excepția tardivității formulării contestației, precum și excepția inadmisibilității contestației, iar intimații J. și K. au formulat întâmpinare prin care solicită respingerea contestației.

Excepțiile au fost soluționate în ședința publică din data de 24 octombrie 2019, cu motivarea cuprinsă în încheierea de dezbateri.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile limitativ și strict determinate de lege. Caracterul acesteia de cale de atac de retractare nu permite instanței exercitarea unui control judiciar de legalitate al hotărârii atacate, ci doar verificarea punctuală a neregularităților invocate.

Potrivit art. 318 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Înalta Curte reține că motivul de contestație în anulare reglementat de prima teză a textului de lege menționat are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă odată a aceluiași recurs.

Contestatoarele au susținut, în baza acestei teze, că instanța a procedat la compararea de titluri fără a observa existența unei hotărâri anterioare, Decizia nr. 1319/2002, pronunțată tot într-o acțiune în revendicare imobiliară promovată de aceiași reclamanți împotriva pârâților, pe baza acelorași acte de proprietate ale acestora și cu luarea în considerare a acelorași apărări. Contestatoarele au calificat drept eroare materială și împrejurarea că instanța ar fi reținut că reclamanții L. au invocat ocuparea de către pârâți a terenurilor în litigiu în perioada 2009 - 2011, deși acțiunea introductivă a fost promovată în anul 2008 iar la interogatoriu reclamanții au făcut trimitere la pretinsa ocupare a terenului din anul 2000.

Aceste împrejurări nu constituie erori materiale în sensul legii, nefiind aspecte formale a căror nesocotire creează premisele retractării unei hotărâri irevocabile în sensul art. 318 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ., ci judecăți ale instanței, respectiv dezlegări ale unor chestiuni de drept cu privire la lucrul judecat, neîncadrabile în textul de lege menționat.

Un al motiv de contestație în anulare invocat în cauză este acela al omisiunii analizării tuturor motivelor de recurs.

În această situație, hotărârea poate fi retractată exclusiv pentru omisiunea de cercetare a motivului de recurs, nu și a argumentelor de fapt și de drept care îl susțin sau atunci când se solicită reevaluarea unei judecăți asupra acestuia.

Contrar susținerilor contestatoarelor, instanța de recurs a analizat toate aspectele deduse judecății, în limitele învestirii, ce țin de legalitatea hotărârii și a prerogativelor legale specifice căii extraordinare de atac.

Astfel, referitor la primul motiv de recurs vizând lipsa unei analize a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, contestatoarele au susținut că instanța de recurs a motivat decizia în sensul că nu sunt veritabile critici care să pună în discuție modul de aplicare a dispozițiilor legale evocate, ceea ce, apreciază acestea, echivalează cu neanalizarea motivului de recurs.

Cu referire la motivul II de recurs prin care au criticat nelegalitatea deciziei instanței de apel care, contrar concluziei experților, a considerat, fără probe, că pârâții trebuie să predea reclamanților cele două suprafețe de teren, consideră că instanța de recurs a pretins în decizia contestată că nici în acest motiv de recurs nu a fost cuprinsă o critică de nelegalitate.

Înalta Curte apreciază că aceste aserțiuni sunt lipsite de fundament legal și faptic întrucât instanța a răspuns, printr-un raționament propriu, criticilor recurentelor, argumentând de ce nu au fost considerate aspecte de nelegalitate susceptibile de control judiciar.

În acest sens se observă că instanța de recurs a considerat că, deși recursul a fost structurat formal în cinci motive, părțile au expus în dezvoltarea criticilor aspecte care vizează cursul procesului, expunerea materialului probator și propriile susțineri cu referire la interpretarea dată înscrisurilor care reprezintă titlurile de proprietate ale părților, dar și celorlalte probe administrate în cauză.

Pentru primul motiv de recurs, Înalta Curte nu a reținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând lipsa unor veritabile critici care să pună în discuție modul de aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., în condițiile în care, pe baza probelor administrate, instanța de apel a statuat că recurentele-pârâte ocupă suprafețe de teren aflate în proprietatea reclamanților. De asemenea, a considerat că afirmația cu caracter general în sensul că instanța de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel, nu este de natură a atrage aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a reținut de către instanța de recurs că nici susținerile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, care formal a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. nu cuprind critici de nelegalitate. A considerat că înscrierea dreptului de proprietate al recurentelor-pârâte în cartea funciară și existența unei împrejmuiri a imobilului nu pune în discuție, în concret, niciun aspect de aplicare greșită a legii, de esența acțiunii în grănițuire fiind stabilirea limitelor proprietăților învecinate.

Se constată că, ceea ce critică contestatoarele în cauza pendinte, nu reprezintă neanalizarea unui motiv de recurs. A omite analiza unui motiv de recurs presupune a ignora existența lui. Or, în cauză, instanța de recurs a procedat la evaluarea acestor motive în ceea ce privește aptitudinea de a conține o critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune efectuarea unui raționament judiciar de interpretare și aplicare a legii.

Contestatoarele mai susțin că au invocat în cadrul motivului III de recurs încălcarea efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, prin raportare la statuarea Deciziei civile nr. 1319 din 17 septembrie 2002 a Tribunalului Argeș potrivit căreia proprietatea reclamanților nu poate avea la strada x o lățime mai mare decât aceea de 9,55 ml. Instanța de apel ar fi reținut această împrejurare în considerente, dar în dispozitiv a decis în sens contrar. În plus, consideră că instanța de recurs a susținut că trebuie comparate titlurile de proprietate ale părților, omițând faptul că, într-un litigiu similar, prin Decizia nr. 1319/2002 acțiunea reclamanților a fost respinsă.

Contrar susținerilor contestatoarelor, instanța de recurs a analizat aceste critici pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.. În acest sens, a validat modalitatea în care instanțele de fond au reținut efectul pozitiv al lucrului judecat, cu referire la Decizia nr. 1319 din 17 septembrie 2002 și a înlăturat susținerea privind existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, cu motivarea că nu se poate da o valoare absolută considerentelor expuse de Tribunalul Argeș cu referire la lățimea la strada x a imobilului cumpărat de reclamanții L., de 9,55 ml, considerând că de esența acțiunii în revendicare este compararea în mod direct a titlurilor de proprietate ale părților. În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva grănițuirii proprietăților părților, instanța de recurs a constatat că această critică pune în discuție temeinicia hotărârii, respectiv justețea opiniei experților judiciari și interpretarea dată de instanță raportului de expertiză.

Contestatoarele susțin că nu a fost analizat nici motivul IV de recurs ce se referă la nelegala soluționare a efectului extinctiv al excepției autorității lucrului judecat, în condițiile în care experții au confirmat faptul că terenurile în litigiu au format obiectul litigiilor anterioare, soluționate irevocabil prin respingerea acțiunii reclamanților L..

Se observă că instanța de recurs a analizat și aceste critici, confirmând concluzia apelului în sensul că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat de vreme ce, prin raportare la hotărârile judecătorești invocate, nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ. S-a reținut că hotărârile judecătorești invocate de pârâtele C. și C. au fost pronunțate în perioada 2002 - 2007, în vreme ce în cauză s-a invocat edificarea unui gard și acapararea unei porțiuni de teren în perioada 2009 - 2011. Prin urmare, cum excepția a fost soluționată de tribunal iar criticile aduse de pârâte în apel, sub acest aspect, au fost examinate de instanța de apel, motivul de recurs analizat a fost respins ca nefondat.

Și motivul V de recurs a fost apreciat de către contestatoare ca nefiind analizat în condițiile în care instanța de recurs a considerat că afirmația recurentelor nu ar constitui o critică de nelegalitate.

Se observă că instanța a răspuns motivului de recurs, câtă vreme a reținut că, prin această critică ce impută instanței de apel că nu a comparat titlurile părților pe baza actelor primare, nu se dezvoltă aspecte de nelegalitate și că recurentele își exprimă nemulțumirea față de soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, pe baza analizei probelor administrate.

În concluzie, față de aspectele menționate, Înalta Curte reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, contestatoarele fiind nemulțumite, de fapt, de raționamentul instanței materializat în actul de judecată care a dus la respingerea recursului, a cărui reevaluare, însă, nu este permisă pe calea contestației în anulare.

Fiind o cale de retractare, aceasta nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

În baza art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga contestatoarele la plata sumei de 1.240 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații K. și J., reprezentând cheltuieli de transport și onorariu avocațial redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând, față de obiecția contestatoarelor exprimată la momentul dezbaterilor prezentei cauze, că legea nu distinge în ceea ce privește modalitatea în care a fost atrasă, în proces, partea îndreptățită la recuperarea cheltuielilor efectuate în vederea exercitării dreptului la apărare, de la partea care a inițiat procedura jurisdicțională, în condițiile în care aceasta din urmă a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată de contestatoarele C. și C. împotriva Deciziei nr. 4159 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2011, ca nefondată.

Obligă contestatoarele la plata sumei de 1240 RON, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații K. și J.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM