ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2620/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.02.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., în calitate de judecători în cadrul Tribunalul Mehedinți, precum și JJ., KK., LL., MM., în calitate de asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Mehedinți, au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în calitate de angajator și ordonator principal de credite:

- emiterea începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul funcției îndeplinite în cadrul instanței;

- acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

De asemenea, reclamanții au solicitat ca la emiterea ordinelor de salarizare să se tină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și in funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința nr. 3544 din data de 15 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită, în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare reclamant Ordinul de încadrare salarială, începând cu data de 9.04.2015, cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței, ținând cont și de faptul că procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, trebuie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Totodată a obligat pârâtul să efectueze demersurile necesare în vederea plății către reclamanți a eventualelor diferențe salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

Împotriva sentinței civile nr. 3544 din data de 15 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că instanța de fond în mod eronat a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine către reclamanți, în condițiile în care atribuția Ministrului Justiției este de a emite ordinul și nu a Ministerului Justiției care are rolul de a gestiona fondurile alocate instanțelor de judecată, respectiv de a vira banii.

În concret, atribuții privind stabilirea sau modificarea nivelului de salarizare al personalului din instanțelor judecătorești au ordonatorii de credite, în speță Ministrul Justiției, ci nu instituția în sine, care are atribuția de a gestiona fondurile alocate instanțelor sau parchetelor.

În consecință, având în vedere că nu există o concordanță între persoana obligată prin hotărâre, respectiv Ministerul Justiției și atribuția de a emite ordine de salarizare stabilită prin lege Ministerului Justiției, solicită admiterea recursului, casarea hotîrârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea restabilirii în mod corect a cadrului procesual.

Prin hotârârea pronunțată, instanța de fond a reținut că dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 84/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală, în condițiile în care această normă legală este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament.

În realitate, instanța de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariale între persoane aflate în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție.

Prin întâmpinarea formulată, intimații - reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, și la plata diferențelor salariale astfel rezultate.

În ceea ce privește prima critică invocată de recurent cu referire la neconcordanța dintre persoana obligată prin hotărâre, respectiv Ministerul Justiției și atribuția de a emite ordine de salarizare stabilită prin lege Ministerului Justiției, Înhalta Curte constată următoarele:

În mod frecvent, în acțiunile care au ca obiect anularea unui ordin emis de un ministru sau obligarea la emiterea unui ordin, este chemat în judecată ministrul, singur sau împreună cu ministerul, pe motiv că ministrul este emitentul actului administrativ.

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, ca și legislația secundară adoptată în temeiul acestei legi pentru punerea în aplicare a normelor legale privind organizarea și funcționarea ministerelor definesc aceste structuri drept organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordonarea Guvernului, care își exercită atribuțiile stabilite prin legi și prin alte acte normative în sfera lor de activitate.

În acest sens sunt și o serie de dispoziții din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările ulterioare, cu mențiunea că în mod similar este reglementată organizarea tuturor ministerelor din subordinea Guvernului României:

"Art. 1 alin. (1) Ministerul Justiției, denumit în continuare Ministerul, este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.

Art. 8 Conducerea și reprezentarea Ministerului se exercită de către ministrul justiției, denumit în continuare ministrul.

Art. 10 Ministrul conduce activitatea Ministerului, îl reprezintă și îl angajează în raporturile cu alte ministere și organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu alte autorități, instituții publice și organizații centrale și locale, cu instituțiile Uniunii Europene și cu alte organizații internaționale, precum și cu alte persoane juridice și persoane fizice din țară și din străinătate.

Art. 13 În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise."

Prin urmare, miniștrii au calitatea de conducători ai ministerelor și reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoane juridice și fizice din țară sau din străinătate, precum și în justiție. Miniștrii ocupă o funcție de demnitate publică, nefiind ei înșiși autorități publice în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În concluzie, au calitatea de autorități emitente ministerele, iar nu miniștrii, care pot fi chemați în judecată numai atunci când se solicită plata unor despăgubiri, în condițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, critica recurentului referitoare la restabilirea cadrului procesual este neîntemeiată.

Referitor la cea de-a doua critică inocată de recurent, instanța de control judiciar reține că problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5

1

) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Curtea de apel a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)

1

al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Totodată, se apreciază că nu pot fi primite susținerile recurenților referitoare la extinderea, de către prima instanță, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3544 din 15 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2019.