ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6299/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. Focșani a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/05.08.2016, a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.08.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/05.08.2016, emise de D.G.R.F.P. Galați - A.J.F.P. Vrancea și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat excepția inadmisibilității contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/05.08.2016, arătând că, deși la data introducerii acțiunii în instanța de contencios, respectiv 19.12.2016, era deja comunicată decizia nr. 736/17.10.2016 de către Serviciul de Soluționare Contestații pe care a atașat-o la dosarul cauzei, petenta nu a înțeles să o conteste, încălcând astfel dispozițiile Codului de procedură fiscală.

Până la primul termen de judecată, reclamanta A. S.R.L. Focșani și-a completat cererea de chemare în judecată solicitând pentru aceleași motive anularea și a deciziei nr. 736/17.10.2016 emisă de pârâtă în soluționarea contestației administrative.

Prin sentința nr. 191 din 21 septembrie 2017, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Galați

- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, ca nefondată;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Focșani, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 191 din 21 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta B. S.R.L., prin Lichidator judiciar C. întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. Analiza cererii de recurs

Dintr-un început trebuie precizat faptul că, deși se indică incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la jurisprudența CJUE, hotărârea instanței de fond nu este criticată deloc în concret, ceea ce ar fi putut fi apreciată ca o nemotivare.

Și în ceea ce privește jurisprudența CJUE, interpretarea extensivă pe care reclamanta - recurentă vrea să o facă referitor la plata TVA în toate obligațiile reținute de către intimată nu este posibilă.

Nu se regăsește niciunde o soluție care permite retragerea de sume, în fapt 1.500.000 RON din caseria unității și însușirea ei de un asociat fără plata obligațiilor corespunzătoare aferente. La fel, impozitul pe dividende este obligație legală ce trebuie achitat.

A te referi generic la principii când în speță este vorba despre plăți concrete nu poate fi primit.

De altfel, în cauză s-a efectuat și o expertiză fiscală de specialitate concluziile acestuia nefiind favorabile recurentei.

Mai mult, asa cum in mod corect a retinut si judecatorul fondului prin sentinta, prin Nota explicativa luata in timpul controlului, d-nul D., in calitate de imputernicit al S.C. A. S.R.L., a recunoscut implicit deficientele constatate de catre inspectorii fiscali, aratand faptul ca nu a stiut ca trebuie intocmite Devize de lucrari, intrucat lucrarile au fost decontate conform situației de lucrari pe preturi unitare pentru fiecare operatiune, preturi care cuprind manopera si materiale, si mai mult nu a stiut ca tine de competenta sa consumul real facut de aceștia.

In ceea ce priveste lipsa mentiunilor privind persoana care si-a insusit Situatiile de lucrari prezentate in timpul controlului (prestator, beneficiar), acesta a aratat ca respectivele situatii sunt semnate si predate de catre responsabilul societatii (sef de santier, inginer) si preluate de catre un reprezentant de-al societatii reclamante. Acestia au fost trecuti in Procesele-verbale de receptie calitativa, deoarece a constatat ca lucrarile au fost executate conform proiectului, iar beneficiarul a aprobat calitatea acestora, reprezentantul petentei necunoscand importanta intocmirii acestor documente.

Totodata acesta a recunoscut faptul ca situatiile de lucrari prezentate in timpul controlului nu contin data la care au fost intocmite, obiectivele de constructii la care se refera ori persoanele care le-au intocmit, motivand ca acestea au fost intocmite de catre un inginer care nu a stiut ca trebuie specificate aceste mentiuni.

Conform pct. 44 din H.G.. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, referitor la aplicarea art. 21, alin. (4), lit. f) din Codul fiscal, prevede ca "inregistrarile in evidenta contabila se fac cronologic si sistematic, pe baza inscrisurilor ce dobandesc calitatea de document justificativ care angajeaza raspunderea persoanelor care l-au intocmit, conform reglementarilor contabile in vigoare."

Numai în condițiile justificării prestării serviciilor prin documente de natura celor reținute de legiuitor și, implicit, a necesității lor în raport cu specificul activității desfășurate, devine posibilă deducerea de către contribuabil a sumelor aferente acestora, or in speta, înregistrarea în contul 4426 a "TVA deductibilă" și exercitarea dreptului de deducere a taxei inscrisa in facturile emise de catre furnizorii de prestari servicii si lucrari in constructii, s-a facut eronat în condițiile în care facturile în cauză nu conțin informațiile prevăzute de art. 155, alin. (19), lit. c) si h) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal si nu indeplinesc conditiile prevazute de art. 155, alin. (24) din acelasi act normativ.

In conformitate cu dispozitiile art. 145 si urm. din Codul fiscal "persoanele impozabile au dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de bunuri și servicii numai dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative, și anume: achizițiile au la bază facturi originale care conțin obligatoriu toate informațiile necesare stabilirii dreptului de deducere si sunt destinate utilizării în folosul propriilor operațiuni taxabile.

Din interpretarea textelor de lege mai sus citate, se reține că legiuitorul condiționează acordarea dreptului de deducere al TVA de îndeplinirea atât a cerințelor de fond, cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia.

Prin urmare, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă bunurilor care i-au fost livrate, persoana impozabilă, trebuie să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal, ca document justificativ principal pentru dovedirea provenienței bunurilor.

Totodata, pentru a dovedi că bunurile și serviciile achiziționate sunt utilizate, într-adevăr, în folosul operațiunii taxabile, persoana impozabilă este obligată nu numai să dețină factura întocmită în conformitate cu prevederile art. 155, alin. (5) din Codul fiscal în care este înscrisă taxa pe valoarea adăugată deductibilă, ci să și demonstreze că bunurile achiziționate și serviciile facturate au fost utilizate efectiv în folosul operațiunii taxabile respective, efectuarea corespunzătoare a serviciului trebuind probată, căci legiuitorul a conceput dreptul de deducere nu ca pe o ficțiune, folosirea sintagmei serviciul să fie prestat, implicand prezentarea dovezilor de prestare a realității serviciilor prestate.

În legatura cu incidenta Directivei privind sistemul comun al TVA, asa cum acestea au fost interpretate in jurisprudenta CJUE, in mod corect judecatorul fondului a aratat ca nu se poate pune problema incalcarii normelor comunitare, atat timp cat nu s-a facut dovada incorporarii serviciilor de la subcontractori in pretul de vanzare al serviciilor catre beneficiarii finali, toate deciziile CJUE relevante in materie avand ca premisa intrunirea conditiilor de fond pentru deducerea tva, conditii care asa cum am aratat nu sunt indeplinite in cauza.

Totodată, CJUE subliniază în jurisprudență că acordarea dreptului de deducere, chiar daca nu sunt indeplinite conditiile de forma, este valabilă numai în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile materiale care dau naștere acestui drept, adică cerințele de fond privind dreptul de deducere, aspecte care rămân supuse verificării de către organele fiscale și de instanțele de judecată nationale.

Or, in speta dedusa judecatii, contrar celor sustinute de catre recurenta, prima instanta a verificat si constatat ca, cerințele de fond privind dreptul de deducere nu sunt indeplinite, in cauza fiind avute in vedere de catre aceasta atat jurisprudenta nationala(hotarari ICCJ) cat si jurisprudenta CJUE, hotararea pronuntata fiind temeinica si legala.

In ceea ce priveste obligația fiscală suplimentară în sumă de 250.906 RON, reprezentând: impozit pe venituri din alte surse în sumă de 240.000 RON și impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice în sumă de 10.906 RON, retinute in sarcina petentei prin decizia de impunere nr. x/05.08.2016, apreciem ca in mod corect, instanta de fond a respins contestatia vizand sumele respective si a mentinut actul de impunere contestat, motivul fiind acela ca in luna martie 2016, din casieria S.C. A. S.R.L., a fost retrasă și însușită suma de 1.500.000 RON de către asociatul unic. Mai mult, pentru dividendele distribuite către asociatul unic în luna martie 2016, în sumă de 218.124 RON, s-au înregistrat, dar nu s-a declarat și nu s-a achitat către organul fiscal teritorial impozitul pe dividende aferent.

Or, potrivit dispozitiilor art. 115 alin. (1) raportat la art. 97 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, reclamanta avea obligatia constituirii, declararii si platii impozitului aferent de 16%, dar si a impozitului pentru dividendele incasate de catre asociat in luna martie 2016, dispozitii legale avute in vedere si de catre prima instanta in fundamentarea solutiei pronuntata in cauza.

De altfel, trebuie subliniat faptul ca, atat prin contestația formulată impotriva actului de impunere, cat si prin recursul declarat, desi reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere in intregime, aceasta nu a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care a inteles sa conteste si suma de 250.906 RON, în conținutul cererii de chemare in judecata menționând doar faptul că sumele au fost stabilite în mod eronat de către inspecția fiscală, fara sa aduca argumente care sa combata constatarile inspectorilor fiscali, imprejurare in care solicitam respingerea recursului ca nefondat.

Raportat la cele mai sus reținute, cu precădere la retragerea din caseria unității a unei sume atât de importante, măsura asiguratorie dispusă prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, apare ca îndreptățită și, mai mult, respectând prevederile legale.

În concluzie în raport de motivele invocate hotărârea instanței de fond apare ca temeinică și legală.

Cum motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 teza a II-a C. proc. civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinței nr. 191 din 21 septembrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2020.