ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3478/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții G.C. și P. (M.) N.K. în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului au solicitat obligarea pârâtul la recunoașterea diplomei de licența din 01 iulie 2009 pe numele G.C. și a diplomei de licență din 01 iulie 2009 pe numele P. (M.) N.K. și obligarea pârâtului Ministerul Educatiei Cercetarii, Tineretului și Sportului, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat, taxă de timbru, timbru judiciar).

Având în vedere discriminarea produsă prin excluderea din examenul de titularizare, după ce au susținut proba practică sau inspecția la clasă, datorată modificărilor aduse prin Ordinul MECTS nr. 4472 din 14 iunie 2011, deci practic cu modificarea regulilor concursului stabilite prin Ordinul MECTS nr. 5560/2011 referitor la mișcarea personalului didactic 2012 și în vederea acordării de șanse egale, reclamanții au solicitat recunoașterea notei de la proba practică sau inspecția la clasă, acordată în cadrul examenului de titularizare 2012, precum și echivalarea oricărei note obținute pentru un loc de muncă în învățământ ca notă în examenul de titularizare 2012 cu toate drepturile ce derivă. De asemenea, datorită blocării activității didactice, au solicitat recunoașterea vechimii neîntrerupte în învățământ și încadrarea conform calificării începând cu 1 septembrie 2012 pe perioada cel puțin determinată, pe anul școlar 2012-2013.

Toate acestea fiind duse la îndeplinire de M.E.C.T.S., prin comunicare scrisă imediată, către Inspectoratul Școlar Județean Botoșani și unitățile de învățământ. Prin sentința civilă nr. 151 din 28 martie 2013 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții G.C. și P. (M.) N.K. în contradictoriu cu Ministerul Educatiei Cercetarii, Tineretului și Sportului. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că ceea ce pretind reclamanții a se constata pe cale judecătorească de către instanța de contencios administrativ nu poate forma obiectul unei acțiuni în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și nu poate forma obiectul unei soluții pe care o poate da instanța în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) - (6) din Legea nr. 554/2004.

Or, instanța de fond a apreciat că solicitarea reclamanților nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele în care instanța de contencios ar putea interveni întrucât nu se solicită nici anularea unui act administrativ, nici obligarea la emiterea unui act administrativ sau a unui alt înscris și nici obligarea la realizarea unei anumite operațiuni administrative Pe de altă parte, reclamanții sunt titularii unor diplome de licență emise chiar de pârât și a căror valabilitate nu a fost pusă în discuție, nefiind anulate sau revocate de vreo instanță de judecată și respectiv de o autoritate administrativă. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții G.C. și P. (M.) N.K. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că dispozitivul sentinței se contrazice cu cele reținute de către instanță în considerente. Astfel, deși în considerente instanța reține că reclamanții nu justifică interes în înaintarea acțiunii, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, și nu ca fiind lipsită de interes. Mai reține instanța de fond că ministerul nu are atribuția de a recunoaște/declara legalitatea/nelegalitatea unei diplome de absolvire, lucru neadevărat, pârâtul susținând din contră, faptul că organizarea și desfășurarea de programe de studii universitare care nu funcționează legal se sancționează cu „nerecunoașterea studiilor pentru beneficiari”. Recurenții apreciază că datorită faptului că aceștia nu au invocat excepția lipsei calității procesual pasive, înseamnă că, indirect, consideră că au competența să recunoască legalitatea unei diplome de licență.

În mod eronat, instanța investită să judece acțiunea a respins-o ca neîntemeiată și nu a dat curs aplicării principiului disponibilității, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru egalitatea și corectitudinea procesului civil. Instanța trebuia să rețină faptul că între aparența în drept și buna credință a reclamantului există o strânsă legătură, întrucât aplicarea teoriei aparenței implică întotdeauna buna-credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent (în speță reclamanții titulari ai adeverințelor de licență eliberate de către Universitatea S.H.). Astfel spus, teoria aparenței presupune buna credință a dobânditorului unui drept sau eronata convingere a celui care invocă dobândirea unui anumit drept.

Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o eroare legitimă, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeași situație, sau o eroare comună, invincibilă pentru orice persoană diligență. Cu alte cuvinte, faptul ca „eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul" reprezintă principiul conform căruia acela care a acționat cu bună credință, pe o eroare general admisă ca adevăr, trebuie juridicește ocrotit. Nu i se poate imputa beneficiarului serviciului, în acest caz reclamantului, să verifice legalitatea acestora, asigurarea legalității fiind în sarcina prestatorului - Universitatea S.H.

Recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri la zi, conferă reclamanților dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de Licență, însoțită de Suplimentul la diplomă.

Acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate și Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distantă, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Română de Asigurarea Calității în învățământul Superior, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a universității". Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Deși s-au adresat instanței de contencios administrativ, reclamanții nu au invocat ca temei de drept vreo dispoziție din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”. Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească: - vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim; - această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ; - fie prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur și simplu sau un act administrativ asimilat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ: „Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal” Reclamanții, în acțiunea adresată instanței de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost aduse de autoritățile publice pârâtă și nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea. De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinul M.E.C.T.

nr. 2284/2007, este eliberată de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate. Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanții nu au făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.

Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”, Înalta Curte constată că cererea reclamanților, în mod corect a fost respinsă de instanța de fond. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul G.C. și P. (M.) N.K. împotriva sentinței civile nr. 151/2013 din 28 martie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.