ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3478/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții G.C. și

P. (M.) N.K. în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului au solicitat obligarea pârâtul la recunoașterea diplomei de

licența din 01 iulie 2009 pe numele G.C. și a diplomei de licență din 01 iulie

2009 pe numele P. (M.) N.K. și obligarea pârâtului Ministerul Educatiei

Cercetarii, Tineretului și Sportului, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat, taxă de timbru,

timbru judiciar).

Având în vedere

discriminarea produsă prin excluderea din examenul de titularizare, după ce au

susținut proba practică sau inspecția la clasă, datorată modificărilor aduse

prin Ordinul MECTS nr. 4472 din 14 iunie 2011, deci practic cu modificarea

regulilor concursului stabilite prin Ordinul MECTS nr. 5560/2011 referitor la

mișcarea personalului didactic 2012 și în vederea acordării de șanse egale,

reclamanții au solicitat recunoașterea notei de la proba practică sau inspecția

la clasă, acordată în cadrul examenului de titularizare 2012, precum și

echivalarea oricărei note obținute pentru un loc de muncă în învățământ ca notă

în examenul de titularizare 2012 cu toate drepturile ce derivă.

De asemenea, datorită

blocării activității didactice, au solicitat recunoașterea vechimii

neîntrerupte în învățământ și încadrarea conform calificării începând cu 1

septembrie 2012 pe perioada cel puțin determinată, pe anul școlar 2012-2013.

Toate acestea fiind duse la îndeplinire de M.E.C.T.S., prin comunicare scrisă

imediată, către Inspectoratul Școlar Județean Botoșani și unitățile de

învățământ.

Prin sentința civilă

nr. 151 din 28 martie 2013 Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții G.C. și P.

(M.) N.K. în contradictoriu cu Ministerul Educatiei Cercetarii, Tineretului și

Sportului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că ceea ce pretind reclamanții a se

constata pe cale judecătorească de către instanța de contencios administrativ

nu poate forma obiectul unei acțiuni în raport de dispozițiile art. 8 din Legea

nr. 554/2004 și nu poate forma obiectul unei soluții pe care o poate da

instanța în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) - (6) din Legea nr. 554/2004.

Or, instanța de fond

a apreciat că solicitarea reclamanților nu se încadrează în niciuna dintre

ipotezele în care instanța de contencios ar putea interveni întrucât nu se

solicită nici anularea unui act administrativ, nici obligarea la emiterea unui

act administrativ sau a unui alt înscris și nici obligarea la realizarea unei

anumite operațiuni administrative

Pe de altă parte,

reclamanții sunt titularii unor diplome de licență emise chiar de pârât și a

căror valabilitate nu a fost pusă în discuție, nefiind anulate sau revocate de

vreo instanță de judecată și respectiv de o autoritate administrativă.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanții G.C. și P. (M.) N.K. au declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că dispozitivul sentinței se contrazice cu cele reținute de către

instanță în considerente. Astfel, deși în considerente instanța reține că

reclamanții nu justifică interes în înaintarea acțiunii, aceasta a fost

respinsă ca neîntemeiată, și nu ca fiind lipsită de interes.

Mai reține instanța

de fond că ministerul nu are atribuția de a recunoaște/declara

legalitatea/nelegalitatea unei diplome de absolvire, lucru neadevărat, pârâtul

susținând din contră, faptul că organizarea și desfășurarea de programe de

studii universitare care nu funcționează legal se sancționează cu

„nerecunoașterea studiilor pentru beneficiari”.

Recurenții apreciază

că datorită

faptului că aceștia nu au invocat excepția lipsei calității procesual pasive,

înseamnă că, indirect, consideră că au competența să recunoască legalitatea

unei diplome de licență.

În mod eronat,

instanța investită să judece acțiunea a respins-o ca neîntemeiată și nu a dat

curs aplicării principiului disponibilității, principiu a cărui aplicare este

obligatorie, pentru egalitatea și corectitudinea procesului civil.

Instanța trebuia să

rețină faptul că între aparența în drept și buna credință a reclamantului

există o strânsă legătură, întrucât aplicarea teoriei aparenței implică

întotdeauna buna-credință a celui care dobândește un drept de la titularul

aparent (în speță reclamanții titulari ai adeverințelor de licență eliberate de

către Universitatea S.H.).

Astfel spus, teoria

aparenței presupune buna credință a dobânditorului unui drept sau eronata convingere

a celui care invocă dobândirea unui anumit drept. Pentru aplicarea acestei

teorii este necesar ca persoana să se afle într-o eroare legitimă, în care ar

fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeași situație, sau o

eroare comună, invincibilă pentru orice persoană diligență.

Cu alte cuvinte,

faptul ca „eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul"

reprezintă principiul conform căruia acela care a acționat cu bună credință, pe

o eroare general admisă ca adevăr, trebuie juridicește ocrotit.

Nu i se poate imputa

beneficiarului serviciului, în acest caz reclamantului, să verifice legalitatea

acestora, asigurarea legalității fiind în sarcina prestatorului - Universitatea

S.H.

Recunoașterea, prin

chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a

posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de

învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să

organizeze cursuri la zi, conferă reclamanților dreptul de a cere să li se

elibereze Diploma de Licență, însoțită de Suplimentul la diplomă.

Acest drept nu poate

fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele

ce au apărut, în decursul timpului, între universitate și Ministerul Educației,

pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la

distantă, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Română de Asigurarea

Calității în învățământul Superior, nu au demarat și nu au finalizat vreo

procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție

de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în

care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din

Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activității de învățământ

și desființarea prin lege a universității".

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Deși s-au adresat

instanței de contencios administrativ, reclamanții nu au invocat ca temei de

drept vreo dispoziție din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

Din interpretarea

acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios

administrativ, persoana trebuie să dovedească:

- vătămarea sa

într-un drept al său sau într-un interes legitim;

- această vătămare să

fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ;

- fie prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Actul administrativ,

în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur

și simplu sau un act administrativ asimilat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și

contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în

valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes

public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale

pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței

instanțelor de contencios administrativ”.

Potrivit art. 2 alin.

(2) din același act normativ: „Se asimilează actelor

administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu

răspunde solicitantului în termenul legal”

Reclamanții, în

acțiunea adresată instanței de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost

aduse de autoritățile publice pârâtă și nici care este actul administrativ, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ

asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.

De asemenea, în cauză

nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat

nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinul M.E.C.T. nr. 2284/2007,

este eliberată de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a

pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.

Chiar dacă ar exista

o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a diplomelor

formular, Înalta Curte constată că reclamanții nu au făcut dovada că ar exista

un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această

autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.

Având în vedere

prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un

interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în

termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de

contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în

parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune

morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și

cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni

administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim”, Înalta Curte constată că cererea reclamanților, în

mod corect a fost respinsă de instanța de fond.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul G.C. și P. (M.) N.K. împotriva sentinței civile nr.

151/2013 din 28 martie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.