ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1810/2015

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe roiul

Tribunalului București la data de 9 iulie 2014, federația S.T.F. din România,

cu sediul București, pentru membrii de sindical, semnatari ai tabelelor

nominale, ai S.T. din Depoul Cluj, afiliat reclamantei,

a chemat în judecată pe S.N.T.F.C.C.F.R.

Călători SA, solicitând obligarea pârâtei la calculul și plata unor diferențe

de drepturi salariale și la eliberarea de adeverințe cu aceste diferențe

salariale pentru reclamanții din dosarul cauzei, pentru a fi atașate la cărțile

de muncă ale acestora,

În drept,

au fost invocate

dispozițiile H.G. nr. 1193/2010, ale H.G. nr. 225/2011, ale H.G. nr. 23/2013,

ale art. 40 alin. (2) lit. c), art. 359 alin. (1) și (2) și art. 164 alin. (1)

și (2) C. muncii, precum și ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social.

Prin sentința

civilă nr. 3213 din 2 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale,

a

admis excepția necompetenței teritoriale a instanței. A declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

În

motivarea sentinței s-a apreciat, în esență, că mandatul de reprezentare

acordat de reclamanți Federației Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din

România a fost dat unei organizații sindicale nereprezentative și că

reclamanții nu pot sta în judecată decât în nume propriu, în raport de

prevederile art. 269 C. muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Așa

fiind, cum reclamanții persoane fizice au domiciliile pe raza județelor Cluj,

Bistrița Năsăud, Sălaj și Alba, s-a dispus disjungerea cauzei și formarea de

trei dosare noi, distincte pentru fiecare dintre persoanele fizice, membri de

sindicat, în numele cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată și s-a

dispus declinarea competenței de soluționare a litigiului în favoarea

Tribunalului Cluj.

Prin Sentința

civilă nr. 2077 din 15 iunie 2015, Tribunalul Cluj, Secția mixtă de contencios

administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale

a admis excepția necompetenței

teritoriale a instanței, invocată din oficiu. A declinat competența de

soluționare a cererii formulată de reclamanta Federația Sindicatelor T.F. din

România în numele și pentru membrii de sindicat R.V., S.D., P.A., I.D., B.P. și

M.I. în favoarea Tribunalului București, A constatat ivit conflictul negativ de

competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea emiterii

regulatorului de competență.

În

motivarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că potrivit deciziei în

interesul Legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea

sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2001),

organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în

numele membrilor de sindicat.

În

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art.

284 alin. (2)) C. muncii, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de

muncă, în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Așa

fiind, cum sediul organizației sindicale reclamante este în București,

competența aparține Tribunalului București.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constata următoarele:

Potrivit

prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social,

publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011, organizațiile sindicale, în

exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2) ale aceluiași articol,

printre care se numără și dreptul de a formula acțiune în justiție, în numele

membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, au

calitate procesuală activă.

Pornind

de la această constatare, statuată și prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (dată în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor,

abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social) și în lipsa unui text

expres, prin aceeași decizie în interesul legii s-a arătat și care este

instanța competentă teritorial să soluționeze acțiunile în justiție formulate

de sindicate, în numele membrilor lor, în materia conflictelor de muncă. Anume,

în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art.

284 alin. (2) C. muncii, în vigoare și după abrogarea Legii nr. 54/2003, prin

aceeași decizie în interesul Legii nr. 1 din 21 ianuarie 2013, s-a statuat în

sensul că: „instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de

muncă in cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului

reclamant".

În speța

supusă analizei,

se

constată că acțiunea este inițiată de federația sindicală pentru membrii

sindicatului afiliat.

În mod

eronat Tribunalul București a înlăturat interpretarea dată art. 28 alin. (3)

din Legea nr. 62/2011 prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu motivarea că, în speță, a fost mandatata o organizație sindicală

nereprezentativă pentru salariați, căreia nu îi poate fi recunoscută calitatea

de reclamantă. In acest sens tribunalul a apreciat că salariații nu pot fi

membri ai unei federații, ci doar ai unui sindicat înființat la nivelul

unității, singurul căruia îi pot încredința mandatul de a formula acțiune în

numele lor.

Această

susținere nu va fi reținută, ca pertinentă, în determinarea instanței

competente teritorial, întrucât interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 21

ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este aplicabilă și în

prezenta cauză. Pe de o parte, pentru că norma juridică ce conferă calitate

procesuală activă, astfel cum a fost interpretată în interesul legii, nu

distinge între formele de asociere a organizațiilor sindicale, mandatul fiind

prezumat în măsura în care, prin statut, își asumă obligația de a susține drepturile

și interesele membrilor de sindicat din cadrul organizațiilor membre, iar, pe

de altă parte, pentru că acest mandat vizează inclusiv conflictele individuale

de muncă.

Prin

urmare, câtă vreme organizației sindicale i se recunoaște, tară a opera vreo

distincție m raport de tipul de asociere sau de caracterul colectiv sau

individual al dreptului litigios, legitimare procesuală activă potrivit art. 210

din Legea nr. 62/2010 și art. 269 alin. (2) C. muncii.

În

determinarea competenței teritoriale, inclusiv în condițiile disjungerii,

urmează să se țină seama de sediul acesteia, în calitate de reclamantă.

În consecință, în raport de

dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii (Legea nr. 53/2003), în vigoare la

data sesizării instanței de către reclamanta Federația Sindicatelor T.F. din

România, astfel cum aceste dispoziții legale au fost interpretate prin decizia

în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a

cărei circumscripție își are sediul organizația sindicală, respectiv

Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

23 septembrie 2015.