ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1810/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului București la data de 9 iulie 2014, federația S.T.F. din România, cu sediul București, pentru membrii de sindical, semnatari ai tabelelor nominale, ai S.T. din Depoul Cluj, afiliat reclamantei, a chemat în judecată pe S.N.T.F.C.C.F.R. Călători SA, solicitând obligarea pârâtei la calculul și plata unor diferențe de drepturi salariale și la eliberarea de adeverințe cu aceste diferențe salariale pentru reclamanții din dosarul cauzei, pentru a fi atașate la cărțile de muncă ale acestora, În drept, au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 1193/2010, ale H.G. nr. 225/2011, ale H.G. nr. 23/2013, ale art. 40 alin. (2) lit. c), art. 359 alin. (1) și (2) și art. 164 alin. (1) și (2) C. muncii, precum și ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social.

Prin sentința civilă nr. 3213 din 2 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. În motivarea sentinței s-a apreciat, în esență, că mandatul de reprezentare acordat de reclamanți Federației Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România a fost dat unei organizații sindicale nereprezentative și că reclamanții nu pot sta în judecată decât în nume propriu, în raport de prevederile art. 269 C. muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Așa fiind, cum reclamanții persoane fizice au domiciliile pe raza județelor Cluj, Bistrița Năsăud, Sălaj și Alba, s-a dispus disjungerea cauzei și formarea de trei dosare noi, distincte pentru fiecare dintre persoanele fizice, membri de sindicat, în numele cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Cluj. Prin Sentința civilă nr. 2077 din 15 iunie 2015, Tribunalul Cluj, Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta Federația Sindicatelor T.F.

din România în numele și pentru membrii de sindicat R.V., S.D., P.A., I.D., B.P. și M.I. în favoarea Tribunalului București, A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea emiterii regulatorului de competență. În motivarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2001), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2)) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant. Așa fiind, cum sediul organizației sindicale reclamante este în București, competența aparține Tribunalului București. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constata următoarele: Potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011, organizațiile sindicale, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, printre care se numără și dreptul de a formula acțiune în justiție, în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, au calitate procesuală activă.

Pornind de la această constatare, statuată și prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social) și în lipsa unui text expres, prin aceeași decizie în interesul legii s-a arătat și care este instanța competentă teritorial să soluționeze acțiunile în justiție formulate de sindicate, în numele membrilor lor, în materia conflictelor de muncă.

Anume, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) C. muncii, în vigoare și după abrogarea Legii nr. 54/2003, prin aceeași decizie în interesul Legii nr. 1 din 21 ianuarie 2013, s-a statuat în sensul că: „instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă in cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant". În speța supusă analizei, se constată că acțiunea este inițiată de federația sindicală pentru membrii sindicatului afiliat. În mod eronat Tribunalul București a înlăturat interpretarea dată art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu motivarea că, în speță, a fost mandatata o organizație sindicală nereprezentativă pentru salariați, căreia nu îi poate fi recunoscută calitatea de reclamantă.

In acest sens tribunalul a apreciat că salariații nu pot fi membri ai unei federații, ci doar ai unui sindicat înființat la nivelul unității, singurul căruia îi pot încredința mandatul de a formula acțiune în numele lor. Această susținere nu va fi reținută, ca pertinentă, în determinarea instanței competente teritorial, întrucât interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este aplicabilă și în prezenta cauză. Pe de o parte, pentru că norma juridică ce conferă calitate procesuală activă, astfel cum a fost interpretată în interesul legii, nu distinge între formele de asociere a organizațiilor sindicale, mandatul fiind prezumat în măsura în care, prin statut, își asumă obligația de a susține drepturile și interesele membrilor de sindicat din cadrul organizațiilor membre, iar, pe de altă parte, pentru că acest mandat vizează inclusiv conflictele individuale de muncă.

Prin urmare, câtă vreme organizației sindicale i se recunoaște, tară a opera vreo distincție m raport de tipul de asociere sau de caracterul colectiv sau individual al dreptului litigios, legitimare procesuală activă potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2010 și art. 269 alin. (2) C. muncii. În determinarea competenței teritoriale, inclusiv în condițiile disjungerii, urmează să se țină seama de sediul acesteia, în calitate de reclamantă. În consecință, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii (Legea nr. 53/2003), în vigoare la data sesizării instanței de către reclamanta Federația Sindicatelor T.F. din România, astfel cum aceste dispoziții legale au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a cărei circumscripție își are sediul organizația sindicală, respectiv Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2015.