ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2137/2015

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Constanța sub numărul 770/36 din 29 decembrie 2014, A.T. și A.P. au

solicitat "constatarea nulității absolute a Deciziei civile nr. 1.418/C

din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Constanța și a imprescriptibilității

acestei acțiuni."

Reclamanții au arătat

că litigiul lor a fost soluționat în primă instanță de către Judecătoria

Constanța, conform, Sentinței nr. 6.708 din 28 iunie 2004 (Dosar nr.

12539/2003), calea de atac fiind apelul, care însă, din eroare, a fost

soluționat de către Curtea de Apel, iar nu de către Tribunalul Constanța.

S-a mai susținut că

"până la data de 15 decembrie 2004 (data judecării apelului), magistrații

Curții de Apel Constanța nu au aplicat dispozițiile art. II alin. (3) din Legea

nr. 493/2004, publicată în M. Of. din 18 noiembrie 2004, potrivit căreia

apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii

de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență se trimiteau la tribunale, prin

declinarea competenței, prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu,

fără citarea părților". Că, în aceste condiții, Decizia nr. 1.418/C din 15

decembrie 2004 a Curții de Apel Constanța a fost pronunțată cu calea recursului

în 15 zile de la comunicare, fiind înaintată Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care în acord cu dispozițiile Legii nr. 219/2005 a retransmis dosarul

de recurs la curtea de apel.

S-a opinat că în

acest caz judecătorii care au intrat în compunerea completului de recurs urmau

să trimită din nou cauza la Tribunalul Constanța - "fiind încălcate cu

rea-credință dispozițiile art. 2 pct. 3 modificat prin art. I pct. I și art. II

alin. (1) - (4) din Legea nr. 219/2005".

Au fost invocate

dispozițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., care declară nule actele de

procedură îndeplinite de un judecător necompetent, precum și cele ale alin. (2)

al textului, vizând teza prezumării vătămării în cazul nulităților prevăzute de

lege; s-a susținut că judecata săvârșită astfel atrage incidența art. 106 alin.

(1) C. proc. civ., adică a nulității tuturor actelor subsecvente celui lovit de

nulitate, dar și răspunderea civilă a magistraților pentru netrimiterea

dosarului la Tribunalul Constanța.

S-a mai susținut că

art. 312 pct. 6 C. proc. civ., modificat prin art. 1 pct. 116 din O.U.G. nr.

138/2000 impunea instanței de recurs obligația de a casa hotărârea atacată pe

temeiul dat de art. 304 pct 3 C. proc. civ.; că instanța, a dat dovadă de

rea-credință și la judecata cauzei "la cererea recurenților".

Contestatorii au

făcut trimitere și la recursul în interesul legii promovat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2008, care a generat

pronunțarea Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008, pe care - susțin contestatorii -

magistrații Curții de Apel Constanța au ignorat-o.

La termenul din 1

aprilie 2014, numiții A.T. și A.P. și-au precizat cererea în sensul că aceasta

a fost calificată ca fiind contestație în anulare, reiterând toate aspectele

pentru care, în opinia lor, Decizia civilă nr. 1.418/C din 15 decembrie 2004 a

Curții de Apel Constanța a fost pronunțată cu încălcarea normelor de

competență.

Prin Decizia nr. 61/C

din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, contestația

formulată de A.T. și A.P. a fost respinsă ca inadmisibilă, reținându-se în

esență că, în speță, contestatorii au mai sesizat Curtea de Apel Constanța cu

două contestații în anulare, pentru un motiv identic celui din cauza pendinte

(încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență), anume la

26 ianuarie 2010 (Dosar nr. 111/36/2010) și respectiv, la 10 noiembrie 2011

(Dosar nr. 1275/36/2011). În egală măsură, calea de atac de retractare a fost

folosită și împotriva deciziilor pronunțate în recursul declarat împotriva

Deciziei nr. 1.418/C din 15 decembrie 2004 (Decizia civilă nr. 754/C din 23

noiembrie 2005 a Curții de Apel) și în contestația în anulare (Decizia nr.

241/C din 12 mai 2010 a Curții de Apel Constanța).

Prin urmare,

constatând că problema inadmisibilității deduse din dispozițiile art. 321 C.

proc. civ. este una consacrată de sistemul procesual, în sensul că nu este

permisă formularea mai multor contestații în anulare nici pentru motive alte

motive existente la data formulării primei contestații în anulare, și, cu atât

mai mult pentru același motiv, contestația în anulare a fost respinsă ca

inadmisibilă.

Împotriva Deciziei

nr. 61/C din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au

formulat recurs contestatorii A.T. și A.P., fără a indica vreun motiv de recurs

din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, contestatorii au reluat considerațiile de fapt și de drept expuse în

contestația în anulare, făcându-se referiri la modificările aduse C. proc. civ.

prin Legea nr. 195/2004 și la Decizia nr. 32/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recursul în interesul legii, solicitându-se, în final,

admiterea recursului, casarea hotărârii contestate pentru lipsă de competență,

potrivit art. 313 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecarea

recursului de către Tribunalul Constanța, ca instanță competentă în judecarea

recursului împotriva Sentinței civile nr. 6.708 din 28 iunie 2004 pronunțată de

Judecătoria Constanța ca primă instanță.

Intimații au depus

întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

La termenul de

judecată din data de 9 octombrie 2015, Înalta Curte a invocat, din oficiu,

excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C.

proc. civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul, și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform art. 303

alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs

sau înăuntrul termenului de recurs; motivele de recurs sunt prevăzute limitativ

în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de nelegalitate prin indicarea

unuia dintre motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici

privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată,

raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță,

recurenții-contestatori nu s-au conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ. pe care și-au întemeiat recursul, iar pe de altă

parte, Înalta Curte constată că motivele formulate de recurenți nu constituie

critici care sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa

deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea

deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele

arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici

susceptibile de a fi analizate în recurs, recurenții au nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această

cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile și pentru

motivele expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții

imperative, de ordine publică și de strică interpretare.

Recurenții însă, în

cuprinsul memoriului de recurs, au enunțat doar considerații de fapt și de

drept preluate din cererile depuse în faza procesuală anterioară, care nu sunt

pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici pe care instanța de recurs să le

poată încadra în ipotezele prevăzute de art. 304, potrivit celor prevăzute de

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenții-contestatori prin memoriul depus la dosar la

data de 29 septembrie 2015, acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât au fost

formulate mult după împlinirea termenului legal de motivare a recursului,

astfel încât nu pot fi luate în considerare, dată fiind sancțiunea nulității

prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele expuse

mai sus, în temeiul art. 306 C. proc. civ., se va constata nul recursul

declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de contestatorii A.T. și A.P. împotriva Deciziei nr. 61/C din 10 iunie

2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 9 octombrie 2015.

Procesat de GGC - N