Milano Sud Telematica S.R.L. împotriva Italiei

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 66417/01 prezentate de MILANO SUD TELEMATICA S.R.L. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 17 iunie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, Luigi Ferrari Bravo, judecător ad hoc; și a lui Sally Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 aprilie 1998, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE partea reclamantă, Milano Sud Telematica S.R.L., este o societate italiană, având sediul la Albano Santsandro (Bergamo).

R. Vico și F. Uggetti, avocați din Bergamo. Guvernul italian ( . .) este reprezentat de agenții săi, dnii U. Leanza și I.M. Braguglia, și co-agenții săi, dnii Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl Lettieri. Circumstanțele speculei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura principală La 7 mai 1992, societatea L. i-a cerut judecătorului din Milano să plătească 2 856 532 de lire italiene [1 475,28 EUR (EUR) ] pentru o factură parțial neplătită. La 8 iunie 1992, judecătorul a primit cererea. La 8 iunie 1987, reclamanta a făcut opoziție în fața judecătorului judecător din Milano. La 12 octombrie 1992, a fost înștiințată cauza.

Trei dintre cele 13 ședințe stabilite între 21 ianuarie 1993 și 8 iulie 1997, trei au fost amânate din oficiu, patru au fost revocate la admiterea probelor și două au fost amânate la cererea părților. Prin hotărârea din 22 octombrie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 3 noiembrie 1997, judecătorul a respins opoziția. Procedura Pinto la 17 octombrie 2001, recurenta sesizează instanța de apel a lui Brescia în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto În scopul de a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial într-un mod echitabil, printr-o decizie din 30 ianuarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la data de 11 Februarie 2002, instanța de apel a constatat o perioadă rezonabilă de depășire și a respins cererea de despăgubire, în măsura în care reclamanta nu a demonstrat că a suferit daune.

În special, în ceea ce privește daunele nepatrimoniale, Curtea de apel a afirmat că, deși persoanele juridice ar putea suferi din cauza depășirii termenului rezonabil, aceste suferințe nu ar putea exista decât în prezența anumitor tipuri de prejudicii și ar necesita, pentru determinarea lor, dovezi precise care, în speță, nu au fost furnizate. Tribunalul de apel al Bresciei a condamnat recurenta să ramburseze suma de 542 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de procedură. La 17 martie 2003, recurenta a luat măsuri în casare în favoarea faptului că, odată ce termenul rezonabil constatat a fost depășit, persoanele juridice nu au avut obligația de a furniza dovada unei prejudicii în mod clar reipsa Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2005, al cărei text a fost depus la grefă la 15 iunie 2005, Curtea de Casație a clasat decizia și a trimis părțile în fața Tribunalului din Brescia, în compunere de trimitere.

La 20 septembrie 2005, recurenta a reînceput procedura în fața acestei instanțe. Prin decizia din 30 noiembrie 2005, al cărei text a fost depus la grefă la 6 decembrie 2005, instana de apel a amintit că, potrivit jurisprudeei Curii de Casație în Adunarea Plenară, durata procedurii antrenează în mod normal suferințe de ordin psihologic care să justifice acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial. Cu toate acestea, instana de apel a subliniat faptul că: în calitate de instană de trimitere ea nu se putea pronuna decât cu privire la cererile formulate în prima cerere din 2001. Cu toate acestea, reclamanta în cererea sa originală care nu a cuantificat daunele, instanța de apel consideră că, chiar dacă societatea ar fi putut suferi din cauza duratei procedurii, ținând cont de o astfel de sumă redusă, suferința nepatrimonială nu putea fi decât foarte scăzută.

Prin urmare, aceasta a acordat societății reclamante 450 EUR în echitate pentru prejudiciul nepatrimonial și a compensat costurile procedurii între părți. Împotriva acestei decizii, recurenta nu a formulat niciun recurs în casație. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], n 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006 ...). GRIEF Partea reclamantă susține că durata procedurii civile nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.

Aceasta consideră că suma acordată de Curtea a Tribunalului de Primă Instanță a Bresciei ca prejudiciu nepatrimonial nu este suficientă pentru a remedia prejudiciul care rezultă din încălcarea articolului 6. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În urma analizei diferitelor aspecte ale remeditării Pinto, Curtea a considerat că acest lucru este necesar începând cu 10 martie 2005 pentru a fi solicitat societăților reclamante pe care le utilizează în recurs în sensul articolului 1 din Convenție (a se vedea Provide S.r.l.

Italia, nr. 62155/00, § 18, 5 iulie 2007).În speță, Curtea arată că societatea reclamantă nu a formulat un recurs în casație împotriva celei de a doua decizii a Tribunalului de apel al Brescia, al cărei text fusese depus la grefă la 6 decembrie 2005, adică la aproape nouă luni după 10 martie 2005. În aceste condiții, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. În concluzie, având în vedere cele de mai sus, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din convenție și să se declare inadmisibilă cererea. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să declare cererea inadmisibilă.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 66417/01 présentée par MILANO SUD TELEMATICA S.R.L. contre l’Italie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 juin 2008 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, Luigi Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de Sally Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des droits de l’homme le 11 avril 1998, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La partie requérante, Milano Sud Telematica S.R.L., est une société italienne, ayant son siège à Albano Sant’Alessandro (Bergame).

Elle est représentée devant la Cour par M es R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure principale Le 7 mai 1992, la société L. demanda au juge d’instance de Milan d’enjoindre à la société requérante de lui payer 2 856 532 lires italiennes [1 475,28 euros (EUR)] au titre d’une facture partiellement impayée. Le 8 juin 1992, le juge fit droit à la demande.

L’injonction fut notifiée à la requérante le 25 juin 1992. Le 8 juin 1987, la requérante fit opposition devant le juge d’instance de Milan. La mise en état de l’affaire commença le 12 octobre 1992. Des treize audiences fixées entre le 21 janvier 1993 et le 8 juillet 1997, trois furent reportées d’office, quatre concernèrent l’admission de preuves et deux furent ajournées à la demande des parties. Par un jugement du 22 octobre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 3 novembre 1997, le juge rejeta l’opposition. 2. La procédure « Pinto » Le 17 octobre 2001, la requérante saisit la cour d’appel de Brescia conformément à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus.

La requérante demanda la réparation du dommage non patrimonial de façon équitable. Par une décision du 30 janvier 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 11 février 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable et rejeta la demande de réparation, dans la mesure où la requérante n’avait pas prouvé avoir subi des dommages. En particulier, quant aux dommages non patrimoniaux, la cour d’appel affirma que, même si les personnes morales pouvaient en subir en raison du dépassement du délai raisonnable, ces souffrances ne pouvaient exister qu’en présence de certains types de préjudices et exigeaient, pour leur détermination, des preuves précises qui, en l’espèce, n’avaient pas été fournies.

La cour d’appel de Brescia condamna la requérante a rembourser à l’Etat 542 EUR pour frais et dépenses de procédure. Le 17 mars 2003, la requérante se pourvut en cassation en arguant qu’une fois le dépassement du délai raisonnable constaté, les personnes morales n’avaient pas à fournir la preuve d’un dommage à l’évidence in re ipsa . Par un arrêt du 12 avril 2005, dont le texte fut déposé au greffe le 15 juin 2005, la Cour de cassation cassa la décision et renvoya les parties devant la cour d’appel de Brescia, en composition de renvoi. Le 20 septembre 2005, la requérante reprit la procédure devant cette juridiction. Par une décision du 30 novembre 2005, dont le texte fut déposé au greffe le 6 décembre 2005, la cour d’appel a rappelé que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation en assemblée plénière, la durée de la procédure entraîne normalement des souffrances d’ordre psychologique justifiant l’octroi d’une réparation au titre du dommage non patrimonial.

Toutefois la cour d’appel a souligné le fait qu’en tant que juridiction de renvoi elle ne pouvait se prononcer que sur les demandes formulées dans la première requête de 2001. Or, la requérante dans sa demande originale n’ayant pas quantifié les dommages, la cour d’appel estima que, même si la société pouvait avoir souffert de la durée de la procédure, compte tenu de l’enjeu d’un si bas montant, la souffrance non patrimoniale ne pouvait être que très faible. Partant, elle accorda à la société requérante 450 EUR en équité pour le dommage non patrimonial et compensa les frais de la procédure entre les parties. Contre cette décision, la requérante ne forma aucun pourvoi en cassation. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006 ‑ ...).

GRIEF La partie requérante allègue que la durée de la procédure civile a méconnu le principe du « délai raisonnable », tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Elle considère que le montant accordé par la cour d’appel de Brescia à titre de dommage non patrimonial n’est pas suffisant pour réparer le préjudice résultant de la violation de l’article 6. EN DROIT La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et allègue le non-épuisement des voies de recours internes.

Après analyse de différents aspects du remède « Pinto », la Cour a estimé que c’est à partir du 10 mars 2005 qu’il doit être exigé des sociétés requérantes qu’elles usent du pourvoi en cassation aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir, Provide S.r.l. c. Italie , n o 62155/00, § 18, du 5 juillet 2007). En l’espèce, la Cour relève que la société requérante n’a pas formé un pourvoi en cassation contre la seconde décision de la cour d’appel de Brescia, dont le texte avait été déposé au greffe le 6 décembre 2005, soit presque neuf mois après le 10 mars 2005. Dans ces conditions, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En conclusion, au vu de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente