ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 160/F din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, în baza art. 462 alin. (4) C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 7 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, și a sentinței penale nr. 116 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

S-au reținut următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 26 august 2015 revizuentul A. a invocat existența a două hotărâri judecătorești definitive care nu se pot concilia, respectiv sentința penală nr. 7 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, și sentința penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel, secția I penală, precizând că ambele hotărâri sunt definitive și sunt de natură penală.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că prin pronunțarea celor două hotărâri, având în vedere același obiect, respectiv recunoașterea sentinței penale nr. 6 din 06 mai 2005 a Tribunalului Provincial din Castellon - Secțiunea a lll-a Spania, atât el, cât și B. au ajuns să execute două pedepse diferite - una de 15 ani, iar cealaltă de 20 de ani, în condițiile în care ei au fost condamnați pentru aceleași fapte și au primit aceeași condamnare prin sentința a cărei recunoaștere s-a solicitat.

Astfel, revizuentul a apreciat că cele două hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia și a invocat, cu privire la principiul egalității în drepturi a cetățenilor, Decizia nr. 82 din 07 februarie 2012, publicată în M. Of., Partea I, nr. 250/13.04.2012.

Pentru aceste considerente, revizuentul A. a solicitat, în temeiul art. 459 alin. (4) C. proc. pen., art. 460 alin. (4) C. proc. pen. și art. 461 alin. (1) C. proc. pen., admiterea, în principiu a cererii de revizuire și reunirea cauzelor în care aceste hotărâri au fost pronunțate în vederea rejudecării lor.

În drept, revizuentul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., art. 456 alin. (1) C. proc. pen., art. 457 alin. (1) C. proc. pen. și art. 458 teza II, rap. la art. 44 C. proc. pen.

La termenul din data de 28 septembrie 2015, constatându-se îndeplinite cerințele prev. de art. 459 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de condamnatul A.

Examinând cererea formulată de petentul A., precum și actele dosarului, prin prisma admisibilității cererii de revizuire, prima instanță a constatat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este un remediu procesual împotriva erorilor judiciare care pot fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen.: „Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia".

Prin finalitatea sa proprie, revizuirea înlătură eroarea judiciară sub orice formă s-a produs: achitarea neîntemeiată a unei persoane care a săvârșit o faptă penală sau condamnarea unei persoane nevinovate, trasă pe nedrept la răspundere penală.

S-a reținut că, deși motivele invocate de revizuent se încadrează în prevederile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. acestea nu vizează o hotărâre de condamnare sau achitare pronunțată de o instanță penală, întrucât sunt contestate dispozițiile cuprinse în două hotărâri judecătorești definitive prin care Curtea de Apel București a dispus recunoașterea unei hotărâri penale străine de condamnare și transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei (în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 4079 din 07 decembrie 2009).

Mai mult decât atât, s-a reținut că nici pe fond cererea formulată de revizuent nu este întemeiată, întrucât cele două hotărâri contestate nu cuprind dispoziții corelative contradictorii și care să se excludă reciproc, ci vizează recunoașterea aceleiași hotărâri penale străine de condamnare și transferare a două persoane condamnate pentru săvârșirea acelorași fapte, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. Modalitatea în care fiecare instanță a ales să aplice dispozițiile legale privind conversiunea condamnării pronunțate în străinătate, în final ajungându-se ca unul dintre inculpați să execute 15 ani, iar celălalt 20 ani, nu constituie temei pentru revizuirea sentințelor menționate.

Totodată, instanța a reținut și faptul că prin decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii (după rămânerea definitivă a celor două sentințe a căror revizuire se cere) s-a constatat existența unei practici neunitare la nivelul instanțelor și s-a stabilit că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. De asemenea, potrivit art. 154 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 rep., în cazul prevăzut la alin. (6) Iit. b), instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Conform art. 154 alin. (9) din același act normativ, pedeapsa stabilită de instanța română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și nu va agrava situația persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

În acest context, și în situația rejudecării cauzei revizuentului A., în prezent s-ar ajunge la aceeași pedeapsă de 20 de ani care i-a fost stabilită prin sentința penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 pronunțată în Dosar nr. x/2/2007 de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1128 din 27 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neputându-i fi agravată situația în propria cale de atac.

Împotriva acestei sentințe, revizuentul A. a declarat apel, solicitând, prin apărătorul ales, desființarea hotărârii și admiterea cererii de revizuire pe fondul acesteia.

În motivarea apelului, revizuentul a invocat existența a două hotărâri judecătorești definitive care nu se pot concilia, respectiv sentința penală nr. 7 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, și sentința penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel, secția I penală, precizând că ambele hotărâri sunt definitive și sunt de natură penală.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că prin pronunțarea celor două hotărâri, având în vedere același obiect, respectiv recunoașterea sentinței penale nr. 6 din 06 mai 2005 a Tribunalului Provincial din Castellon - Secțiunea a lll-a Spania, atât el, cât și B. au ajuns să execute două pedepse diferite - una de 15 ani, iar cealaltă de 20 de ani, în condițiile în care au fost condamnați pentru aceleași fapte la aceleași pedepse prin sentința a cărei recunoaștere s-a solicitat.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 453 lit. e) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinței penale atacate.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, a cărei finalitate o constituie remedierea erorilor de fapt pe care le-ar putea conține o hotărâre definitivă, dar numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 453 lit. e) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Hotărârile inconciliabile pot fi supuse revizuirii dacă prezintă următoarele caracteristici: să fie definitive, să aibă caracter penal, să conțină o rezolvare a fondului, să nu fie atacate concomitent prin alte căi extraordinare, iar inconciliabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârii și să se refere la situații de fapt și nu de drept.

Prin urmare, inconciliabilitatea presupune existența a două hotărâri definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, dar prezintă erori judiciare ca urmare a unei netemeinice judecăți de fapt și, în acest mod, se exclud una pe cealaltă.

În cauză, se constată că cele două hotărâri pretins inconciliabile au fost pronunțate de Curtea de Apel București în procedura recunoașterii unei hotărâri penale străine de condamnare și de transferare a unei persoane condamnate de un stat străin, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei, în baza prevederilor Legii nr. 302/2004, modificată și completată prin Legea nr. 300/2013.

Prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie, rezultă că hotărârile pronunțate de instanțele române în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 nu pot fi supuse revizuirii, întrucât nu conțin o soluționare a fondului unei cauze, respectiv a acțiunii penale exercitată în cadrul unui proces penal.

Drept urmare, instanța de control judiciar constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru revizuirea sentinței atacate, cererea fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Pentru aceste considerente, urmează ca apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 160/F din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 160/F din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 270 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 70 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 noiembrie 2015.