ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1025/2015

Decizia nr. 1025/2015 Asupra recursului civil de față constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/99/2012, reclamantul A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul B., să pronunțe o hotărâre prin care acesta să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare și reputație, să fie obligat la retractarea afirmațiilor calomnioase, la prezentarea de scuze în mod public, scuze pe care pârâtul să Ie publice, pe propria cheltuială, în trei numere consecutive a două cotidiene cu acoperire regională precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 72, 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 1685 din 6 iunie 2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul Ia prezentarea de scuze în mod public pe care acesta să le publice, pe propria cheltuială, în trei numere consecutive a două cotidiene eu acoperire regională. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a reținut următoarele: În fapt, reclamantul este persoană publică, fiind primar al Municipiului Iași iar pârâtul este și el om politic și de asemenea președintele Asociației Publice pentru transparența în administrație.

Între administrația publică locală condusă de reclamant și pârât au existat mai multe litigii civile și administrative legate de folosința unor spații comerciale aflate la dispoziția unității administrative și pe care pârâtul dorea a le exploata. Pe fondul unor asemenea frustrări pârâtul a făcut în mod public o serie de afirmații jignitoare ia adresa reclamantului aducându-i atingere acestuia în dreptul său la onoare, demnitate și reputație. Așa cum rezultă din extrasele mass-media depuse la dosar, din fotografii cât și din declarațiile martorilor audiați pârâtul a tăcut afirmații și a purtat mesaje inscripționate pe pancarte mari, vizibile în locuri publice, și în mod special în aproprierea Primăriei Municipiului Iași în cursul anului 2009, în timpul programului de lucru și în vederea trecătorilor.

Aceste mesaje făceau referire la persoana reclamantului și aveau o natură denigratoare: „mardoi", „hoț", „cel mai prost primar din țară'’, „primar incompetent și corupt, „javră ordinară", „... celui mai corupt primar din toate timpurile. În cursul anului 2011 pârâtul de asemenea în locuri publice a proferat față de alte persoane acuzații la adresa reclamantului numindu-l „hoț". în luna ianuarie a anului 2012 pârâtul a purtat din nou afișe în fața Primăriei Iași prin care solicita „demisia târfei din Dorohoi' cu referire la persoana reclamantului. Toate aceste afirmații au fost făcute în mod public, în locuri intens circulate, cu intenția de a fi auzite de public, ele fiind ulterior preluate și difuzate de presa locală.

Potrivit art. 72 C. civ. orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoareî și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art, 75, Potrivit art. 75 C. civ. nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

În speță sunt aplicabile de asemenea atât dispozițiile art. 30 din Constituția României, cât și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 30 alin. (1) din Constituția României stipulează că libertatea de exprimarea a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. La alin, 6 al art. 30 din Constituție se menționează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Libertatea de exprimare, astfel cum este văzută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei, este una dintre valorile esențiale într-o societate democratică, impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informațiile neutre, inofensive, trebuie acceptate și cele ce acuză, șochează sau neliniștesc. Este, însă, dificil de găsit echilibrul ee trebuie să existe între exercițiu! dreptului Ia liberă exprimare și protecția drepturilor individuale, precum dreptul la demnitate. Instanța a reținut că dreptul ta liberă exprimare nu este absolut, exercițiul său putând fi restrâns în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică (acestea fiînd criteriile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei).

Libertatea de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege. cum ar fi demnitatea, onoarea, dreptul ia propria imagine. Pe plan intern, sunt incidente dispozițiile art. 1349 C. civ., potrivit cărora „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzai de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului". De asemenea, sunt aplicabile cauzei prevederile art. 1357 C. civ., care prevăd că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapîă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Din acest text legai se desprind condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența faptei ilicite; cauzarea unui prejudiciu, chiar și nepatrimonial: legătura de cauzalitate dintre acestea; precum și existența vinovăției autorului faptului ilicit. Existența faptei ilicite, poate fi reținută în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Cu privire ia expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului, instanța a reținut că în cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „limitele criticii admisibile sunt maî largi în privința unui om politic decât în privința unui om obișnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict, al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor.

El trebuie prin urmare să dea dovadă de mai multă toleranță". în aceeași cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai făcut distincția între afirmarea unor fapte și judecățile de valoare, statuând că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil a fi dovedit". Judecățile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă ele se bazează pe lapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor. Instanța de fond a constatat că, în speță, afirmațiile pârâtului sunt în cea mai mare parte judecăți de valoare, ele nefăcând referire la fapte concrete. În jurisprudența Curții s-a reținut că sunt judecăți de valoare toate acele afirmații care vizează modul în care o persoană își exercita atribuțiile și că este suficientă existența unei baze fectuale pentru ca afirmația să nu poată fi sancționată.

În cauza Von Hannover contra Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că elementul determinant, în evaluarea protecției ce irebuie acordată vieții private și libertății de exprimare, constă în contribuția pe care informațiile prezentate o au la dezbaterea de interes general. Reclamantul este conducătorul unei instituții publice iar o parte din afirmațiile pârâtului vizau activitatea publică a reclamantului fiind de interes public. Astfel referirile la capacitatea administrativă și ia probitatea morală a reclamantului („hoț", „cel mai prost primar din țară", „primar incompetent șl corupt) sunt judecăți de valoare pe marginea unor subiecte de interes public și sunt protejate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că libertatea jurnalistică vizează și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. Instanța a reținut însă că afirmațiile și comentariile pârâtului pe marginea probității morale a reclamantului și a competențelor sale profesionale nu se încadrează în această doză de exagerare și provocare și nici nu au o bază factuală, pârâtul nefăcând dovada unui minim fundament pentru eriticile sale. În ce privește însă afirmațiile „javră ordinară",,... celui mai corupt primar", „târfa" instanța reține că modalitatea de exprimare a pârâtului este pur insultătoare, nu este justificată nici de dezbaterea unui subiect de interes public și nici nu se încadrează în limitele dozei de exagerare și provocare premise de art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

în ciuda explicațiilor oferite (... ar fi prescurtarea Ministerului Afacerilor Europene) este evidentă intenția de insultă și ca pârâtul și-a dat seama de sugestia realizată. Chiar dacă afirmațiile pârâtului au fost făcute în contextul dezbaterii unui subiect de interes public ele au depășit doza de exagerare permisă de respectarea dreptului la demnitate. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că este permisă sancționarea judecăților de valoare atunci când ele sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază factuală suficientă. În cauza Corneliu Vădim Tudor c. României (nr. 1), 15 iunie 2006, 6928/04, Curtea a admis sancționarea unei persoane care a calificat un om politic ca fiind „nătărău, Gâgă, Isteric, apucat, bolnav primejdios" în această speță, Curtea a reținut că termenii utilizați de către reclamant pentru a-și face cunoscut mesajul și informația nu erau necesari unui asemenea tip de informație.

În speța de față, expresiile amintite mai sus nu au contribuit la dezbaterea subiectelor de interes public care îl vizau pe reclamant și au avut doar scopul de a-l jigni. În cauza Pakdemirti c. Turciei s-a reținut că omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, din partea cetățenilor și a ziariștilor și trebuie să dea dovadă de mai multă toleranță și că acest nivel al criticii care trebuie acceptat poate să includă a atitudine pur insultătoare. Instanța a reținut însă că, în această cauză, fostului președinte ai Turciei i-au fost adresate mai multe insulte, printre care cele de mincinos, porc etc. iar Curtea a amintit faptul că, în condițiile în care victima era un ilustru om politic, acesta trebuie într-adevăr să suporte limite ale criticii muît mai elastice decât în cazul altor persoane.

Totuși pe de altă parte, Curtea a considerat eă o parte din afirmațiile reclamantului depășeau cadrul unei discuții politice și nu contribuiau în vreun fel la dezbaterea generală asupra subiectelor de interes public, fiind atacuri la persoană. Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat ca prin expresiile folosite de pârât a fost încălcat dreptul reclamantului la demnitate, drept ocrotit de art. 72 C. civ., care stipulează că „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori iară respectarea limitelor prevăzute la art. 75". Analizând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, efectul negativ suferit de aceasta ca urmare a expresiilor folosite de acesta, instanța a apreciat că acesta există, fiind legat de lezarea dreptului la demnitate.

În acest sens, instanța a avut în vedere și faptul ca însăși constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii dreptului reclamantului la demnitate, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit. Totuși, în cauza dedusa judecății această modalitate de reparare a prejudiciului nu este și suficientă, astfel că tribunalul a analizat pretențiile materiale ale reclamantului prin raportare la poziția sa socială și profesională, văditul prejudiciu ce i-a fost produs în mediul social dar și profesional.

Dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituție, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnității sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși cât și sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul prețuirii morale de care se bucură un om în cadrul societății din care face parte și care se manifestă prin reputația, stima, considerația și respectul semenilor săî, acest drept fiind atins prin expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului. Prejudiciul invocat de reclamant este unul de natură nepatrimonială, cauzat de sentimentul de umilință pe care i le-au produs expresiile și comentariile făcute de pârât ia adresa sa, astfel cauzându-i-se o daună morală.

Deși existența acestei daune este evidentă, dificultatea privește modalitatea de evaluare a întinderii acesteia din cauza lipsei unui criteriu matematic pentru socotirea în valori pecuniare a acestui prejudiciu moral, instanța a fixat o sumă de bani cu titlu de daune morale astfel încât aceasta să aibă efect compensatoriu și să nu constituie o amendă excesivă pentru autorul faptei ilicite sau un venit nejustificat pentru victimă. Criteriul general reținui de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este cel al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, despăgubirile trebuind să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate. Curtea a mai reținut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite, de natură să determine un asemenea prejudiciu.

Acordarea de compensații materiale pentru daunele morale este justificată de criterii obiective rezultând din gradul de lezare suferit. Pentru aceste considerente, tribunalul a stabilit suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la demnitate, apreciind ca această sumă este suficienta pentru înlăturarea consecințelor negative pe care le-au produs fapte ilicite ale pârâtului, suma pretinsă de către reclamant, 1.000.000 lei, fiind excesivă. Potrivit art. 253 C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanța spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt; a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, legea consacră un caz particular de reparare a prejudiciului nepatrimonial, respectiv posibilitatea persoanei vătămate de a cere publicarea hotărârii de condamnare, aceasta fiind în cauză opțiunea reclamantului pentru repararea prejudiciului suferit. Prin Decizia nr. 292 din 18 noiembrie 2014 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1685 din 6 iunie 2014 a Tribunalului lași, secția I civilă, pe care a păstrat-o. Instanța de apel a invocat și a pus în discuția părților excepția tardivității formulării apelului, excepție pe care a soluționat-o cu prioritate, în raport de art. 137 C. proc.

civ. Instanța de apel a reținut că, în raport de data introducerii acțiunii, 26 martie 2012, sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de Ia 1865. Așa fiind, în ceea ce privește termenul de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanțe sunt aplicabile dispozițiile art. 284 C. proc. civ., care prevăd că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Instanța de apel a constatat că hotărârea instanței de fond a fost comunicată pârâtului la data de 23 iulie 2014, astfel cum atestă actul procedural de la fila 216, act care îndeplinește exigențele prevăzute de art. 100 C. proc. civ. Termenul de apel ce a început să curgă de la 23 iulie 2014 s-a împlinit la data de 8 august 2014, iar pârâtul a formulat apei ia data de 20 august 2014, cu depășirea evidentă a termenului prevăzut în mod expres de către dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. Instanța de apel a constat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care neexercitarea oricărei căi de atac în termenul iegal atrage decăderea, iar apelul urmează a fi respins ca tardiv. Împrejurarea că prin hotărârea apelată s-a menționat greșit termenul în care se putea exercita apelul, respectiv 30 de zile în loc de 15 zile, nu este de natură a înlătură sancțiunea decăderii, în contextul reglementării de legiuitor a termenului de exercitare a apelului și în condițiile în care partea nu se poate prevala de necunoașterea legii ce prevede expres calea de atac și termenul de exercitare a acesteia. Instanța de apel a mai reținut, în raport de faptul că apelul a fost soluționat prin admiterea excepției tardivității, că criticile formulate pe fondul cauzei nu mai pot fi analizate.

Împotriva acestei din urma decizii a declarat recurs pârâtul B. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a reiterat criticile formulate prin cererea de apel care vizau faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepțiilor pe care ie-a invocat și că, în mod greșit tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Recurentul-pârât a susținut că soluția pronunțată de instanța de apei este nelegală câtă vreme în dispozitivul sentinței apelate s-a menționat sintagma „cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare". A susținui totodată că a învederat instanței de apel acest aspect și a solicitat eventuala repunere în termen, având în vedere că în luna 19 iulie-19 august 2014 s-a aflat în concediu de odihnă și a lipsit de la domiciliu la data când i-a fost comunicata sentința apelată.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel nu a iuat în considerare aspectele învederate șl a admis în mod greșit excepția tardivității cererii de apel, nefiind examinate criticile cu privire la soluția pronunțată de tribunal. Pentru argumentele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea calificată de instanță ca note scrise (fiind depusă după împlinirea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.), a invocat excepția nulității recursului, susținând că recurentul-pârât nu a indicat motivele de nelegalîtate și nici dezvoltarea lor în fapt, cu o minimă argumentare în drept.

în subsidiar, a solicitai respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant A. întrucât criticile formulate prin cererea de recurs se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile fiind însă nefondate. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele care succed. Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești precum și termenele imperative în care pot fi exercitate aceste căi de atac sunt prevăzute de lege.

Legiuitorul a consacrat principiul legalității prin dispozițiile art. 129 din Constituție potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Textul constituțional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii. Legalitatea căii de atac implică și consecința că mențiunea greșit tăcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nici nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul Ia calea legală de atac care însă trebuie exercitată în termenele imperative prevăzute de lege.

În speță, acțiunea a fost formulată la data de 26 martie 2012, raportul juridic dedus judecății fiind guvernat de dispozițiile C. proc. civ. din 1865 și nu de dispozițiile N.C.P.C., adoptat prin Legea nr. 134/2010 care, prin normele tranzitorii reglementate prin art. 24, prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013. Astfel, în speța, termenul de exercitare a apelului împotriva sentinței nr. civile nr. 1685 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Iași, secția I civilă, era de 15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 284 C. proc. civ. din 1865 și nu de 30 de zile, cum inexact s-a menționat în dispozitivul sentinței.

Deși pârâtul a susținut că și-a conformat conduita procesuală în sensul mențiunii indicate în dispozitivul sentinței și a acționat în considerarea acesteia, declarând apel în termenul de 30 de zile, menționat în dispozitivul sentinței, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 284 C. proc. civ. atunci când a respins apelul, ca tardiv, reținând că pârâtul a execiîat calea de atac după împlinirea termenului imperativ prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

Astfel, corect instanța de apei a dat eficiență principiului legalității și principiului „nemo censeiur ignorare legeni", conform căruia nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța sau eroarea de drept, pârâtul neputându-se prevala de menționarea inexactă a termenului de apel din dispozitivul sentinței pentru a invoca aplicarea altor prevederi legale referitoare la termenul în care putea exercita calea de atac a apelului decât cele incidente raportului juridic dedus judecății (respectiv art. 284 C. proc. civ.) și a înlătura astfel sancțiunea decăderii, prevăzută de art. 103 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea a fost formulată și soluționată în cadrul procesual configurat de dispozițiile C. proc.

civ. din 1865 iar pârâtul a beneficiat de apărare calificată, atât la fond cât și în apel. Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că acesta nu a solicitat să fie repus în termenul de apel, în practicaua deciziei recurate consemnându-se apărările formulate de apărătorul său în sensul respingerii excepției tardivității eu motivarea că pârâtul era în concediu de odihnă la data când i-a fost comunicată sentința tribunalului, că în dispozitivul sentinței apelate era menționat că termenul de apel era de 30 de zile și că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile V.C.P.C. (fila 27 din dosar apel). Instituția repunerii în termen este reglementată de art. 103 C. proc. civ.

potrivit cu care „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa" iar conform alin. (2) „în acest din urmă caz, actul de procedură se îndeplinește în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării". Din textul citat rezultă că decăderea nu operează în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa să efectueze actul de procedură, dacă acest act se îndeplinește în termen de 15 zi le de la încetarea împiedicări.

Astfel, pentru admiterea cererii de repunere în termen trebuie îndeplinite cumulativ cerințele ca partea să nu-și fi exercitat dreptul procedural în termenul legal dintr-un motiv care exclude culpa sa, împrejurarea mai presus de voința părții să intervină înăuntrul termenului legal și, în fine, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen cât și cererea de exercitare a căli de atac. Or, în cauză, împrejurarea că pârâtul s-a aflat în concediu de odihnă în perioada când i-a fost comunicată sentința tribunalului nu poată fi asimilată unei împrejurări mai presus de voința sa, care să înlăture sancțiunea decăderii din termenul de declarare a apelului.

Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 292 din 18 noiembrie 2014 a Curții de Apel lași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2015.