ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1025/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1025/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 1025/2015

Asupra recursului civil de față

constată următoarele;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/99/2012, reclamantul A.

a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul B., să pronunțe o

hotărâre prin care acesta să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 lei

daune morale pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare

și reputație, să fie obligat la retractarea afirmațiilor calomnioase, la

prezentarea de scuze în mod public, scuze pe care pârâtul să Ie publice, pe

propria cheltuială, în trei numere consecutive a două cotidiene cu acoperire

regională precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 72, 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României,

art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 1685 din 6

iunie 2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis acțiunea civilă formulată

de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.

A fost obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul Ia prezentarea

de scuze în mod public pe care acesta să le publice, pe propria cheltuială, în

trei numere consecutive a două cotidiene eu acoperire regională.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Iași a reținut următoarele:

În fapt, reclamantul este persoană

publică, fiind primar al Municipiului Iași iar pârâtul este și el om politic și

de asemenea președintele Asociației Publice pentru transparența în

administrație.

Între administrația publică locală

condusă de reclamant și pârât au existat mai multe litigii civile și

administrative legate de folosința unor spații comerciale aflate la dispoziția

unității administrative și pe care pârâtul dorea a le exploata.

Pe fondul unor asemenea frustrări

pârâtul a făcut în mod public o serie de afirmații jignitoare ia adresa

reclamantului aducându-i atingere acestuia în dreptul său la onoare, demnitate

și reputație.

Așa cum rezultă din extrasele

mass-media depuse la dosar, din fotografii cât și din declarațiile martorilor

audiați pârâtul a tăcut afirmații și a purtat mesaje inscripționate pe pancarte

mari, vizibile în locuri publice, și în mod special în aproprierea Primăriei

Municipiului Iași în cursul anului 2009, în timpul programului de lucru și în

vederea trecătorilor. Aceste mesaje făceau referire la persoana reclamantului

și aveau o natură denigratoare: „mardoi", „hoț", „cel mai prost

primar din țară'’, „primar incompetent și corupt, „javră ordinară", „...

celui mai corupt primar din toate timpurile.

În cursul anului 2011 pârâtul de

asemenea în locuri publice a proferat față de alte persoane acuzații la adresa reclamantului

numindu-l „hoț". în luna ianuarie a anului 2012 pârâtul a purtat din nou

afișe în fața Primăriei Iași prin care solicita „demisia târfei din Dorohoi' cu

referire la persoana reclamantului.

Toate aceste afirmații au fost făcute în

mod public, în locuri intens circulate, cu intenția de a fi auzite de public,

ele fiind ulterior preluate și difuzate de presa locală.

Potrivit art. 72 C. civ. orice

persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice

atingere adusă onoareî și reputației unei persoane, fără consimțământul

acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art, 75, Potrivit art. 75

C. civ. nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune

atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele

internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună credință și cu

respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte

nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

În speță sunt aplicabile de asemenea

atât dispozițiile art. 30 din Constituția României, cât și art. 10 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

precum si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Art. 30 alin. (1) din Constituția

României stipulează că libertatea de exprimarea a gândurilor, a opiniilor sau a

credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,

prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt

inviolabile. La alin, 6 al art. 30 din Constituție se menționează că libertatea

de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a

persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Libertatea de exprimare, astfel cum

este văzută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c.

Austriei, este una dintre valorile esențiale într-o societate democratică,

impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informațiile neutre, inofensive,

trebuie acceptate și cele ce acuză, șochează sau neliniștesc. Este, însă,

dificil de găsit echilibrul ee trebuie să existe între exercițiu! dreptului Ia

liberă exprimare și protecția drepturilor individuale, precum dreptul la

demnitate.

Instanța a reținut că dreptul ta

liberă exprimare nu este absolut, exercițiul său putând fi restrâns în măsura

în care limitarea este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este

necesară într-o societate democratică (acestea fiînd criteriile impuse de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei). Libertatea

de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege. cum ar fi demnitatea,

onoarea, dreptul ia propria imagine.

Pe plan intern, sunt incidente

dispozițiile art. 1349 C. civ., potrivit cărora „orice persoană are îndatorirea

să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune

și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau

intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă

această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le

repare integral. în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată

să repare prejudiciul cauzai de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate

sub paza sa, precum și de ruina edificiului".

De asemenea, sunt aplicabile cauzei

prevederile art. 1357 C. civ., care prevăd că „cel care cauzează altuia un

prejudiciu printr-o fapîă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl

repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Din acest text legai se desprind

condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența faptei

ilicite; cauzarea unui prejudiciu, chiar și nepatrimonial: legătura de

cauzalitate dintre acestea; precum și existența vinovăției autorului faptului

ilicit.

Existența faptei ilicite, poate fi

reținută în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt

cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Cu privire ia expresiile folosite de

pârât la adresa reclamantului, instanța a reținut că în cauza Lingens c.

Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „limitele criticii

admisibile sunt maî largi în privința unui om politic decât în privința unui om

obișnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod

inevitabil și conștient unui control strict, al faptelor și afirmațiilor sale

atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor. El trebuie prin urmare

să dea dovadă de mai multă toleranță". în aceeași cauză, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a mai făcut distincția între afirmarea unor fapte și

judecățile de valoare, statuând că „existența faptelor poate fi demonstrată, în

timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil a fi dovedit".

Judecățile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dacă ele se bazează pe lapte adevărate sau să fie susținute

de o argumentare logică a autorului lor.

Instanța de fond a constatat că, în

speță, afirmațiile pârâtului sunt în cea mai mare parte judecăți de valoare,

ele nefăcând referire la fapte concrete.

În jurisprudența Curții s-a reținut că

sunt judecăți de valoare toate acele afirmații care vizează modul în care o

persoană își exercita atribuțiile și că este suficientă existența unei baze

fectuale pentru ca afirmația să nu poată fi sancționată.

În cauza Von Hannover contra

Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că elementul

determinant, în evaluarea protecției ce irebuie acordată vieții private și

libertății de exprimare, constă în contribuția pe care informațiile prezentate

o au la dezbaterea de interes general.

Reclamantul este conducătorul unei

instituții publice iar o parte din afirmațiile pârâtului vizau activitatea

publică a reclamantului fiind de interes public. Astfel referirile la

capacitatea administrativă și ia probitatea morală a reclamantului („hoț",

„cel mai prost primar din țară", „primar incompetent șl corupt) sunt

judecăți de valoare pe marginea unor subiecte de interes public și sunt

protejate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a reținut că libertatea jurnalistică vizează și recurgerea

la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. Instanța a reținut însă că

afirmațiile și comentariile pârâtului pe marginea probității morale a

reclamantului și a competențelor sale profesionale nu se încadrează în această

doză de exagerare și provocare și nici nu au o bază factuală, pârâtul nefăcând

dovada unui minim fundament pentru eriticile sale.

În ce privește însă afirmațiile „javră

ordinară",,... celui mai corupt primar", „târfa" instanța reține

că modalitatea de exprimare a pârâtului este pur insultătoare, nu este justificată

nici de dezbaterea unui subiect de interes public și nici nu se încadrează în

limitele dozei de exagerare și provocare premise de art. 10 Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. în

ciuda explicațiilor oferite (... ar fi prescurtarea Ministerului Afacerilor

Europene) este evidentă intenția de insultă și ca pârâtul și-a dat seama de

sugestia realizată.

Chiar dacă afirmațiile pârâtului au

fost făcute în contextul dezbaterii unui subiect de interes public ele au

depășit doza de exagerare permisă de respectarea dreptului la demnitate.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a reținut că este permisă sancționarea judecăților de

valoare atunci când ele sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază

factuală suficientă.

În cauza Corneliu Vădim Tudor c.

României (nr. 1), 15 iunie 2006, 6928/04, Curtea a admis sancționarea unei

persoane care a calificat un om politic ca fiind „nătărău, Gâgă, Isteric,

apucat, bolnav primejdios" în această speță, Curtea a reținut că termenii

utilizați de către reclamant pentru a-și face cunoscut mesajul și informația nu

erau necesari unui asemenea tip de informație. În speța de față, expresiile

amintite mai sus nu au contribuit la dezbaterea subiectelor de interes public

care îl vizau pe reclamant și au avut doar scopul de a-l jigni.

În cauza Pakdemirti c. Turciei s-a

reținut că omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control

strict al faptelor și afirmațiilor sale, din partea cetățenilor și a

ziariștilor și trebuie să dea dovadă de mai multă toleranță și că acest nivel

al criticii care trebuie acceptat poate să includă a atitudine pur

insultătoare.

Instanța a reținut însă că, în această

cauză, fostului președinte ai Turciei i-au fost adresate mai multe insulte,

printre care cele de mincinos, porc etc. iar Curtea a amintit faptul că, în

condițiile în care victima era un ilustru om politic, acesta trebuie

într-adevăr să suporte limite ale criticii muît mai elastice decât în cazul

altor persoane. Totuși pe de altă parte, Curtea a considerat eă o parte din

afirmațiile reclamantului depășeau cadrul unei discuții politice și nu

contribuiau în vreun fel la dezbaterea generală asupra subiectelor de interes

public, fiind atacuri la persoană.

Pentru considerentele expuse,

tribunalul a apreciat ca prin expresiile folosite de pârât a fost încălcat

dreptul reclamantului la demnitate, drept ocrotit de art. 72 C. civ., care

stipulează că „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este

interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără

consimțământul acesteia ori iară respectarea limitelor prevăzute la art.

75".

Analizând prejudiciul suferit de către

reclamant ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, efectul negativ suferit de

aceasta ca urmare a expresiilor folosite de acesta, instanța a apreciat că

acesta există, fiind legat de lezarea dreptului la demnitate.

În acest sens, instanța a avut în

vedere și faptul ca însăși constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii

dreptului reclamantului la demnitate, reprezintă o modalitate de reparare a

prejudiciului moral suferit.

Totuși, în cauza dedusa judecății

această modalitate de reparare a prejudiciului nu este și suficientă, astfel că

tribunalul a analizat pretențiile materiale ale reclamantului prin raportare la

poziția sa socială și profesională, văditul prejudiciu ce i-a fost produs în

mediul social dar și profesional.

Dreptul fiecărei persoane la

demnitate, drept garantat de Constituție, se reflectă atât în ocrotirea valorii

sociale a demnității sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul

sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși cât și sub

aspect obiectiv, respectiv sub aspectul prețuirii morale de care se bucură un

om în cadrul societății din care face parte și care se manifestă prin

reputația, stima, considerația și respectul semenilor săî, acest drept fiind

atins prin expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului.

Prejudiciul invocat de reclamant este

unul de natură nepatrimonială, cauzat de sentimentul de umilință pe care i

le-au produs expresiile și comentariile făcute de pârât ia adresa sa, astfel

cauzându-i-se o daună morală. Deși existența acestei daune este evidentă,

dificultatea privește modalitatea de evaluare a întinderii acesteia din cauza

lipsei unui criteriu matematic pentru socotirea în valori pecuniare a acestui

prejudiciu moral, instanța a fixat o sumă de bani cu titlu de daune morale

astfel încât aceasta să aibă efect compensatoriu și să nu constituie o amendă

excesivă pentru autorul faptei ilicite sau un venit nejustificat pentru

victimă.

Criteriul general reținui de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului este cel al gradului de lezare a valorilor

sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora,

despăgubirile trebuind să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate.

Curtea a mai reținut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca

prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române

deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a

faptei ilicite, de natură să determine un asemenea prejudiciu.

Acordarea de compensații materiale

pentru daunele morale este justificată de criterii obiective rezultând din

gradul de lezare suferit.

Pentru aceste considerente, tribunalul

a stabilit suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului

la demnitate, apreciind ca această sumă este suficienta pentru înlăturarea

consecințelor negative pe care le-au produs fapte ilicite ale pârâtului, suma

pretinsă de către reclamant, 1.000.000 lei, fiind excesivă.

Potrivit art. 253 C. civ., persoana fizică

ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere

oricând instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri

socotite necesare de către instanța spre a ajunge la restabilirea dreptului

atins, cum sunt;

a) obligarea autorului, pe cheltuiala

sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru

încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Asemenea, persoana prejudiciată poate

cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul,

chiar nepatrimonial, legea consacră un caz particular de reparare a

prejudiciului nepatrimonial, respectiv posibilitatea persoanei vătămate de a

cere publicarea hotărârii de condamnare, aceasta fiind în cauză opțiunea

reclamantului pentru repararea prejudiciului suferit.

Prin Decizia nr. 292 din 18 noiembrie

2014 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins, ca tardiv, recursul

declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1685 din 6 iunie 2014 a

Tribunalului lași, secția I civilă, pe care a păstrat-o.

Instanța de apel a invocat și a pus în

discuția părților excepția tardivității formulării apelului, excepție pe care a

soluționat-o cu prioritate, în raport de art. 137 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că, în

raport de data introducerii acțiunii, 26 martie 2012, sunt aplicabile

dispozițiile C. proc. civ. de Ia 1865.

Așa fiind, în ceea ce privește

termenul de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii primei

instanțe sunt aplicabile dispozițiile art. 284 C. proc. civ., care prevăd că

termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel.

Instanța de apel a constatat că

hotărârea instanței de fond a fost comunicată pârâtului la data de 23 iulie

2014, astfel cum atestă actul procedural de la fila 216, act care îndeplinește

exigențele prevăzute de art. 100 C. proc. civ.

Termenul de apel ce a început să curgă

de la 23 iulie 2014 s-a împlinit la data de 8 august 2014, iar pârâtul a

formulat apei ia data de 20 august 2014, cu depășirea evidentă a termenului

prevăzut în mod expres de către dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel a constat că, în

cauză, sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cu care neexercitarea oricărei căi de atac în termenul iegal atrage decăderea,

iar apelul urmează a fi respins ca tardiv.

Împrejurarea că prin hotărârea apelată

s-a menționat greșit termenul în care se putea exercita apelul, respectiv 30 de

zile în loc de 15 zile, nu este de natură a înlătură sancțiunea decăderii, în

contextul reglementării de legiuitor a termenului de exercitare a apelului și

în condițiile în care partea nu se poate prevala de necunoașterea legii ce

prevede expres calea de atac și termenul de exercitare a acesteia.

Instanța de apel a mai reținut, în

raport de faptul că apelul a fost soluționat prin admiterea excepției

tardivității, că criticile formulate pe fondul cauzei nu mai pot fi analizate.

Împotriva acestei din urma decizii a

declarat recurs pârâtul B.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul-pârât a reiterat criticile formulate prin cererea de apel care vizau

faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepțiilor pe care

ie-a invocat și că, în mod greșit tribunalul a apreciat că în cauză sunt

îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Recurentul-pârât a susținut că soluția

pronunțată de instanța de apei este nelegală câtă vreme în dispozitivul

sentinței apelate s-a menționat sintagma „cu drept de apel în termen de 30 de

zile de la comunicare".

A susținui totodată că a învederat

instanței de apel acest aspect și a solicitat eventuala repunere în termen,

având în vedere că în luna 19 iulie-19 august 2014 s-a aflat în concediu de

odihnă și a lipsit de la domiciliu la data când i-a fost comunicata sentința

apelată.

Recurentul-pârât a arătat că instanța

de apel nu a iuat în considerare aspectele învederate șl a admis în mod greșit

excepția tardivității cererii de apel, nefiind examinate criticile cu privire

la soluția pronunțată de tribunal.

Pentru argumentele expuse,

recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Intimatul-reclamant A., prin

întâmpinarea calificată de instanță ca note scrise (fiind depusă după

împlinirea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.), a invocat

excepția nulității recursului, susținând că recurentul-pârât nu a indicat

motivele de nelegalîtate și nici dezvoltarea lor în fapt, cu o minimă

argumentare în drept. în subsidiar, a solicitai respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte va respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul-reclamant A. întrucât criticile

formulate prin cererea de recurs se încadrează în motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., criticile fiind însă nefondate.

Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat, pentru considerentele care succed.

Căile de atac împotriva hotărârilor

judecătorești precum și termenele imperative în care pot fi exercitate aceste

căi de atac sunt prevăzute de lege.

Legiuitorul a consacrat principiul legalității

prin dispozițiile art. 129 din Constituție potrivit cărora „împotriva

hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita

căile de atac, în condițiile legii."

Textul constituțional evocă nu numai

faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătorești sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în

condițiile legii.

Legalitatea căii de atac implică și

consecința că mențiunea greșit tăcută în dispozitivul hotărârii care se atacă

nici nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate

răpi dreptul Ia calea legală de atac care însă trebuie exercitată în termenele

imperative prevăzute de lege.

În speță, acțiunea a fost formulată la

data de 26 martie 2012, raportul juridic dedus judecății fiind guvernat de

dispozițiile C. proc. civ. din 1865 și nu de dispozițiile N.C.P.C., adoptat

prin Legea nr. 134/2010 care, prin normele tranzitorii reglementate prin art.

24, prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor

și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, respectiv

după 15 februarie 2013.

Astfel, în speța, termenul de exercitare

a apelului împotriva sentinței nr. civile nr. 1685 din 6 iunie 2014 a

Tribunalului Iași, secția I civilă, era de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

conform art. 284 C. proc. civ. din 1865 și nu de 30 de zile, cum inexact s-a

menționat în dispozitivul sentinței.

Deși pârâtul a susținut că și-a

conformat conduita procesuală în sensul mențiunii indicate în dispozitivul

sentinței și a acționat în considerarea acesteia, declarând apel în termenul de

30 de zile, menționat în dispozitivul sentinței, Înalta Curte constată că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 103 alin. (1)

C. proc. civ. raportat la art. 284 C. proc. civ. atunci când a respins apelul,

ca tardiv, reținând că pârâtul a execiîat calea de atac după împlinirea

termenului imperativ prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

Astfel, corect instanța de apei a dat

eficiență principiului legalității și principiului „nemo censeiur ignorare

legeni", conform căruia nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța sau

eroarea de drept, pârâtul neputându-se prevala de menționarea inexactă a

termenului de apel din dispozitivul sentinței pentru a invoca aplicarea altor

prevederi legale referitoare la termenul în care putea exercita calea de atac a

apelului decât cele incidente raportului juridic dedus judecății (respectiv

art. 284 C. proc. civ.) și a înlătura astfel sancțiunea decăderii, prevăzută de

art. 103 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea a fost formulată și

soluționată în cadrul procesual configurat de dispozițiile C. proc. civ. din

1865 iar pârâtul a beneficiat de apărare calificată, atât la fond cât și în

apel.

Contrar susținerilor

recurentului-pârât, se constată că acesta nu a solicitat să fie repus în

termenul de apel, în practicaua deciziei recurate consemnându-se apărările formulate

de apărătorul său în sensul respingerii excepției tardivității eu motivarea că

pârâtul era în concediu de odihnă la data când i-a fost comunicată sentința

tribunalului, că în dispozitivul sentinței apelate era menționat că termenul de

apel era de 30 de zile și că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile V.C.P.C.

(fila 27 din dosar apel).

Instituția repunerii în termen este

reglementată de art. 103 C. proc. civ. potrivit cu care „Neexercitarea oricărei

căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal

atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea

dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința

sa" iar conform alin. (2) „în acest din urmă caz, actul de procedură se îndeplinește

în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării".

Din textul citat rezultă că decăderea

nu operează în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința sa să efectueze actul de procedură, dacă acest

act se îndeplinește în termen de 15 zi le de la încetarea împiedicări.

Astfel, pentru admiterea cererii de

repunere în termen trebuie îndeplinite cumulativ cerințele ca partea să nu-și

fi exercitat dreptul procedural în termenul legal dintr-un motiv care exclude

culpa sa, împrejurarea mai presus de voința părții să intervină înăuntrul

termenului legal și, în fine, în termen de 15 zile de la data încetării

împiedicării, partea interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen

cât și cererea de exercitare a căli de atac.

Or, în cauză, împrejurarea că pârâtul

s-a aflat în concediu de odihnă în perioada când i-a fost comunicată sentința

tribunalului nu poată fi asimilată unei împrejurări mai presus de voința sa,

care să înlăture sancțiunea decăderii din termenul de declarare a apelului.

Înalta Curte, având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de intimatul-reclamant A.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 292 din 18 noiembrie 2014 a

Curții de Apel lași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

08 aprilie 2015.