ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1473/2015

Decizia nr. 1473/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 15 ianuarie 2013, sub nr. nr. 678/108/2013, reclamanta SC "A." SA, prin administrator judiciar "B." SPRL, a chemat în judecată pe pârâtul Județul Arad prin Consiliul Județean Arad, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 12.658.597,8 RON reprezentând contravaloare lucrări executate în baza Contractului de lucrări din 8 noiembrie 2010 și a facturilor emise de societatea reclamantă.

Prin Sentința nr. 3245 din 3 mai 2013, tribunalul a admis acțiunea reclamantei SC "A." SA, a obligat pârâtul să plătească suma de 12.658.597,80 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza Contractului de lucrări din 8 noiembrie 2010 și a facturilor fiscale nr. x din 11 mai 2012, nr. y din 11 mai 2012, nr. z din 22 mai 2012 și nr. p din 30 mai 2012, precum și suma de 10.000 RON ce reprezintă cheltuieli de judecată. Sentința a fost dată cu drept de apel în termen de 5 zile de la comunicare.

Prin Decizia nr. 732 din 11 februarie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității recursului și, în consecință, a respins calea de atac intitulată „recurs”, formulată de pârâtul Județul Arad prin Consiliul Județean Arad împotriva Sentinței civile nr. 3245 din 3 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Arad, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că Sentința civilă nr. 3245, care face obiectul căii de atac, a fost pronunțată de către instanța de fond la data de 3 mai 2013, iar în speță natura căii de atac se stabilește prin raportare la prevederile speciale cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data la care s-a pronunțat hotărârea împotriva căreia se formulează calea de atac, în acest sens fiind prevederile art. 725 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, raportat la art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin art. 61 pct. 4 din Legea nr. 76/2012, curtea de apel a reținut că hotărârea recurată de pârât putea fi atacată cu apel, nu cu recurs, iar o recalificare a recursului ca apel nu este posibilă, întrucât există diferențe importante între regimurile juridice ale celor două căi de atac.

Astfel, în timp ce apelul apare ca o cale de atac ordinară, recursul a fost reglementat ca o cale de atac extraordinară de atac. Conform noului Cod de procedură civilă, motivele de recurs sunt stricte și nu mai există o reglementare similară art. 304

1

din vechiul Cod de procedură civilă, care permitea examinarea cauzei sub toate aspectele dacă hotărârea recurată nu era supusă apelului. Totodată, caracterul devolutiv al apelului nu se regăsește și la recurs.

Împotriva Deciziei nr. 732 din 11 februarie 2014, a declarat recurs pârâtul Județul Arad, prin Consiliul Județean Arad pentru următoarele motive:

Hotărârea curții de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În ceea ce privește admisibilitatea prezentului recurs, a arătat recurentul că hotărârea atacată a fost dată cu mențiunea „irevocabilă", dar în realitate, datorită normelor de procedură aplicabile în speță, decizia este doar definitivă, putând fi atacată cu recurs în baza art. 299 C. proc. civ.

Această situație de datorează regimului juridic tranzitoriu care este aplicabil în litigiu. Astfel, sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 34/2006 în forma modificată prin Legea nr. 76/2012, dar nu și prevederile noului Cod de procedură civilă pus în aplicare prin aceasta, ci dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă, care reglementează toate chestiunile de procedură care nu sunt reglementate în mod expres și cu caracter derogatoriu de OU.G. nr. 34/2006.

A mai arătat recurentul că, în legătură cu legalitatea căilor de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, într-o ierarhie a principiului unicității căii de atac și al legalității căii de atac, are prioritate principiul legalității căii de atac, cu precizarea necesară că dispozițiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă fiind o garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 4 mai 2000, parag. 52, 55)."

Așa cum s-a stabilit în decizia citată mai sus, „ (..) Curtea consideră necesar să precizeze că, dacă în materie civilă, instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie, în sarcina statelor contractante, obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), nu mai puțin, în ipoteza în care, statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franței, Hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, Hotărârea din 14 noiembrie 2006)."

Referitor la nelegalitatea deciziei pronunțate de curtea de apel, recurentul a susținut că instanța și-a bazat soluția pe prevederile noului Cod de procedură civilă, deși stabilise că acesta nu este aplicabil în speță. Astfel, a stabilit că „(..) în speța de față sunt incidente dispozițiile din Vechiul Cod de procedură civilă", după care și-a întemeiat soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate pe distincția de regim juridic dintre apel și recurs în reglementarea noului Cod: „(..) conform noului Cod de procedură civilă, motivele de recurs sunt stricte și nu mai există o reglementare similară articolului 304

1

din vechiul Cod de procedură civilă (..)"

De asemenea, curtea de apel, după ce a recalificat calea de atac din recurs în apel, a omis să verifice dacă (în afară de titulatură) cererea cu care a fost sesizată îndeplinește condițiile procedurale ale apelului, cu atât mai mult cu cât, și în vechiul Cod de procedură civilă, condițiile procedurale ale recursului erau mai restrictive decât condițiile apelului, astfel încât, dacă o cerere îndeplinea condițiile de procedură ale unui recurs, a fortiori erau îndeplinite și condițiile apelului.

Recurentul a mai afirmat că soluția respingerii recursului ca inadmisibil după recalificare a fost excesiv de formalista, încălcând astfel Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, a invocat Decizia pronunțată de CEDO, secția a III-a în cauza Doina Rodica Gladkvist și Romulus Bucur c. România.

A arătat, totodată, că CEDO a stabilit că limitarea admisibilității unei căi de atac nu trebuie să restrângă sau să reducă accesul la justiție a unei persoane în așa fel încât esența dreptului să fie afectată. Asemenea limitări nu pot fi compatibile cu articolul 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Intimata reclamantă SC "A." SA, prin administrator judiciar "B." SPRL, a formulat întâmpinare, invocând, cu prioritate, excepția necompetenței materiale a instanței și solicitând, în consecință, declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Timișoara, întrucât potrivit art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006, în materia achizițiilor publice, căile de atac se judecă de curțile de apel.

De asemenea, în măsura în care instanța de recurs se va considera competentă, a solicitat constatarea nulității recursului, deoarece a fost declarat printr-un reprezentant care nu are, ope legis, această calitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca tardiv (acesta fiind înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la 23 aprilie 2014, deci peste termenul de 5 zile de la comunicarea hotărârii prevăzut de art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006) sau ca inadmisibil (având în vedere că, potrivit art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, hotărârea primei instanțe este supusă numai apelului, iar conform art. 129 din Constituție, părțile interesate pot exercita căile de atac în condițiile legii). A mai precizat că un „recurs la recurs” este inadmisibil, așa cum a statuat în jurisprudența sa instanța supremă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare de către intimata reclamantă, astfel:

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței supreme de a soluționa prezenta cale de atac, aceasta nu poate fi primită, față de prevederile exprese ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., în conformitate cu care „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel …”

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel, pe motiv că aceasta a fost pronunțată în soluționarea unui recurs, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de prima instanță era supusă, potrivit legii, apelului, însă curtea de apel a soluționat calea de atac exercitată împotriva acesteia ca recurs, respingând-o ca inadmisibilă.

În aceste condiții, apreciază că, în speță, refuzul de plano de a examina legalitatea unei hotărâri a curții de apel, exclusiv referitor la calificarea căii de atac soluționate de aceasta, care a condus practic la privarea părților de calea de atac prevăzută de lege, ar constitui o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a arătat că procedurile prevăzute de dreptul intern țin în primul rând de aprecierea instanțelor și o persoană trebuie să se poată aștepta la aplicarea normelor respective; normele în cauză sau aplicarea care li se atribuie nu trebuie totuși să împiedice justițiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (c.Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 44 - 45). Astfel, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 § 1 din Convenție atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea, mutatis mutandis, c. Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pct. 81).

De asemenea, în Hotărârea din 26 ianuarie 2006 dată în cauza Lungoci împotriva României, a statuat că „36. Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (c. F.E. împotriva Franței, p. 3350, & 46, și c. Yagtzilar și alții, & 26)”.

Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că, în sistemul judiciar român, regula este că hotărârile judecătorești sunt supuse controlului judiciar, excepția trebuind să fie menționată în mod expres. Astfel, atunci când a intenționat acest lucru, legiuitorul a stipulat expres că hotărârea „nu este supusă niciunei căi de atac”.

Or, prin soluția de respingere ca inadmisibilă a căii de atac intitulate „recurs” exercitată de pârât împotriva sentinței, curtea de apel a privat partea de orice cale de atac, în condițiile în care legea i-a pus la dispoziție o astfel de cale.

Pentru aceste considerente, se apreciază că excepția inadmisibilității nu este întemeiată.

Apărarea intimatei reclamante din întâmpinare, în sensul că instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că este inadmisibil „recursul la recurs” nu poate fi primită, întrucât spețele la care se referă partea nu sunt similare. Astfel, în cauzele invocate era vorba de exercitarea unui recurs împotriva unei decizii prin care se soluționase deja calea de atac a recursului care era prevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speță, unde recursul s-a exercitat împotriva unei decizii date de instanța care trebuia să judece în apel, potrivit legii.

Referitor la excepția de tardivitate a prezentului recurs, invocată, de asemenea, de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată, Înalta Curte apreciază că nici aceasta nu este întemeiată.

Astfel, în dosar nu se regăsește dovada că decizia curții de apel, pronunțată la 11 februarie 2014, ar fi fost legal comunicată până în prezent recurentului pârât. Or, potrivit art. 310 C. proc. civ., „dacă nu se dovedește, la prima zi de înfățișare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen”.

În sfârșit, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru lipsa calității de reprezentant a persoanei care a exercitat calea de atac, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă a invocat, în susținerea acestei excepții, din perspectiva prevederilor Legii nr. 215/2001, faptul că recursul a fost declarat de unitatea administrativ-teritorială prin organul său deliberativ (consiliul județean), iar nu prin Președintele Consiliului județean.

Într-adevăr, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001 “… (2) În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.

(3) Primarul, respectiv președintele consiliului județean, poate împuternici o persoană cu studii superioare juridice de lungă durată din cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean, sau un avocat care să reprezinte interesele unității administrativ-teritoriale, precum și ale autorităților administrației publice locale respective, în justiție”.

Însă, Înalta Curte constată că prezentul recurs a fost declarat în reprezentarea în care s-a exercitat și calea de atac anterioară și în care partea a figurat în proces, fără a i se opune excepția lipsei calității de reprezentant.

Or, excepția nulității pentru lipsa calității de reprezentant fiind o excepție relativă, de ordine privată, putea fi ridicată, potrivit Codului de procedură civilă (art. 136), la prima zi de înfățișare ce a urmat neregularității și înainte de a se pune concluzii în fond, iar intimata reclamantă nu a înțeles să facă acest lucru prin răspunsul la întâmpinarea depusă împotriva acțiunii de către pârâtul Județul Arad prin Consiliul Județean și nici prin întâmpinarea la calea de atac exercitată, în aceeași reprezentare împotriva sentinței.

De altfel, cadrul procesual fiind stabilit astfel chiar de intimata-reclamantă, potrivit principiului disponibilității (aceasta fiind cea care a chemat în judecată Județul Arad prin Consiliul județean), potrivit art. 108 alin. ultim C. proc. civ., „nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”.

Examinând decizia atacată, în raport cu toate criticile aduse de recurentul pârât și cu apărările formulate de intimata reclamantă, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Județul Arad este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Curtea de apel a stabilit corect că împotriva sentinței primei instanțe se putea exercita calea de atac a apelului.

Într-adevăr, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, „procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată”.

Vechiul Cod de procedură civilă, la rândul său, prevedea la art. 725 alin. (3) că „hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”, iar art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin art. 61 pct. 4 din Legea nr. 76/2012 (forma în vigoare la data pronunțării sentinței), stipulează că „hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de curtea de apel”.

În mod greșit, însă, curtea de apel a considerat că nu poate fi calificată drept apel calea de atac exercitată de pârât și intitulată „recurs”, pe motiv că există diferențe importante între regimurile juridice ale celor două căi de atac, raportându-se la dispoziții legale care nu erau incidente (respectiv, cele ale noului Cod de procedură civilă).

În plus, față de mențiunile curții de apel, în sensul că motivele de recurs sunt stricte și nu mai există o reglementare similară art. 304

1

din vechiul Cod de procedură civilă, care permitea examinarea cauzei sub toate aspectele, este evident faptul că aceasta a ignorat aspectul esențial că apelul a fost și a rămas o cale devolutivă de atac, în dreptul comun procesual, inclusiv art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006 prevăzând la alin. (3) că „În cazul admiterii apelului, instanța de apel va rejudeca în toate cazurile litigiul în fond.”

Or, în condițiile în care, potrivit art. 84 C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”, iar curtea de apel nu a procedat la calificarea corectă a căii de atac exercitate de pârât sub o titulatură improprie, dar care era aptă a fi soluționată în condițiile art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte constată, pe de o parte, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii de procedură, iar pe de altă parte că, instanța în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cererii cu care a fost sesizată, impunându-se casarea soluției cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția necompetenței materiale, excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului și excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a formulat recursul.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) - (3) coroborat cu art. 313 C. proc. civ., precum și în considerarea art. 6 alin. (1) din Convenție, va admite recursul declarat de pârâtul Județul Arad, prin Consiliul Județean Arad și, în consecință, va casa decizia atacată și va trimite cauza la aceeași instanță, pentru judecarea apelului declarat împotriva Sentinței nr. 3245 din 3 mai 2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respinge excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului.

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a formulat recursul.

Admite recursul declarat de pârâtul Județul Arad, prin Consiliul Județean Arad, împotriva Deciziei nr. 732 din 11 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță, pentru judecarea apelului declarat împotriva Sentinței nr. 3245 din 3 mai 2013 a Tribunalului Arad, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2015.

Procesat de GGC - LM