ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 494/2016

Decizia nr. 494/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la nr. x/2/2013 din 15 februarie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. SA și a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune de creanță din 3 decembrie 1999 și a Actului adițional la acesta din 15 decembrie 1999, încheiate între C. SA (în prezent B. SA) și D. (devenită E. și ulterior A.), precum și a actelor subsecvente, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

În motivarea cererii s-a arătat că prin contractul de cesiune de creanță și prin actul adițional la acesta, a căror nulitate absolută se invocă, reclamanta a preluat în vederea valorificării o creanță bancară neperformantă în valoare nominală de 700.8973,45 RON împotriva debitoarei SC F. SA Bărcănești, creanță care a fost consolidată în condițiile O.U.G. nr. 51/1998 la nivelul a 399.761,25 dolari S.U.A.

A mai arătat reclamanta că înscrisurile constatatoare ale creanței cedate sunt reprezentate de următoarele contracte încheiate de pârâtă cu debitoarea cedată: din 18 octombrie 1994 și actele adiționale la acesta, din 15 noiembrie 1994, din 29 august 1995 și din 27 noiembrie 1995, care au fost învestite cu formulă executorie și puse în executare fără a se reuși recuperarea vreunei sume.

A susținut reclamanta că la data cesiunii creanței existau litigii între pârâtă și debitoarea cedată, că reclamanta a constatat că există neclarități în legătură cu realitatea și corectitudinea creanței cedate, motiv pentru care i-a solicitat pârâtei lămuriri sub acest aspect, însă pârâta a refuzat încheierea unui act adițional la contractul de cesiune de creanță, invocând art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001 pentru finalizarea procesului de privatizare a C. SA

În această situație, reclamanta a precizat că a hotărât încetarea executării silite prin poprire a conturilor debitoarei cedate și că din corespondența purtată cu pârâta a aflat că nu s-a promovat recurs în anulare împotriva Deciziei nr. 1.971 din 28 martie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație în Dosarul nr. x/2001.

În contextul dat, reclamanta a decis promovarea prezentei acțiuni, susținând că actul de cesiune de creanță este lovit de nulitate absolută, întrucât a fost încheiat cu nesocotirea dispozițiilor art. 948 C. civ. În acest sens, reclamanta a evocat prevederile art. 962 C. civ. și a arătat că una dintre condițiile de validitate a actului juridic este obiectul, care trebuie să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit și moral.

Cu referire la contractul de cesiune de creanță a cărui nulitate se solicită a se constata, reclamanta a pretins că este evidentă lipsa obiectului contractului.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 948 și art. 969 C. civ.

La 13 martie 2013 pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, formulând apărări și pe fondul cauzei și solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 47 din 20 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, admițând excepția invocată de pârâtă, a respins acțiunea reclamantei ca fiind lipsită de interes.

Prin Decizia nr. 313 din 31 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă și cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice, a casat Sentința nr. 47 din 20 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut în esență că, urmare a încheierii contractului de cesiune, reclamanta s-a înregistrat în evidențele contabile cu valoarea nominală a creanței neperformante preluate, pentru care Ministerul Finanțelor Publice a emis titluri de stat, că legalitatea demersului judiciar de față este dată în primul rând de calitatea reclamantei de parte în contractul de cesiune în legătură cu care se invocă lipsa de obiect și că este îndeplinită, astfel, condiția interesului, câtă vreme există un raport între pretenția formulată și dreptul subiectiv afirmat.

A mai reținut instanța de casare și împrejurarea că instanța de fond, deși a soluționat pricina pe excepția lipsei de interes, și-a argumentat soluția pe considerente ce țin de fondul cauzei, apreciind implicit asupra existenței interesului în promovarea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 20/F din 16 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, rejudecând, a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes, lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta B. SA. A respins ca neîntemeiate acțiunea formulată de reclamanta A. și cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu privire la acțiunea principală și la cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei următoarele:

Cererea privind nulitatea absolută a Contractului de cesiune de creanță din 3 decembrie 1999 și a Actului adițional din 15 decembrie 1999 a fost apreciată ca neîntemeiată, reținându-se că creanța cesionată a fost cunoscută de A. atât din perspectiva situației economice, cât și a celei juridice.

A arătat prima instanță că A. a invocat prin acțiune ca temei de drept dispozițiile art. 948 și art. 969 C. civ. și că în rejudecare, prin răspunsul la interogatoriul propus de pârâtă, a precizat că, potrivit art. 3.1. lit. g) din contractul de cesiune de creanță, banca garantează valabilitatea, realitatea și actualitatea creanței și a accesoriilor acesteia, așa cum au fost cedate, precum și legalitatea titlurilor de creanță transmise. Rezultă așadar - reține instanța de fond - că, deși s-a invocat prin acțiune nulitatea absolută a contractului de cesiune, după casare s-a invocat obligația de garanție, acțiune în răspundere care are ca temei dispozițiile art. 1392 C. civ. de la 1865, în vigoare la data cesiunii.

Prima instanță a apreciat că obligația de garanție contra viciilor lucrului vândut nu constituie un motiv de nulitate din perspectiva lipsei obiectului, ci este o acțiune distinctă, prin care vânzătorul este răspunzător pentru orice lipsă a conformității produsului livrat.

Totodată, instanța de fond a constatat că reclamanta a susținut și o pretinsă eroare asupra creanței, sens în care a apreciat că acesta nu constituie motiv de nulitate din perspectiva lipsei obiectului.

Relativ la faptul că reclamanta, invocând obligația de garanție a cedentului, a precizat că cererea este o acțiune în răspundere, în garanție, prima instanță a reținut că scopul declarat al acțiunii, anume de a se "regla" evidența contabilă, nu corespunde imperativului procedural de a constitui apărarea unui drept, întrucât acțiunea în justiție nu poate fi o modalitate de "reglare a unei stări de fapt", pentru care reclamanta are posibilitățile specifice de reglaj contabil în raport de care nu își poate invoca propria culpă.

A constatat, sub acest aspect, că reclamanta a dispus prin Hotărârea Colegiului Director al A. (fostă E.) din 23 mai 2002 încetarea executării silite, ceea ce denotă că în prezent din propria culpă se află în imposibilitate de a face dovada că a întreprins toate demersurile legale pentru realizarea creanței.

În ceea ce privește existența obiectului cesiunii de creanță, instanța de fond a reținut că împrejurarea că nu poate fi vorba de vreo nulitate absolută rezultă și din Raportul/Informarea internă, aflată la dosarul de fond, în care se menționează: "... creanța nu este nulă în acest caz, ea fiind recunoscută de către instanță în limita menționată, dar a fost compensată pe cale judiciară ...".

A constatat că A. a cunoscut situația creanței atunci când a preluat întreaga documentație economică și juridică cu trei luni înainte de încheierea contractului de cesiune, subliniind că Procesul-verbal de predare-primire din 7 septembrie 1999 evidențiază predarea fără obiecțiuni a unui număr de 9 dosare: 6 dosare economice, un dosar cu garanții, un dosar cu originale și un dosar juridic.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că la nivelul anului 1999, momentul cesiunii de creanță, atât A., cât și C. SA (actuala B. SA) aveau un deținător unic, Statul Român, deci cesiunea a intervenit între instituții aparținând aceluiași organism și că tocmai de aceea legiuitorul a menționat în cuprinsul art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001 pentru finalizarea procesului de privatizare a C. SA, aprobată prin Legea nr. 578/2001, faptul că, după finalizarea privatizării C. SA, sumele preluate la datoria publică pentru care s-au emis titluri de stat pe numele băncii nu se supun controlului Curții de Conturi și nu sunt supuse la recalculări sau regularizări.

Instanța de fond a apreciat că reclamantei i-a fost transmisă o creanță reală, pe care nu a reușit să o recupereze din culpa sa, întrucât a renunțat la acest drept, subliniind că faptul că reclamantei i-au fost suspendate formele de executare nu are drept consecință anularea procedurii de executare, ci doar stagnarea acesteia pentru o perioadă, până la soluționarea altor litigii.

Instanța de fond a apreciat ca relevant faptul că, la momentul cesionării creanței, A. avea cunoștință de Sentința civilă nr. 1.223 din 12 noiembrie 1997, pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/1996 și că a semnat în aceste condiții contractul de cesiune și, evocând dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, care prevăd că cesiunea creanțelor bancare neperformante este supusă dispozițiilor art. 1381 C. civ., a conchis că acest contract a fost încheiat pe riscul reclamantei.

Prima instanță a pus în evidență împrejurarea că în cauză se pune în discuție faptul că, ulterior cesiunii, potrivit hotărârii judecătorești irevocabile, realizarea dreptului de creanță preluat de la pârâtă nu mai poate fi făcută pe cale silită, prin apelarea la forța coercitivă a statului, dar a apreciat că în aceste condiții creanța nu este inexistentă, cum în mod greșit a susținut reclamanta, ci este neperformantă, adică încadrabilă din punct de vedere economic în categoriile "îndoielnic" sau "pierdere", așadar avea șansă minimă de a fi recuperată.

Curtea de Apel a reținut că acțiunea în nulitate nu poate fi admisă și pentru faptul că, în eventualitatea unei admiteri, ar trebui să se recalculeze sumele reprezentând valoarea cesiunilor preluate la datoria publică, pentru care s-au emis titluri de stat, că nivelul valorii cesiunilor a fost stabilit prin act normativ, respectiv prin O.U.G. nr. 163/1999 (art. 4 din acest act normativ, în forma în vigoare la data semnării contractului de cesiune), iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, după finalizarea privatizării C. SA, sumele preluate la datoria publică pentru care s-au emis titluri de stat pe numele băncii nu se supun controlului Curții de Conturi și nu sunt supuse la recalculări sau regularizări, iar prin admiterea acțiunii s-ar proceda la recalculări, ceea ce contravine textului legal citat.

S-a menționat că în egală măsură se cuvine subliniat faptul în cadrul acestui proces a fost emis de către Ministerul de Finanțe Ordinul nr. 1.537 din 10 decembrie 1999, prin care s-a aprobat Prospectul de emisiune al obligațiunilor de stat cu dobândă în valoare nominală de 1.386.172.970.417 lei, din care face parte și cesiunea în discuție, ordin care este un act administrativ individual cu caracter executoriu și care nu a fost desființat; prin urmare, în sensul prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. 106/2001, anterior menționate, constatarea nulității contractului de cesiune care să conducă la "recalcularea"/"regularizarea" acestei sume nu este posibilă nici din acest punct de vedere.

S-a apreciat de către instanța de fond că acțiunea reclamantei A. nu poate fi primită nici din perspectiva responsabilității care îi revine acesteia, dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 prevăzând că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea și realitatea sumelor preluate la datoria publică internă revine C. SA și D. - în prezent A., reclamanta din prezenta cauză - și făcând inadmisibil demersul judiciar al persoanei având obligația de a răspunde.

Toate aceste argumente au fost apreciate ca fiind de natură a conduce la concluzia netemeiniciei acțiunii în nulitate formulată de A.

Neîntemeiată a fost găsită și cererea privind nulitatea actelor subsecvente încheiate, instanța de fond constatând că reclamanta nu a indicat și nu a motivat ce "acte subsecvente încheiate" solicită să fie anulate de instanță și nici în ce ar consta "consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului de cesiune de creanță", în condițiile în care reclamanta nu a fost și nu este parte la nici un act subsecvent contractului de cesiune și nici nu a făcut nici o plată în temeiul contractului de cesiune.

Pentru toate argumentele mai sus arătate, Curtea de Apel a respins acțiunea și cererea de intervenție ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recursuri motivate reclamanta A. și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, ambele înregistrate sub același număr unic la 3 iulie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9, ale art. 304

1

și ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a procedat la prezentarea cererii de chemare în judecată, cu reluarea motivelor de fapt și de drept pe care aceasta a fost întemeiată și a susținut că instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că nu poate fi pronunțată nulitatea contractului de cesiune de creanță, întrucât aceasta ar presupune recalcularea sumelor preluate la datoria publică și s-ar aduce atingere dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001.

Primul motiv de recurs vizează interpretarea greșită (SIC) a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, recurenta susținând în esență că la data cesiunii creanțelor neperformante D. nu avea nicio atribuție de selectare și/sau avizare a creanțelor ce aveau să facă obiectul cesiunii, o atare atribuție revenind, potrivit dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/1998, Comitetului de coordonare a restructurării.

În aceeași ordine de idei, recurenta a subliniat faptul că, la data selectării și avizării activelor neperformante din patrimoniul băncilor, D. nu avea nicio legătură cu operațiunea de avizare, precum și faptul că în anul 2004, când au fuzionat D. și G., decizia de avizare fusese luată și își produsese efectele fără participarea D.

În cadrul aceluiași prim motiv de recurs recurenta a arătat că nu se poate accepta calificarea dată acțiunii introductive de instanță, în acțiune în garanție, întrucât, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești depuse în documentația la cesiune și aflate la dosarul cauzei, la data cesiunii creanța nu exista.

Subsumat aceluiași motiv de recurs s-a susținut de către recurentă și faptul că nu se pot invoca dispozițiile O.U.G. nr. 106/2001 ca temei al respingerii acțiunii de față, întrucât, în lipsa unei creanțe, banca nu avea ce să cesioneze, așadar nu era îndreptățită la titluri de stat cu titlu de preț al cesiunii, în situația dată banca îmbogățindu-se fără justă cauză, situație care se plasează în afara domeniului de reglementare al actului normativ invocat.

În plus, în sprijinul argumentației deja prezentate recurenta a invocat și faptul că dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 prevăd că D. a fost înființată în scopul valorificării creanțelor neperformante preluate, valorificare care trebuia realizată în concordanță cu dispozițiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., pentru o creanță certă și lichidă; în acest context, susține recurenta, dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001 se aplică doar pentru titlurile de stat primite în contul unor creanțe care îndeplineau cerințele imperative prevăzute de lege pentru valorificare.

Al doilea motiv de recurs vizează interpretarea greșită (SIC) a dispozițiilor O.U.G. nr. 106/2001 privind finalizarea procesului de privatizare a C. SA.

Evocând prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și din actul normativ invocat, recurenta a susținut că instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că acțiunea pe care a promovat-o pune în discuție stabilitatea procesului de privatizare, în condițiile în care aceasta vizează doar nulitatea unui contract de cesiune de creanță.

În plus, plecând de la dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 106/2001, recurenta a susținut că banca a garantat pentru valabilitatea, realitatea și actualitatea creanței și a accesoriilor sale, precum și pentru legalitatea titlurilor de creanță transmise, ceea presupunea ca la momentul cesiunii creanța să existe, că cedentul este titularul ei și că între timp nu a intervenit nicio cauză de stingere.

În această ordine de idei, recurenta a susținut că din hotărârile judecătorești menționate de pârâtă în întâmpinare rezultă inexistența creanței preluate de reclamantă în anul 1999 ca urmare a compensării legale între cedent și debitorul cedat, ceea ce dovedește culpa băncii în cesionarea unei creanțe inexistente și atrage sancțiunea nulității pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 și ale art. 1392 C. civ.

Pe cale de consecință, recurenta a susținut că se află și în prezența unei erori substanțiale cu privire la existența obiectului, care atrage deopotrivă nulitatea contractului de cesiune încheiat în aceste condiții.

Recursul declarat de recurentul-intervenient Ministerul Finanțelor Publice

Recurentul-intervenient a solicitat modificarea sentinței atacate și admiterea acțiunii formulate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul a prezentat cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost întemeiată în fapt și în drept și a făcut o expunere a parcursului litigiului de față, iar motivele de recurs au fost prezentate nestructurat pe temeiurile juridice invocate în partea introductivă a cererii de recurs.

Procedând la o examinare grupată a argumentelor aduse în susținerea cererii de recurs și la o sinteză a acestora, Înalta Curte apreciază că se pot decela următoarele motive de recurs:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susținând că instanța de fond, deși a reținut în motivarea soluției pronunțate asupra excepției de inadmisibilitate că în rejudecare nu mai este posibilă modificarea cererii de chemare în judecată, în mod greșit califică acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune în răspundere și tot în mod greșit apreciază că reclamanta și-a modificat cererea și prin invocarea erorii ca motiv de nulitate absolută, în condițiile în care reclamanta face referiri la eroare în notele scrise, prin care tinde la lămurirea situației de fapt.

Procedând astfel, susține recurentul, instanța de fond, în rejudecare, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat atât natura, cât și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Al doilea motiv de recurs pretins circumscris cazului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a Raportului/Informării interne întocmite la nivelul A., recurentul susținând în esență că instanța de casare trebuie să facă distincția corectă între creanța cesionată de C. SA, ce nu va putea fi niciodată recuperată și creanța datorată de debitoarea cedată SC F. SA cedentei C. SA, care este recunoscută prin hotărârile judecătorești deja menționate și care a fost compensată pe cale judiciară, recurentul arătând că tocmai operațiunea compensării a făcut imposibilă executarea efectivă a contractului de cesiune.

În cadrul aceleiași critici, recurentul a arătat că instanța de fond a schimbat atât natura, cât și înțelesul actului juridic dedus judecății și atunci când a reținut că în anul 1999 cele două părți ale contractului de cesiune aveau un deținător unic, respectiv Statul român și că cesiunea a intervenit între instituții aparținând aceluiași organism, întrucât un asemenea raționament ar presupune că emisiunea de titluri de stat nu ar avea nicio însemnătate, Ministerul Finanțelor Publice fiind o instituție a Statului.

În aceeași ordine de idei, recurentul a arătat că instanța de fond face confuzie între bugetul Statului și bugetele instituțiilor acestuia, confuzie cu atât mai gravă cu cât C. SA era în plin proces de privatizare, iar finalmente și-a și recuperat banii din cesiunea de creanță, urmare a compensării judiciare.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susținând că faptul că instanța de fond citează dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001 și că se referă la presupusa cunoaștere a situației reale a creanței de către cesionară la momentul încheierii contractului de cesiune reprezintă dovada clară a pronunțării hotărârii cu aplicarea greșită a legii.

Al patrulea motiv de recurs este fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arătând că sentința din rejudecare nu cuprinde o corectă determinare a situației de fapt, nici o interpretare corectă a efectelor juridice ale hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate de instanțele naționale și nici motivele de fapt și de drept care au condus la soluția adoptată, fiind întemeiată pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a arătat că presupusa culpă a reclamantei în nerecuperarea creanței, reținută cu nesocotirea actelor interne emise de reclamantă, din care rezultă nu renunțarea la executarea silită, ci constatarea recuperării acesteia de către creditorul inițial, reprezintă un alt exemplu de interpretare greșită a actului juridic dedus judecății.

S-a arătat că un motiv contradictoriu și străin de natura pricinii îl reprezintă și cel legat de eventuala recalculare a sumelor reprezentând valoarea creanțelor preluate la datoria publică, recurentul invocând în sprijinul afirmației sale dispozițiile O.M.P.F nr. 1.357/1999, prin care s-a aprobat prospectul de emisiune a obligațiilor de stat, act normativ emis în baza Convenției/1998.

Evocând dispozițiile art. 1 și ale art. 8 din această convenție, dispozițiile Legii nr. 81/1999 și pe cele ale O.U.G. nr. 163/1999, recurentul a arătat că, la cererea intimatei și în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile, a procedat în trei situații la diminuarea datoriei publice.

A mai arătat că, în condițiile în care titlurile de stat au fost răscumpărate în totalitate la scadență, în prezent nu mai produc efectele ce decurg din prospectul de emisiune, așadar nu mai este necesară modificarea acestuia, contractul de cesiune de creanță nefiind, de altfel, emis în baza O.M.F.P. nr. 1.357/2001. Ca o consecință, a apreciat recurentul că argumentul legat de recalcularea valorii creanței este unul străin de natura cauzei.

Aceeași apreciere a făcut-o și în legătură cu faptul că instanța de fond a reținut refuzul intervenientului de a răspunde în concret la întrebările din interogatoriu, recurentul susținând că a înțeles să expună instanței cadrul legal care autorizează anularea contractului de cesiune de creanță și a actului adițional.

Recurentul a considerat că, prin menținerea contractului și a actului adițional în litigiu, recurenta-reclamantă continuă să fie obligată la recuperarea creanței cesionate, în condițiile în care intervenientul nu ar mai putea recupera aceeași sumă plătită intimatei, ceea ce are ca efect plata dublă a aceleiași datorii și îmbogățirea fără justă cauză. Sub același aspect, a evocat o hotărâre judecătorească contrară, pronunțată într-o cauză similară și a afirmat că reținerea de către instanța de fond a consecinței alterării voinței legiuitorului în privința stabilității procesului de privatizare reprezintă dovada clară a pronunțării hotărârii cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul a făcut trimiteri la doctrină în legătură cu obiectul contractului, ca și trimiteri la condițiile pe care obiectul contractului trebuie să le îndeplinească pentru a fi valid, potrivit dispozițiilor art. 962 C. civ.; a susținut că și-a îndeplinit obligația legală de răscumpărare la termen a titlurilor de stat și că acest fapt constituie o dublă acoperire de către Stat, prin instituțiile sale, a aceleiași datorii și a conchis că în aceste condiții hotărârea atacată este nelegală.

La 15 ianuarie 2016, intimata a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate și le va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Prealabil, instanța supremă subliniază faptul că ambele motive de recurs sunt impropriu enunțate, recurenta afirmând că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu "interpretarea" greșită a legii.

În acest context, se cuvine reliefat faptul că niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu se referă la greșita interpretare a legii, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționând greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, iar textul pct. 9 al aceluiași articol sancționând lipsa temeiului legal, încălcarea și greșita aplicare a legii.

Plecând de la această observație, instanța supremă urmează să califice și să încadreze criticile formulate, acolo unde este posibil, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmând ca, în aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., să examineze cauza sub toate aspectele, astfel cum au solicitat ambele recurente, câtă vreme hotărârea primei instanțe nu este susceptibilă de a fi cenzurată pe calea apelului.

Primul motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte apreciază necesar a sublinia faptul că, în cadrul acestui prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă reunește impropriu și ilogic trei critici vizând aspecte distincte, fără legătură directă, critici de altfel diferit argumentate.

O primă critică se referă la greșita interpretare, în realitate greșita aplicare și chiar încălcare a dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/1998, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O a doua critică se referă la greșita calificare dată de instanța de fond acțiunii introductive de instanță, ca acțiune în garanție, în realitate recurenta invocând înfrângerea principiului disponibilității, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

A treia critică se referă la greșita aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 106/2001, ale O.U.G. nr. 51/1998 și ale art. 379 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Toate cele trei critici sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește prima și a treia critică, instanța supremă le va trata grupat, răspunzându-le prin următoarele argumente comune:

Din examinarea considerentelor hotărârii recurate reiese că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii și a cererii de intervenție accesorie două serii de argumente, pe care instanța supremă le va califica în argumente fundamentale și argumente complementare, cu precizarea că sunt fundamentale acele argumente care pot justifica prin ele însele soluția adoptată.

De esența primei categorii este aprecierea făcută de prima instanță, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, că actul de cesiune de creanță nu este nul pentru lipsa obiectului, întrucât reclamanta însăși recunoaște în Raportul/Informarea internă că exista creanța la momentul cesionării ei, dar că aceasta a fost compensată pe cale judiciară, acesta fiind și motivul pentru care s-a renunțat la executarea silită demarată. În aceeași ordine de idei, a mai reținut prima instanță și faptul că s-a cesionat o creanță reală, la a cărei urmărire reclamanta a renunțat ulterior, deși executarea silită nu fusese anulată, ci doar suspendată.

Fac parte din a doua categorie de argumente cele referitoare la culpa reclamantei în necontinuarea executării silite, la faptul că reclamanta a încheiat contractul de cesiune de creanță cunoscând caracterul litigios al creanței (în consecință asumându-și riscul de a contracta în aceste condiții), la consecințele admiterii acțiunii în nulitate din perspectiva art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, a art. 4 din O.U.G. nr. 163/1999 și a O.M.F.P. nr. 1.537/1999, precum și la inadmisibilitatea acestei acțiuni din perspectiva dispozițiilor art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, care instituie în sarcina părților contractante întreaga răspundere pentru realitatea sumelor preluate la datoria publică.

În ceea ce privește argumentul legat de existența creanței, Înalta Curte îl apreciază ca fundamental în dezlegarea dată de prima instanță, întrucât aceasta a fost învestită cu o acțiune în nulitate absolută întemeiată pe lipsa obiectului contractului de cesiune de creanță, iar existența creanței se examinează la momentul încheierii actului, fiind lipsită de orice relevanță împrejurarea că obiectul cesiunii a dispărut după încheierea actului, în modalitatea stingerii creanței prin compensare.

De altfel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., instanța supremă apreciază că operațiunea compensării judiciare, necontestată de niciuna dintre părțile litigante, pleacă chiar de la premisa existenței a două creanțe, astfel cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 1143 - 1153 C. civ. și în speță ea a operat ulterior încheierii contractului de cesiune de creanță, respectiv la data pronunțării Deciziei nr. 3.948 din 11 iulie 2000 în Dosarul nr. x/1998 de către Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, dată la care Sentința civilă nr. 1.223 din 12 noiembrie 1997 a Tribunalului Prahova, prin care s-a dispus compensarea judiciară, a devenit irevocabilă.

Mai apreciază instanța supremă că acest argument legat de existența creanței la momentul încheierii contractului de cesiune este fundamental, întrucât este suficient prin el însuși să conducă la soluția de respingere a acțiunii în nulitate, fără a depinde de celelalte argumente complementare prezentate, care, dimpotrivă, nu sunt independente, parte din ele fiind chiar lipsite de relevanță față de petitul cererii de chemare în judecată.

Revenind la prima și a treia critică dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs, Înalta Curte constată că acestea vizează argumente complementare aduse în sprijinul soluției pronunțate și, din acest motiv, apreciază că acestea nu sunt apte, și dacă s-ar dovedi întemeiate, să infirme soluția pronunțată, câtă vreme argumentul principal referitor la existența creanței la momentul cesionării ei nu a fost combătut și nici infirmat.

A doua critică dezvoltată în cadrul primului motiv de recurs este neîntemeiată, în primul rând pentru că recurenta-reclamantă nu arată și nici nu dovedește care este vătămarea produsă prin calificarea dată de instanța de fond.

O atare dovadă era cu atât mai necesară cu cât instanța de fond, deși învestită cu o nouă cerere în rejudecare, formulată cu depășirea momentului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., ia totuși în examinare această cerere nouă, dar o analizează fără a se depărta de învestirea inițială, sens în care reține in terminis că obligația de garanție și eroarea substanțială nu constituie motive de nulitate din perspectiva lipsei obiectului.

Sintetizând considerentele expuse în analiza criticilor grupate în jurul primului motiv de recurs, instanța supremă apreciază că aceste critici sunt lipsite de temei, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Examinarea criticilor dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs conturează concluzia că recurenta-reclamantă a înțeles să invoce dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât afirmă că prima instanță a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și pe cele ale art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 106/2001, după cum, nepronunțând nulitatea cesiunii de creanță, a înfrânt dispozițiile art. 948 și ale art. 1392 C. civ.

Criticile sunt nefondate.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 106/2001, instanța supremă pune în evidență că această critică vizează un argument complementar al motivării soluției de primă instanță, sens în care face trimitere sub acest aspect la considerentele expuse în precedent.

În ceea ce privește celelalte critici evidențiate în cadrul aceluiași motiv de recurs, instanța supremă reia argumentele precedente referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, în sensul completării cu noi cauze de nulitate (întemeiate pe obligația de garanție, pe art. 1392 C. civ. și pe eroarea substanțială), subliniind în mod ferm că această modificare s-a realizat peste prima zi de înfățișare, cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., așadar nu trebuia luată în analiză de prima instanță în rejudecare. Ca urmare, aceste critici nu sunt apte să conducă la o soluție de admitere a recursului.

Cât privește susținerea recurentei-reclamante despre culpa cedentei în cesionarea unei creanțe inexistente, în aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că afirmația este lipsită de temei legal, întrucât, așa cum s-a reținut în considerentele ce preced, compensarea pleacă de la premisa existenței simultane a două sau mai multe creanțe certe, lichide și exigibile și infirmă referirea recurentei la inexistența creanței ca o consecință a compensării.

Sintetizând, Înalta Curte apreciază că și al doilea motiv de recurs din recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și neimpunându-se reformarea hotărârii nici după examinarea cauzei sub toate aspectele, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-intervenient Ministerul Finanțelor Publice

Preliminar, instanța supremă apreciază necesar a răspunde apărării pe care intimata-pârâtă o face în combaterea acestui recurs, apărare care îmbracă haina inadmisibilității și care va fi înlăturată ca neîntemeiată.

Apreciază Înalta Curte că dispozițiile art. 56 C. proc. civ., invocate implicit de către intimata-pârâtă, instituie sancțiunea respingerii recursului ca neavenit doar în cazul în care recursul este formulat doar de către intervenientul accesoriu, nu și de partea în favoarea căreia s-a intervenit.

Textul legal precitat nu instituie obligația identității motivelor de recurs din recursul declarat de parte cu cele din recursul declarat de intervenientul accesoriu, iar o astfel de cerință nu este impusă de nicio altă normă legală, caz în care sancțiunea pe care intimata-pârâtă o propune apare ca fără temei legal, apărarea urmând a fi înlăturată cu această motivare.

Primul motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, instanța supremă constată că recurentul-intervenient, susținând că instanța de fond a calificat în mod greșit acțiunea ca pe o acțiune în răspundere și tot în mod greșit a calificat notele de ședință drept o modificare a acțiunii, face vorbire despre greșita interpretare a actului juridic dedus judecății și trimite la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Abordarea propusă de recurent, astfel cum a fost argumentată, este lipsită de rigoare juridică, întrucât actul juridic dedus judecății la care fac referire dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., anume invocate, este izvorul, temeiul legal sau contractual al pretențiilor deduse judecății, nu cererea de chemare în judecată, așa cum impropriu se susține, care este primul și cel mai important act de procedură.

Pretinsa neregularitate invocată de recurent poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și la principiul disponibilității, instanța supremă rămânând, sub acest aspect, constantă cu privire la cele statuate în analiza celei de a doua critici dezvoltate în primul motiv de recurs din recursul declarat de reclamantă.

Critica este nefondată.

Se reține că prima instanță a procedat în mod corect la calificarea cererilor modificatoare și completatoare în acțiune în răspundere, întemeiată pe obligația de garanție izvorâtă din art. 1392 C. civ., dar și pe invocarea erorii substanțiale, dovada cea mai elocventă că reclamanta a acționat cu scopul completării cererii inițiale constituind-o chiar argumentele aduse în finalul celui de al doilea motiv de recurs din recursul acestei părți.

În plus, constată instanța supremă că în cauză, chiar și în contextul acestei calificări date de prima instanță în rejudecare, reclamantei nu i s-a produs nicio vătămare, întrucât instanța s-a pronunțat strict în limitele învestirii, respectiv cu privire la o acțiune în nulitate întemeiată pe lipsa obiectului convenției.

Ca atare, nu s-a încălcat principiul disponibilității și nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Cu privire la critica referitoare la greșita interpretare a Raportului/Informării interne, se constată că recurentul-intervenient clamează inexistența unei distincții juste între creanța deținută de cedentă împotriva debitoarei cedate și creanța cesionată, dar nu duce raționamentul până la capăt și nu argumentează în niciun fel această susținere, pentru a se putea verifica dacă interpretarea dată de instanță cade sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, instanța supremă, procedând la examinarea respectivelor acte juridice deduse judecății în contextul coroborat al probelor, relevă faptul că distincția pretinsă de recurentă nici nu este posibilă în logica operațiunii de cesiune de creanță, întrucât de esența acestei operațiuni este identitatea dintre creanța cesionată și cea deținută împotriva debitorului cedat.

Cu referire la argumentul legat de deținătorul unic, în persoana Statului român, al celor două părți implicate în cesiunea de creanță și la confuzia între bugetul statului și bugetele instituțiilor acestuia, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate primi eficiență juridică în condițiile în care vizează un considerent complementar, iar considerentul principal nu a fost combătut.

Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Instanța supremă apreciază că argumentația expusă este lipsită de rigoare și de logică, iar pretinsul raționament dezvoltat nu concordă cu cerințele textului legal pretins a avea incidență, în esență fiind în prezența unei concluzii proprii a recurentului, nu a unei critici propriu zise.

Al patrulea motiv de recurs este nefondat.

Recurentul-intervenient invocă toate ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., insistând în mod special pe aspecte care țin de motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În ce privește ipoteza nemotivării, Înalta Curte apreciază că aceasta nu se regăsește în speță, în principal pentru că, în ciuda anumitor inconsecvențe ale raționamentului juridic, considerentele expuse de prima instanță conduc la soluția adoptată și permit controlul de legalitate al hotărârii, dovada cea mai elocventă fiind dată de faptul că a fost posibilă decelarea argumentelor fundamentale și a celor complementare aduse în sprijinul soluției pronunțate.

În ceea ce privește motivele contradictorii și cele străine de natura cauzei, instanța supremă reamintește faptul că în considerentele ce preced a pus în evidență distincția între argumentele fundamentale și cele complementare, a subliniat că parte din argumentele complementare sunt irelevante sau chiar lipsite de legătură cu cauza și, constatând că toate exemplificările date de recurent în cadrul acestui motiv de recurs vizează alte considerente decât cele fundamentale, apreciază că acest motiv de recurs nu are aptitudinea la conduce la admiterea recursului și la pronunțarea unei soluții contrare celei atacate.

În ceea ce privește susținerea finală relativă la dubla obligare a Statului, prin instituțiile sale, de răscumpărare a creanței în litigiu, cu consecința îmbogățirii fără justă cauză a intimatei, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte exced cadrului procesual, instanțele fiind chemate în cauză a statua asupra existenței unui motiv de nulitate absolută a unui contract de cesiune de creanță, nu asupra consecințelor decurgând din respingerea acțiunii având acest obiect.

Toate considerentele ce preced conduc spre concluzia că în cauză nu subzistă niciunul dintre motivele de recurs analizate, că nu se impune reformarea hotărârii atacate nici după examinarea acesteia sub toate aspectele, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art. 321 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurentul-intervenient Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 20F din 16 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2016.

Procesat de GGC - N