ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 469/2015

Decizia nr. 469/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Tribunalul Specializat Mureș prin sentința nr. 1518 din 29 noiembrie 2012, a r

espins

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocată de pârâții A. și B.

A admis în parte acțiunea reclamantului C. și, în consecință, a constatat nulitatea obligației pur potestative asumată de pârâții A. și B. față de reclamant, constând în achitarea prețului prestațiilor executate de reclamant la imobilul construcție denumit D. situat în mun. Sighișoara, jud. Mureș, înscris în C.F. Sighișoara, aparținând pârâților, în cuantum de 15% din prețul de vânzare a respectivului imobil, atunci când pârâții vor hotărî înstrăinarea lui.

A respins restul pretențiilor reclamatului, ca nedovedite.

A respins cererea reclamantului C. privind cheltuielile de judecată, ca nedovedită și cererea pârâților privind suportarea spezelor judiciare, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în temeiul relației de prietenie, părțile au pus bazele unui plan de afaceri, în principal constând în achiziționarea unui imobil din Cetatea Sighișoarei la un preț accesibil și în efectuarea lucrărilor de amenajare, modernizare și adaptare a acelui imobil, necesare utilizării în scopuri hoteliere, cu resursele financiare ale soților A.

S-a constatat că acest proiect de afaceri a și fost pus în aplicare, soții A. devenind proprietarii imobilului construcție denumit D., iar E. a devenit proprietara imobilului teren pe care se află edificată această construcție, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat din 11 septembrie 2011 de notarul public F.

S-a mai reținut că soții A. au mandatat pe C. și G. să administreze construcția și să facă reparațiile necesare, iar din mențiunile făcute în cartea funciară a imobilelor a rezultat că soții A. au obținut la 9.3.2006 schimbarea destinației construcției din locuință în pensiune turistică.

Instanța a constatat că, chiar dacă înscrisul preconstituit la 14 iulie 2004 în Sighișoara denumit agreement redactat în limba engleză, pretins a fi încheiat între pârâți în calitate de beneficiari ai unor lucrări de renovare și reclamant, alături de fiul său și de E. a fost tăgăduit de cei dintâi, clauzele cuprinse în acest înscris au fost reluate în corespondența electronică dintre împricinați cel puțin la 4 noiembrie 2005, dar și în anul 2006 la o dată neprecizată, corespondență generată fără îndoială tocmai de A.

S-a reținut că între pârâți în calitate de proprietari ai construcției denumită D. și C., G. și E. a intervenit la 14 iulie 2004 convenția prin care aceștia din urmă se obligau să efectueze cu manopera lor și pe spezele pârâților lucrările de renovare, reamenajare și schimbare a destinației imobilului construcție, în schimbul acestor lucrări pârâții obligându-se să transmită fiecăruia din cei trei un procent de 15% din prețul unei viitoare vânzări a acesteia, E. obligându-se să transmită la rândul ei dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află edificată acea construcție.

Instanța a stabilit că raportul juridic de drept material a luat naștere dintr-o convenție de antrepriză ca variațiune a contractului de locațiune de lucrări, că nepreconstituirea unui înscris nu afectează validitatea convenției, înscrisul având doar o funcție ad probationem.

Tribunalul a mai observat că obligația pârâților este afectată de o modalitate, clauza relevantă fiind: „this right will only occur when owners sell the propriety”, adică: „acest drept (dreptul de creanță al reclamantului și al celorlalți doi executanți/locatari ai lucrărilor, drept corelativ obligației pârâților reconvenționali de plată a prețului lucrărilor) va exista doar atunci când proprietarii vor vinde proprietatea.”

În consecință, s-a stabilit că pârâții și-au asumat prin convenție o obligație de a face afectată de o condiție suspensivă, respectiv vânzarea proprietății asupra imobilului construcție în discuție, că această clauză are caracter pur potestativ, depinzând exclusiv de voința pârâților, astfel cum e definită prin art. 1006 prin raportare la art. 1010 C. civ., în baza cărora este lovită de nulitate.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a convenției, față de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 este imprescriptibilă, câtă vreme dreptul de creanță al reclamantului nu s-a născut, astfel că termenul prescripției nu putea să înceapă să curgă.

Relativ la cererea având ca obiect obligarea pârâților la plata prețului locațiunii lucrărilor, tribunalul a reținut că, în urma constatării nulității clauzei afectate de o condiție pur potestativă, reclamantul ar fi îndrituit a primi prețul lucrărilor executate, întinderea dreptului de creanță fiind de 15% din valoarea de circulație a imobilului, dar cum expertiza încuviințată nu a fost efectuată din culpa sa, s-a concluzionat că pretențiile sale cuantificate la suma de 150.000 euro, sunt nedovedite.

În ceea ce privește cererea reclamantului privind recunoașterea unui drept de retenție, s-a observat că reclamantul în calitate de creditor al obligației nu se află în posesia bunului conex obligației de restituire, dispunându-se, în consecință, respingerea cererii.

Cheltuielile de judecată solicitate de reclamant au fost respinse ca nedovedite, iar cererea judiciară accesorie a pârâților a fost respinsă ca neîntemeiată, avându-se în vedere faptul că aceștia au căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel

Tg. Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 68/A din 6 mart

ie

2014

a a

dmis apelul formulat de pârâții A. și B., împotriva sentinței nr. 1518 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamantul C., la plata către pârâți a sumei de 868 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de ambele părți.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Față de dezlegarea dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea a constat că, în condițiile în care cererea în realizarea dreptului de creanță invocat de reclamant a fost respinsă pe fond, fără ca această soluție să fi fost criticată prin apel, pârâții justifică un interes în atacarea sentinței fondului numai în ceea ce privește respingerea excepției vizând capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului pur potestativ al clauzei prin care s-a stipulat dreptul de creanță menționat.

A reținut că în mod judicios a observat tribunalul că petitul arătat are caracter imprescriptibil, întrucât urmărește constatarea nulității absolute parțiale a convenției litigioase, iar art. 1010 C. civ. consacră sancțiunea nulității obligației pur potestative, iar potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic se poate invoca oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

Instanța a respins argumentele pârâților privind motivarea confuză a primei instanței, câtă vreme considerentele au vizat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la contravaloarea dreptului de creanță invocat de reclamant, și nu cererea de constatare a caracterului pur potestativ al obligației vizând achitarea de către pârâți a prețului prestațiilor executate de reclamant, în cuantum de 15% din prețul de vânzare a respectivului imobil.

Curtea a respins excepția autorității de lucru judecat, ridicată de pârâți în raport de sentința nr. 169/com din 30 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/308/2008 de Judecătoria Sighișoara și Decizia nr. 49/A/C/2009 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în Dosarul nr. x/1259/2007, reținând neîndeplinirea condițiilor triplei identități de părți, obiect și cauză prevăzute de art. 1201 C. civ., având în vedere că în ambele dosare menționate reclamantul din prezenta cauză a avut calitatea de intervenient accesoriu, neinvocând pretenții proprii față de pârâți și că, instanțele nu s-au pronunțat cu privire la un capăt de cerere identic în conținut cu cel din prezenta acțiune, prin care se urmărește constatarea caracterului pur potestativ al obligației asumate de pârâți.

Aceiași situație s-a reținut și cu privire la sentința nr. 276 din 5 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/102/2007, întrucât reclamantul nu a învestit instanța cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea caracterului pur potestativ al clauzei analizate în acest litigiu, ci cu o cerere având ca obiect obligarea pârâților din cauza de față la plata unei cote de 15% din prețul obținut pentru fiecare din reclamanți. Această solicitare, la o sumară privire, este identică cu petitul 2 al acțiunii reclamantului, care nu mai formează însă obiect de analiză în apel, fiind respinsă în primă instanță, și neatacată de partea care poate justifica un interes.

Raportat la capătul de cerere din acțiunea soluționată irevocabil, având ca obiect constatarea deținerii față de pârâți a unei creanțe pure și simple, s-a arătat că prin sentința nr. 276 din 5 martie 2009 cererea reclamantului a fost respinsă ca lipsită de interes, neprimind o soluționare pe fond, condiție necesară pentru a opera autoritatea de lucru judecat.

Curtea a constatat că excepția invocată de pârâți este lipsită de interes, câtă vreme constatarea caracterului pur potestativ al clauzei atrage după sine, în temeiul art. 1010 C. civ., nulitatea clauzei deduse judecății, care reprezintă o soluție favorabilă acestora, spre deosebire de reținerea ca validă a obligației, în urma calificării acesteia ca fiind simplu potestativă. Totodată s-a reținut că prima instanță, în urma constatării potestativității pure a clauzei, a omis a observa că, în viziunea vechiului C. civ., aplicabil în cauză, obligația asumată sub o asemenea condiție este lovită de nulitate, ceea ce echivalează cu ineficacitatea totală a angajamentului și nicidecum cu transformarea acesteia într-o obligație pură și simplă.

În concluzie, curtea a apreciat ca fiind corectă rezolvarea dată de prima instanță excepției autorității de lucru judecat, neputând fi reținute efectele negative ale acesteia nici în raport de noile apărări formulate prin completarea la cererea de apel.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că pârâții au înțeles să atace hotărârea instanței de prim grad în ceea ce privește dezlegarea dată cererii de constatare a nulității absolute a clauzei cuprinse în înscrisul intitulat agreement, datat 14 iulie 2004, invocând în acest sens nedovedirea existenței juridice a clauzei în discuție cât timp instanța a avut în vedere o copie nelizibilă de pe o presupusă convenție încheiată de părți.

Curtea a înlăturat criticile pârâților cu privire la nesocotirea de către tribunal a regulilor procedurale prevăzute pentru administrarea înscrisurilor, câtă vreme chiar înlăturând din discuție contractul, în sens de instrument probator, existența raportului juridic dintre părți, negotium, și a clauzei a cărei anulare se solicită, a rezultat din celelalte mijloace de probă administrate în cauză. În acest sens, a constat că asumarea de către părți a clauzei analizate este confirmată de

corespondența electronică dintre împricinați din perioada 2005-2006, precum și din cele reținute prin sentința nr. 276 din 5 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, litigiu în cadrul căruia pârâții nu au contestat existența convenției.

Relativ la modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, curtea de apel a reținut că tribunalul a respins cererea pârâților, reținând că aceștia au căzut în pretenții, câtă vreme poziția juridică de parte câștigătoare în proces, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se impune a se observa că reclamantul este cel care a căzut în pretenții în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata prețului lucrărilor, restituirea cheltuielilor avansate la efectuarea lucrărilor și recunoașterea dreptului de retenție.

Din moment ce reclamantul a formulat mai multe capete de cerere, dintre care doar unul a fost admis, tribunalul trebuia să rețină incidența art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., și să oblige reclamantul la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârâți, în timpul și în legătură cu judecarea acțiunii, corespunzătoare pretențiilor respinse din cererea de chemare în judecată.

Față de aceste constatări, ținând cont de faptul că reclamantul a căzut în parte în pretenții, în temeiul art. 276 C. proc. civ., acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 868 lei, reprezentând contravaloarea parțială a onorariului avocațial achitat de pârâți.

Față de soluția din apel, ținând cont și de dovezile depuse la dosarul cauzei, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 129 alin. (1) din același cod, instanța de apel a respins cererea de acordarea a cheltuielilor de judecată, formulată de ambele părți.

În fine, câtă vreme apelul pârâților va fi admis, solicitarea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă.

Împotriva Deciziei nr. 68/A din 6 mart

ie

2014, pronunțatǎ de Curtea de Apel

Tg. Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs reclamantul

C., întemeiat pe art. 488 pct. 6 și pct. 9 din N.C.P.C., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul apelului.

În acest sens a susținut că decizia din apel este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii, aceasta fiind dată cu încălcarea prevederilor legale în acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a apreciat eronat asupra raportului dintre capetele de cerere admise și cele respinse, stabilind că partea care a căzut în pretenții este reclamantul, în condițiile în care la fond capătul principal de cerere a fost admis, iar celelalte respinse și că acest algoritm, de stabilire în sarcina căreia dintre părți să fie stabilite cheltuielile de judecată, este nereal.

Recurentul a arătat că decizia din apel a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a avut în vedere soluția instanței de fond prin care cererea sa de chemare în judecată a fost admisă în parte, situație în raport de care și cheltuielile de judecată se impun a fi acordate tot în parte.

Chiar și în cazul aplicării art. 276 C. proc. civ., instanța de apel putea cel mult să facă compensarea cheltuielilor de judecată și să aprecieze în ce măsură fiecare dintre părți putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în raport de pretențiile încuviințate și nu să le admită pârâților cheltuielile de judecată.

Analizând recursul declarat

de

reclamantul

C.

împotriva Deciziei nr. 68/A din 6 mart

ie

2014, pronunțatǎ de Curtea de Apel

Tg. Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 68/A din 6 mart

ie

2014, Curtea de Apel

Tg. Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a

a

dmis apelul formulat de pârâții A. și B. împotriva sentinței nr. 1518 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamantul C., la plata către pârâți a sumei de 868 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Se reține că, recurentul reclamant C. și-a întemeiat recursul pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 din N.C.P.C., care nu sunt aplicabile în cauză întrucât litigiul a fost declanșat în anul 2011, anterior intrării în vigoare a N.C.P.C., la 15 februarie 2013 și care au corespondent în art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ. anterior.

Este știut că, dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea procedurii judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

În raport de considerentele deciziei atacate, se constată că instanța de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurări nereale, astfel că motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. sunt fondate, avându-se în vedere că hotărârea a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 274 C. proc. civ.

În cauză, este de remarcat că decizia recurată este greșită, întrucât deși instanța de fond

a admis în parte acțiunea promovată de reclamantul C. și, în consecință, a constatat nulitatea obligației pur potestative asumate de pârâții A. și B. față de reclamant, constând în achitarea prețului prestațiilor executate de reclamant la imobilul construcție denumit D. aparținând pârâților, în cuantum de 15% din prețul de vânzare a respectivului imobil, respingând restul pretențiilor reclamatului, ca nedovedite, instanța de apel nu putea să-l oblige pe recurentul reclamant C., la plata către pârâți a sumei de 868 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Astfel se apreciază că, în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă numai în parte, și cheltuielile de judecată solicitate de pârâți se impunea a fi admise tot în parte, sau în cel mai rău caz să fie compensate.

Art. 276 C. proc. civ., are în vedere ipoteza în care pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, situație în care instanța trebuie să aprecieze în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor, or din analiza acestui text legal, rezultă că este permisă compensarea cheltuielilor de judecată numai dacă pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate în parte.

Așa fiind, reținând că

recursul declarat de

reclamantul

C. este fondat, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., urmează să modifice

Decizia nr. 68/A din 6 mart

ie

2014, pronunțatǎ de Curtea de Apel

Tg. Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii apelului declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1518 din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Specializat Mureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul

C.

împotriva Deciziei nr. 68/A din 6 mart

ie

2014, pronunțatǎ de Curtea de Apel

Tg. Mureș,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1518 din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Specializat Mureș.

Irevocabilǎ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015.