ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2120/2015

Decizia nr. 2120/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3.111 din 16 octombrie 2013, a respins cererea, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect suspendarea executării Deciziei nr. 559 din 06 decembrie 2012 privind soluționarea contestației formulate, a Raportului de inspecție fiscală nr. F-B 100 din 13 iunie 2012 și a Deciziei de impunere nr. F-B 188 din 13 iunie 2012.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

2.1. Instanța nu a analizat "fondul" cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale, ceea ce atrage, în opinia recurentei, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Refuzul de a examina motivele substanțiale care determină aparența de nelegalitate prin simpla lor calificare ca fiind de fond, echivalează cu nejudecarea cauzei.

Legea contenciosului administrativ nu face nicio diferență între motive de nelegalitate aferente fondului actului administrativ sau cele aferente procedurii lui de emitere.

În mod nelegal, prima instanță limitează analiza împrejurărilor de drept care ar putea crea o serioasă îndoială la acele elemente enumerate expres de art. 46 C. proc. fisc., ca atrăgând anularea unui astfel de act.

Singura specificitate a art. 46 este aceea că vorbește despre o nulitate expresă a actului administrativ fiscal, mai ușor de depistat decât o împrejurare de drept care creează o îndoială serioasă în privința legalității.

O analiză sumară a motivelor de nelegalitate invocate nu echivalează cu intrarea acestei analize în puterea de lucru judecat sau cu o judecare a fondului pretenției.

2.2. Instanța de fond a interpretat greșit normele C. proc. fisc. care guvernează desfășurarea inspecției fiscale.

Prima instanță a reținut că lipsa avizului de inspecție fiscală se încadrează în cazurile de excepție prevăzute de art. 102 alin. (4) lit. b)) C. proc. fisc., întrucât inspecția ar fi fost solicitată de către autoritate prin adresa nr. 864.704 din 23 mai 2011, iar o obligație de comunicare a solicitării autorității nu se regăsește în lege.

Atunci când legiuitorul a impus obligația comunicării unui aviz de inspecție fiscală s-a avut în vedere acordarea posibilității efective a contribuabilului de a lua cunoștință despre ceea ce urmează să se întâmple. Acesta este motivul pentru care excepțiile de la comunicarea avizului sunt prevăzute în mod expres și limitativ. Atunci când vorbește de autorități, legiuitorul are în vedere alte autorități și nu structuri interne ale organismului care derulează inspecția.

Cu privire la obligația finalizării inspecției fiscale într-un termen de 3 luni, recurenta arată că instanța de fond a apreciat în mod greșit, că acest motiv nu este de natură a crea o serioasă îndoială, cât timp sancțiunea nulității nu este prevăzută expres de C. proc. fisc., iar societatea nu a făcut dovada vătămării suferite.

În realitate, susține recurenta, termenul de finalizare a inspecției este un termen prohibitiv ce respectă principiul securității raporturilor juridice.

Vătămarea societății recurente este evidentă, deoarece aceasta nu se află în fața primului control, iar măsurile dispuse inițial au condus la blocarea activității până la finalizarea celui de-al doilea control.

Încălcarea principiului unicității inspecției fiscale reprezintă o serioasă îndoială asupra legalității actului administrativ atacat și, implicit, o altă critică adusă de recurentă.

Instanța de fond a respins acest argument cu motivarea că reclamanta a făcut obiectul unui control inopinat, nu pe categorii de impozite, ci cu privire la relația comercială cu anumiți parteneri.

Între controlul inopinat și inspecția generală nu există însă diferențe de ordin substanțial, modalitatea inopinată de realizare a controlului poate privit atât o inspecție generală, cât și una parțială.

2.3. Instanța de fond a interpretat în mod greșit îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Curtea de apel nu a ținut seama de faptul că societatea a obținut anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii la data de 01 februarie 2013, prin urmare, pericolul iminent nu este dat de aceste măsuri, ci, exclusiv de către actele administrativ-fiscale atacate care au condus la imposibilitatea desfășurării activității și la blocarea conturilor.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 18 decembrie 2014, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 11 februarie 2015.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

2.1. Critica referitoare la neanalizarea "fondului" cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale nu este întemeiată.

Motivele de ordin substanțial invocate de recurenta-reclamantă și anume, faptul că nu datorează impozit pe profit suplimentar, iar organul fiscal a analizat doar în mod formal contractele și documentele justificative prezentate, înlăturând caracterul deductibil al unor cheltuieli fără a ține seama de scopul realizării acestora, astfel cum era identificat la data efectuării lor, au fost în mod corect reținute de judecătorul fondului ca presupunând aprecierea probatoriului și interpretarea dispozițiilor legale incidente ce cad în atribuțiile instanței investite cu soluționarea fondului litigiului.

Cu alte cuvinte, în privința acestor motive, instanța de fond a apreciat că nu există suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ-fiscal.

Instanța de fond nu a refuzat soluționarea "fondului" cererii de suspendare, ci a aplicat în mod corect disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată.

Recurenta-reclamantă, în cuprinsul cererii introductive a arătat că nu s-au luat în considerare în cuprinsul Deciziei nr. 559/2012 apărările sale, iar raționamentul organului fiscal este incorect, deoarece s-a bazat pe faptul că nu s-au justificat cheltuielile prin prisma prestării serviciilor și a necesității acestora în raport cu specificul activităților desfășurate.

Or, o asemenea analiză revine instanței investite cu soluționarea fondului pricinii, fiind necesare a se administra probe în susținerea tezei deductibilității cheltuielilor.

2.2. Motivul de casare referitor la interpretarea greșită a normelor C. proc. fisc. ce guvernează desfășurarea inspecției fiscale este nefondat.

Avizul de inspecție fiscală, potrivit art. 102 alin. (1) C. proc. fisc. se comunică contribuabilului în termenele prevăzute de lit. a)) și b), iar lipsa avizului nu este sancționată cu nulitatea absolută a raportului de inspecție fiscală, astfel încât, recurenta avea obligația să dovedească existența unei vătămări.

În speță, verificarea a avut loc urmare cererii depuse de societate pentru rambursarea TVA și indiferent dacă ne aflăm în ipoteza de excepție prevăzută de art. 102 alin. (4) lit. b)) C. proc. fisc., astfel cum au reținut intimații și judecătorul fondului sau în ipoteza susținută de recurentă, această împrejurare nu reprezintă un caz bine justificat în sensul disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată și care să determine suspendarea executării actului administrativ contestat.

De asemenea, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți, nerespectarea termenului de 3(trei) luni pentru efectuarea inspecției fiscale nu conduce la nulitatea absolută a controlului fiscal și implicit a actului întocmit, astfel încât, în mod corect, instanța de fond a apreciat că această împrejurare nu este de natură să creeze o aparență de nelegalitate a Deciziei nr. 559/2012, ce reprezintă actul administrativ fiscal care se atacă în instanță și nici a actelor premergătoare emiterii deciziei.

În ceea ce privește încălcarea principiului unicității inspecției fiscale, recurenta face confuzie între controlul inopinat care se încheie printr-un proces-verbal și inspecția fiscală care se finalizează prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere.

2.3. Prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. nu sunt întrunite în speță, în ceea ce privește interpretarea condiției pagubei iminente.

Cele două condiții prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, cazul bine justificat și paguba iminentă, trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții conduce la respingerea cererii de suspendare, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Faptul că prin Decizia nr. 864.759 din 26 mai 2011 s-au instituit măsuri asiguratorii asupra conturilor societății a reprezentat un motiv invocat de recurenta-reclamantă atât pentru dovedirea îndeplinirii cazului bine justificat, dar și pentru fixarea cuantumului cauțiunii.

Decizia Tribunalului București prin care s-a dispus ridicarea măsurii asiguratorii nu a fost adusă la cunoștința instanței de fond, deși era anterioară formulării acțiunii, astfel încât nu se poate reproșa că judecătorul nu a ținut seama de evenimentul intervenit în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 3111 din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2015.

Procesat de GGC - ED