ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1621/2015

Decizia nr. 1621/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința nr. 228 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.; a admis acțiunea completată formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții C., A., D. și intervenientul E. și, pe cale de consecință, a anulat H.G. nr. 633 din 27 iunie 2012, rectificată la 17 iulie 2012,în ceea ce privește atât revocarea reclamantului din funcția de membru al F. ca reprezentant al E., cât și revocarea acestuia din funcția de președinte al F.; a obligat pârâtul C. să îl reintegreze pe reclamant atât în funcția de membru, cât și în funcția de președinte al F. deținute anterior emiterii H.G. nr. 633/2012, a obligat pârâtul C. la plata către reclamant a diferenței dintre suma tuturor drepturilor bănești la care reclamantul ar fi avut dreptul, aferente funcției de președinte al F. și suma drepturilor bănești obținute efectiv de reclamant în calitate de inspector guvernamental, de la data revocării și până la data reintegrării efective, în funcția de președinte al F., actualizate în raport de data inflației la data plății.

Totodată, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de E. ca neîntemeiată și a obligat pârâtul C. la plata către reclamant a sumei de 1.820 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs atât pârâtul C., cât și intervenientul E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul-pârât C. a criticat soluția instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în temeiul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât a susținut în esență că hotărârea instanței de fond este nelegală invocând în acest sens dispozițiile art. 19 alin. (1)

3

din Legea nr. 656/2002 potrivit cărora mandatul de membru al Plenului Oficiului încetează prin revocare de către autoritatea care l-a numit, în speță E., proiectul hotărârii fiind inițiat de către această autoritate, iar autoritatea executivă centrală, în calitate de organ colegial nu are capacitatea efectivă de a interveni în operațiunea juridică propriu-zisă, privind deliberarea și deciderea cu privire la numirea și revocarea din funcția de membru al Plenului Oficiului, ci doar să constate, în condiții de vădită legalitate, îndeplinirea acestor fapte juridice.

Recurentul a criticat soluția instanței de fond și sub aspectul obligațiilor impuse C. privind reintegrarea în funcția de membru, respectiv de președinte al Oficiului a intimatului-reclamant, susținând că în mod eronat și printr-o interpretare denaturată a limitelor și exigențelor cadrului procesual și a normelor legale aplicabile, în speță raportul juridic dedus soluționării nefiind unui de muncă și nici unul de serviciu, iar funcția în care se dispune reintegrarea nu este o funcție publică ci o funcție de demnitate publică.

A concluzionat recurentul-pârât că înlocuirea unei persoane dintr-o funcție de demnitate numită, reprezintă dreptul legal al entității care a numit-o în funcție, iar prin adoptarea H.G. nr. 63/2012 C. și-a exercitat în deplină concordanță cu normele legale în vigoare, dreptul de a-l revoca pe intimatul-reclamant.

În subsidiar, recurentul-pârât C. a criticat hotărârea instanței de fond și sub aspectul executării acesteia susținând că anularea dispozițiilor H.G. nr. 63/2012 nu semnifică reintrarea în vigoare de drept a H.G. nr. 767/2010, în discuție fiind vorba de un act de numire, acțiune dispusă expres de autoritățile cu prerogative în acest sens, printr-un alt act administrativ.

În esență, procedura legală constă în emiterea unei hotărâri de Guvern de numire, petit nesolicitat de reclamant.

Prin Decizia nr. 3882/2014, Înalta Curte a admis recursurile declarate de C. și E. împotriva sentinței nr. 228 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, a modificat sentința atacată și a respins acțiunea formulată de B., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că obiectul acțiunii formulate de intimatul-reclamant l-a constituit anularea H.G. nr. 633 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 442 din 3 iulie 2012 completată cu Rectificarea publicată în M. Of. nr. 487 din 17 iulie 2012.

Prin acest act administrativ individual privind revocarea și numirea unor membri ai Plenului F. și numirea președintelui F., se constată că la art. 1, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (13) lit. f) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare, încetarea prin revocare a mandatului de membru al Plenului F. exercitat de către:

a) domnul B., reprezentant al E.;

b) domnul G., reprezentant al H.

Potrivit art. 2 „se numesc în funcția de membri ai Plenului F. următoarele persoane:

a) domnul D., reprezentant al E.;

b) domnul A. reprezentant al E.”

Potrivit art. 19 alin. (5) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Oficiului funcționează Plenul acestuia, ca structură deliberativă și de decizie, format din câte un reprezentant al E., I., H., Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Băncii Naționale a României, Curții de Conturi și Asociației Române a Băncilor, numiți în funcție pe o perioadă de 5 ani, prin hotărâre a Guvernului.

Art. 19 alin. (13) din Legea nr. 656/2002 reglementează cazurile în care mandatul de membru al Plenului Oficiului încetează, respectiv, în următoarele situații:

a) la expirarea termenului pentru care a fost numit;

b) prin demisie;

c) prin deces;

d) prin imposibilitatea de exercitare a mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni;

e) la survenirea unei incompatibilități;

f) prin revocare de către autoritatea care l-a numit.

Din perspectiva acestor prevederi legale, instanța de control judiciar constată că în mod greșit judecătorul fondului a reținut ca fiind întemeiată critica reclamantului privind nemotivarea actului administrativ sub aspectul indicării împrejurărilor care au condus la concluzia revocării acestuia din funcțiile deținute anterior emiterii acestui act administrativ cu caracter individual.

În speță, ca urmare a propunerilor E. și a H., prin H.G. nr. 633/2012 al cărei proiect a fost inițiat de către cele două autorități s-a constatat revocarea din calitatea de membri al Plenului F. a intimatului-reclamant reprezentant al E. cât și a reprezentantului H., în temeiul art. 19 alin. (3) lit. f), respectiv ca urmare a revocării mandatului de reprezentare de către autoritățile care i-au propus, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare (fila 8 dosar fond) și adresele din 25 iunie 2012 și din 27 iunie 2012 (fila 65 și 45 dosar fond).

În raport de dispozițiile legale mai sus menționate, instanța de control judiciar a constatat că H.G. nr. 633/2012 a fost adoptată cu respectarea acestora cât și a prevederilor art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1361/2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului iar nota de fundamentare (fila 8 dosar fond) a fost realizată potrivit prevederilor Legii nr 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, la elaborarea actului administrativ au fost respectate dispozițiile cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 561/2009, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia cât și de I., în conformitate cu art. 20 alin. (4) și (7) din acest regulament, deși potrivit alin. (8) din acest articol, acest aviz nu este obligatoriu în cazul actelor cu caracter individual, ce au ca obiect exclusiv numiri și revocări din funcție, cum este și cazul în speță.

În ceea ce privește lipsa motivării măsurii de revocare a mandatului de membru al intimatului-reclamant, contrar celor reținute de către judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că acest aspect nu poate atrage anularea actului administrativ atacat, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 656/ 2002 în baza cărora a fost adoptată hotărârea nu impun o astfel de condiție.

De altfel, având în vedere caracterul actului administrativ atacat, de act administrativ cu caracter individual, prin care se constată în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (13) lit. f) din Legea nr. 656/2002, încetarea prin revocare a mandatului de membru al Plenului F. cât și numirea altor persoane în aceste funcții de demnitate publică, obligația de motivare nu este prevăzută de dispozițiile legale incidente, această obligație fiind consacrată legislativ, ca regulă generală, numai în cazul actelor administrative cu caracter normativ, conform dispozițiilor art. 29-32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Pe de altă parte, se constată că în mod greșit și cu ignorarea probatoriului administrat în cauză, instanța de fond a reținut că prin actul administrativ atacat, respectiv prin revocarea mandatului de reprezentant în cadrul Plenului Oficiului ar fi afectat cariera funcționarului public.

În fapt, intimatul-reclamant a fost numit în funcția publică de secretar general al J. prin Decizia primului ministru nr. 482 din 13 aprilie 2009 iar prin H.G. nr. 767 din 23 iulie 2010 intimatul-reclamant a fost numit la propunerea E. în funcția de membru al Plenului F. în calitate de reprezentant al E., cu aceeași dată, prin Decizia primului ministru nr. 195 din 23 iulie 2010 s-a constatat suspendarea raportului de serviciu al intimatului-reclamant, suspendare care s-a întrerupt prin Decizia primului ministru nr. 396 din 05 iulie 2012, intimatul-reclamant reluându-și activitatea în funcția publică de secretar general al J.

Astfel fiind, nu se poate reține că prin revocarea acestuia din calitatea de reprezentant al E., în Plenul Oficiului raportul de serviciu al intimatului-reclamant rezultat din calitatea de înalt funcționar public cu J. cât și cariera acestuia ar fi fost afectate.

Totodată, având în vedere că dispozițiile art. 19 alin. (13) lit. f) din Legea nr. 656/2002 invocate drept temei al actului administrativ individual atacat, nu condiționează revocarea de existența anumitor cauze ori îndeplinirea unor condiții speciale, indicând doar că mandatul încetează prin revocarea de către autoritatea care l-a numit, rezultă că această modalitate de încetare a mandatului unui membru în calitate de reprezentant al unei autorități, ține strict de voința autorității care l-a mandata să o reprezinte.

Instanța de control judiciar constată că sunt fondate și criticile formulate de recurenți cu privire la modul de soluționare al cererii privind reintegrarea întrucât instanța a admis în mod greșit și acest capăt de cerere dispunând reintegrarea în funcția de membru, respectiv de președinte al Oficiului, deși raportul juridic dedus judecății nu era un raport juridic de muncă sau unul de serviciu, iar în ceea ce privește funcția, aceasta nu era o funcție publică ci o funcție de demnitate publică, asimilabilă statutului de secretar de stat, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare al F.

Împotriva Deciziei nr. 3882 din 21 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul a formulat contestație în anulare.

2.1. Motivele contestației în anulare;

În cadrul motivării căii extraordinare de atac s-a arătat, în esență, că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Astfel, contestatorul a susținut că la dosarul cauzei au fost depuse documente care atestă că H.G. nr. 633/2012 nu a fost motivată atât în cuprinsul acesteia, cât și prin acte premergătoare sau ulterioare.

S-a precizat că instanța a ignorat sau confundat împrejurări esențiale, determinante pentru soluția adoptată și că au fost confundate elemente esențiale ale dosarului.

În drept, cererea s-a întemeiat pe prevederile art. 318 C. proc. civ.

2.2. Analiza contestației în anulare;

Examinând prezenta contestație în anulare, Înalta Curte reține că obiectul contestației în anulare îl constituie Decizia nr. 3882 din 21 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au admis recursurile declarate de recurenții C. și E. împotriva sentinței nr. 228 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

În vederea soluționării prezentei contestații în anulare, Înalta Curte arată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept comun, (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Având în vedere temeiul legal invocat, precum și criticile formulate, se vor analiza condițiile contestației în anulare speciale reglementate de art. 318 C. proc. civ.

În ceea ce privește contestația în anulare specială, C. proc. civ. prevede în art. 318, două motive, și anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale sau instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În speța prezentă, contestatorul a invocat ca temei al cererii sale, săvârșirea unor erori materiale, motiv pentru care analiza contestației se va efectua sub acest aspect.

Potrivit doctrinei și jurisprudenței cvasiunanime, în sensul art. 318 C. proc. civ., prin greșeală materială se înțelege o greșeală de ordin procedural, care a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.

În speța prezentă, criticile formulate de contestator privesc greșita apreciere a probelor, precum și greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamantul-contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu se circumscriu noțiunii de greșeală materială, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 teza I C. proc. civ., text care se referă la erori de ordin procedural și nu la pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

În cauză nu s-a invocat nicio greșeală de ordin procedural, ci numai au fost susținute pretinse greșeli de fond.

Față de considerentele de mai sus, se va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de B. împotriva Deciziei nr. 3882 din 21 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2015.