Decizia nr. 488/2017 — ÎCCJ, Secția penală — contestație împotriva sentinței nr. 87/2017 a Curții de Apel București

X., numită "micuța" sau "mașina de război", născută în România;

Y., numită Y1, născută în România;

Z., născută în România;

W., născută în România;

AA., născută în România;

BB., fără date de identificare. În cauză, s-a reținut varianta agravantă a infracțiunii, deoarece fapta a fost comisă de mai mult de cinci persoane împreună, prin amenințare și pentru că suspecții au acționat și în străinătate, prin recrutarea fetelor din România și prin proxenetism în Milano, Elveția, precum și în alte locuri, așa-numita transnaționalitate. În drept, s-a arătat că faptele săvârșite de persoana solicitată constituie infracțiunile de participație la o organizație criminală, constituită cu scopul de a sustrage numere de cărți de credit și de a clona cărți de credit și proxenetism, prev. și ped. de art. 416 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) C. pen. italian și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 146/2006, art. 81, art. 110, art. 112 din C. pen. italian; art. 3 alin. (2) nr. 4, 5, 6, 7, 8; art. 4 alin. (1) nr. 1, 2, 7 din Legea nr. 75/1958; art. 4 alin. (6) din Legea nr. 146/2006. Au fost atașate: ordonanța de reținere a persoanei solicitate din 30 aprilie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, procesul-verbal de depistare, fișa dactiloscopică, procesul-verbal de identificare, fișa urmăritului, fișa de cazier și mandatul european de arestare. Curtea de Apel București a constatat că numitul A. nu și-a manifestat acordul de a fi predat către autoritățile judiciare din Italia, nu a renunțat la efectele regulii specialității și nu a avut obiecțiuni în privința identității. Persoana solicitată, prin apărători aleși, a arătat că se opune predării către autoritățile italiene, întrucât nu este vinovat de comiterea faptelor și a invocat necompetența organelor judiciare italiene de a-l cerceta. Persoana solicitată a mai arătat că, în cauză, ar trebui ca cercetările să fie efectuate de autoritățile judiciare române, potrivit art. 9 alin. (2) C. pen. și art. 8 alin. (4) C. pen. A apreciat că nu există niciun motiv de refuz în sensul art. 98 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, iar faptele care motivează mandatul european de arestare sunt prevăzute și în dreptul nostru intern. Cu privire la împrejurarea că persoana solicitată nu este vinovată de comiterea pretinselor infracțiuni, a constatat că acest aspect este de competența organelor judiciare italiene, în procedura executării mandatului european de arestare instanța română nefiind în măsură să facă aprecieri cu privire la vinovăția ori nevinovăția persoanei solicitate. În privința împrejurării că infracțiunile reținute în sarcina persoanei solicitate, conform principiului teritorialității și al personalității, nu pot fi cercetate de către autoritățile italiene, a observat că aspectele învederate nu sunt fondate, nefiind incident motivul facultativ de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004. Astfel, după cum rezultă din conținutul mandatului european de arestare, faptele pentru care este cercetată persoana solicitată au fost comise pe teritoriul Italiei și Elveției, nerezultând că o parte dintre actele de executare ar fi fost comise de persoana solicitată pe teritoriul României. Totodată, a considerat că acest aspect nu prezintă relevanță, în condițiile în care, chiar dacă persoana solicitată ar fi cercetată și pentru acte de executare comise pe teritoriul românesc, situația ar constitui doar un motiv facultativ de refuz a executării mandatului european, situație în care nu ar fi oportun să se refuze executarea mandatului european, cauza fiind instrumentată de mai mult timp de autoritățile judiciare italiene, sesizate cu comiterea mai multor infracțiuni. De asemenea, a considerat că aspectele legate de necompetența organelor judiciare italiene nu pot fi invocate decât în fața acestora, în condițiile legii procesuale italiene, în cauză neavând aplicabilitate dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 8 alin. (4) C. pen., autoritățile judiciare române nefiind sesizate cu fapte penale ce ar fi fost comise de persoana solicitată. A mai constatat că pretinsele nereguli procedurale legate de procedura de citare a persoanei solicitate pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă nu pot fi invocate decât în fața organelor judiciare italiene competente. Împotriva acestei sentințe a declarat contestație persoana solicitată A. În motivarea contestației a arătat, în esență, că în cauză nu se impune admiterea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, față de împrejurarea că sunt incidente motivele de refuz a executării prevăzute de art. 98 alin. (2) lit. e) și i) din Legea nr. 302/2004. În subsidiar, a solicitat, raportat la circumstanțele sale persoanele, luarea, în vederea predării, a măsurii arestului la domiciliu. Examinând contestația declarată de persoana solicitată A., în raport de motivele invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Alin. (2) al acestui text statuează că "mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial ai Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002". Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la verificarea incidenței motivelor de refuz a predării. Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis la data de 16 iunie 2017 de Tribunalul din Monza, Republica Italiană, față de persoana solicitată A. are forma și conținutul prevăzute la art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, aspecte care nu fac obiectul criticii contestatorului și că acesta nu a ridicat obiecțiuni cu privire la identitatea sa. Totodată, în acord cu judecătorul fondului, observă că fapta pentru care s-a dispus emiterea mandatului european de arestare, respectiv infracțiunea de participație la o organizație criminală, constituită cu scopul de a sustrage numere de cărți de credit și de a clona cărți de credit și proxenetism, prev. și ped. de art. 416 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) C. pen. italian și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 146/2006, art. 81, art. 110, art. 112 C. pen. italian, art. 3 alin. (2) nr. 4, 5, 6, 7, 8, art. 4 alin. (1) nr. 1, 2, 7 din Legea nr. 75/1958 art. 4 alin. (6) din Legea nr. 146/2006, se sancționează cu o pedeapsă maximă de 20 de ani închisoare, conform mențiunilor din cuprinsul mandatului european de arestare și este exceptată de la verificarea condiției dublei incriminări. În ceea ce privește motivele pentru care autoritatea judiciară română de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare, se constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004. Motivul facultativ de refuz a executării prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, invocat de contestator, este aplicabil atunci când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României. Conform art. 8 alin. (2) și (3) C. pen., prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul, și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Conform art. 8 alin. (4) C. proc. pen., infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii. Or, împotriva persoanei solicitate A. s-a emis mandat european de arestare doar pentru infracțiunea de participație la o organizație criminală, constituită cu scopul de a sustrage numere de cărți de credit și de a clona cărți de credit și proxenetism, nu și pentru alte infracțiuni, cum ar fi cea de proxenetism sau sustragere a cărților de credit. Prin urmare, faptul că persoanele care practicau prostituția erau recrutate din România sau că unele cărți de credit au fost sustrase de pe teritoriul satului român pot, cel mult, duce la concluzia că aceste infracțiuni au fost săvârșite pe teritoriul României, nu și cea de participație la o organizație criminală. Însă, chiar dacă s-ar constata că unele acte de executare ale presupusei infracțiuni ar fi fost comise pe teritoriul statului român, trebuie menționat că, într-o astfel de situație, legea lasă la aprecierea instanței oportunitatea refuzului executării mandatului european de arestare. Un eventual refuz poate fi justificat, în opinia Înaltei Curți, doar de oportunitatea demarării unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare. Or, față de caracterul de transnaționalitate al acestor fapte, locul în care se presupune că a fost săvârșită majoritatea actelor de executare, naționalitatea presupușilor coautori, precum și stadiul avansat al cercetărilor efectuate de către autoritățile italiene, cel puțin la acest moment, nu se poate identifica vreo justificare pentru transferul procedurilor în România. În ceea ce privește motivul de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004 - persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată - Înalta Curte constată ca prezenta cauză are ca obiect executarea unui mandat european de arestare, nu transferarea persoanei solicitate în urma unei hotărâri de condamnare, împrejurare în care nu poate constata lipsa persoanei solicitate de la judecată, în condițiile în care aceasta nu a avut loc. Referitor la celelalte motivele pentru care contestatorul-persoană solicitată refuză să fie predat autorităților italiene, respectiv susținerea nevinovăției sale, se reține că acestea nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004. În ceea ce privește solicitarea contestatorului de a se revoca măsura arestării preventive luată în vederea predării sale autorităților italiene sau de a fi înlocuită cu măsura arestului la domiciliu, Înalta Curte constată că scopul bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare poate fi atins doar prin arestarea persoanei solicitate în vederea predării, în condițiile în care predarea acesteia autorităților străine se poate face doar în stare de arest preventiv. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ne fondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 87/F din 30 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2/2017 (x/2017). Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.,