ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3076/2016

Decizia nr. 3076/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 iulie 2014, sub nr. x/176/2014, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 1494 din 24 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia, reclamanta A. SA Cugir, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, a solicitat instanței să dispună anularea parțială a certificatului de atestare a titlului de proprietate din 3.09.2004 emis de Ministerul Economiei și Comerțului, respectiv diminuarea suprafeței totale de 346.200 mp existentă în certificat cu suprafața de 28.378 mp., reprezentând Albia Râului din incinta A.

Prin sentința civilă nr. 213 din 3 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu și a respins ca tardivă, cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei.

Împotriva sentinței civile nr. 213 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate, cu reținerea cauzei sau cu trimitere spre rejudecare instanței de fond, iar în rejudecare, să se dispună anularea parțială a certificatului de atestare a titlului de proprietate din 3.09.2004 emis de Ministerul Economiei și Comerțului, respectiv diminuarea suprafeței totale de 346.200 mp existentă în certificat cu suprafața de 28.378 mp., reprezentând Albia Râului din incinta A.

În motivarea căii de atac exercitate, s-a susținut că instanța de fond trebuia să observe că obiectul cauzei se referă la domeniul public al statului (în speță, suprafața de 28.378 mp, aparținând albiei Râului Mare Cugir, fiind în proprietatea Statului Român și în administrarea AN Apele Române). Prin urmare, sentința atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 136 din Constituție, art. 859 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 (care prevede că apele fac parte din domeniul public al statului) și art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 (care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile). Întrucât A. SA nu poate fi proprietară a unui bun proprietate publică, susține că acțiunea, prin care a solicitat anularea parțială a certificatului de atestare a titlului de proprietate din 3.09.2004 emis de Ministerul Economiei și Comerțului, este imprescriptibilă, nefiind aplicabile dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului (reorganizat potrivit O.U.G. nr. 86/2014 și H.G. nr. 41/2015) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că prima instanță a apreciat corect că acțiunea în anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate este tardiv formulată, fiind introdusă la 21.03.2014, cu depășirea termenului de 6 luni (termen de prescripție), prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei și apărărilor formulate de intimat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prima precizare care se impune este aceea că susținerile recurentei-reclamante se pot încadra în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând anularea parțială a Certificatului de atestare a titlului de proprietate din 3.09.2004, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, în favoarea reclamantei, pentru suprafața totală de 346.200 mp, în care se află inclusă și suprafața de 28.378 mp care, afirmă reclamanta, nu-i aparține ci reprezintă albia Râului Mare Cugir, aflată în proprietatea Statului Român și în administrarea AN Apele Române.

În cadrul motivelor de recurs, recurenta susține că obiectul dedus judecății se referă la domeniul public al statului, întrucât suprafața de 28.378 mp din terenul pentru care este emis certificatul de atestare a titlului de proprietate a cărui anulare parțială o solicită, se află în proprietatea Statului Român, iar acțiunea este imprescriptibilă, putând fi introdusă oricând, nu în termenul prevăzut de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, cum greșit a reținut instanța de fond.

Susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora acțiunea dedusă judecății este imprescriptibilă, nu pot fi primite. Astfel, se observă că litigiul de față nu are ca obiect o acțiune reală (o acțiune în revendicare imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică) sau o acțiune în constatare, ci se circumscrie Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv anularea parțială a unui act administrativ individual, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naștere unui raport juridic și se adresează unui singur subiect de drept individualizat.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu și a respins acțiunea ca tardivă, reținând că reclamanta A. SA a introdus acțiunea în contencios administrativ, cu depășirea termenului de 1 an de la data comunicării actului, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În raport de dispozițiile legale avute în vedere de instanța de fond, la aceeași concluzie ajunge și instanța de control judiciar.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, contestat în litigiu, are natura unui act administrativ unilateral cu caracter individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, în forma în vigoare la data cererii, cererea prin care se solicită anularea (parțială) unui act administrativ individual se poate introduce de către beneficiarul actului în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării acestuia, pentru motive temeinice, astfel cum prevăd dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la prevederile art. 7 și ale art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta nu a formulat plângere prealabilă, dar nici nu s-a invocat această apărare de inadmisibilitate, prin întâmpinare.

Un act administrativ individual, cum este cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se comunică beneficiarului său și din acel moment, al comunicării către beneficiar, se produc efectele juridice legate de caracterul său obligatoriu și executoriu ex officio.

Din momentul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, titlul de proprietate al reclamantei este opozabil erga omnes.

În speță, acțiunea în anulare (parțială) este formulată de însăși beneficiara/titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 3.09.2004. Este evident că aceasta a luat cunoștință de act înaintea înscrierii acestuia în cartea funciară în anul 2006 (încheierea de carte funciară nr. 10341 din 13 iunie 2006 - dosarul Judecătoriei Alba Iulia).

Conținutul excepției tardivității formulării acțiunii, analizată de instanța de fond, privește determinarea momentului de la care a început să curgă termenul pentru formularea acesteia, respectiv termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin acest text, legea marchează momentul de la care începe să curgă termenul de un an, și anume de la data comunicării actului pentru persoanele direct vizate de actul administrativ cu caracter individual, iar pentru persoanele cărora nu le este adresat actul, de la data cunoașterii efective de către acestea a conținutului actului în discuție.

În concret, în speța de față, comunicarea actului către reclamantă a avut loc cu certitudine înainte de înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. Față de această împrejurare, se constată că, în raport de data comunicării actului, acțiunea în anulare parțială introdusă de reclamantă la data de 21.03.2014, apare ca fiind formulată cu depășirea termenului de un an, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, prima instanță a stabilit corect natura juridică a actului atacat, care atrage incidența termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar nu a normelor aplicabile unei acțiuni civile, pentru care legea nu prevede un termen de prescripție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. SA, ca nefondat.

PENRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA împotriva sentinței civile nr. 213 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.