ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 470/2016

Decizia nr. 470/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1625/105/2012 la data de 02 martie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 8 miliarde ROL cu titlu de daune morale.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357-1371 C. civ., art. 70-77 C. civ., 1381-1395 C. civ., art. 1 alin. (3), 4 alin. (2), 16 și 21 din Constituția României, art. 1, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 15 lit. F

1

) din Legea nr. 146/1997 modificată și completată.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 534 din 2 martie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată și a respins cererea martorului C. privind acordarea cheltuielilor, ca nedovedită.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul Prahova a reținut, în esență, următoarele:

Pe calea prezentului demers judiciar, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata despăgubirilor morale în cuantum de 8.000.000.000 ROL (800.000 RON), susținându-se că acesta nu și-a îndeplinit sau și a îndeplinit necorespunzător atribuțiile de serviciu la data de 31 mai 2006, cu ocazia efectuării vidco-filmării executării silite, nefilmând aspecte esențiale din timpul executării silite.

Tribunalul a reținut că în imaginile înregistrate pe planșele foto, începând cu minutul 02:58 până la minutul 03:47 se observă că a fost filmat locul unde se afla sigiliul despre care face vorbire reclamanta, locul corespunde descrierii martorului C., a fost filmată persoana care a procedat la înlăturarea sigiliului și despre care se afirmă că ar fi numitul D. (depoziția aceluiași martor), fiind prezentate și imagini dintr-o cameră în care se află piese de mobilier, respectiv pat cu saltea, noptieră, o sobă metalică, șifonier deschis și gol.

Totodată, din cuprinsul planșelor fotografice și a transcrierii video-filmării rezultă că ruperea sigiliului s-a efectuat în cadrul executării silite, iar împrejurarea că sigiliul a fost rupt de către numitul D., creditor în cadrul acestei executări silite, nu se circumscrie reținerii vinovăției pârâtului în condițiile în care această acțiune a avut loc în prezența tuturor participanților la executare, pârâtul a filmat acțiunea celui care a rupt sigiliul, iar executorul judecătoresc nu a sesizat nereguli pe acest aspect de natură a atrage răspunderea pârâtului.

Mai mult, s-a apreciat că din același material probator nu se poate reține că acțiunea pârâtului de a pătrunde în camera sigilată numai cu creditorul D., precum și inacțiunea acestuia de a nu filma activitatea executorului și a altor persoane prezente la executare, precum și a tuturor bunurilor sale personale astfel cum ar fi fost identificate în Dosar nr. x/2006, ar fi dat posibilitatea acestora din urmă de a sustrage bunurile personale ale reclamantei, o astfel de afirmație fiind lipsită de suport probator, chiar martorul audiat în cauză, la propunerea reclamantei, precizând că nu a fost prezent la executarea silită din 31 mai 2006, iar din Procesul verbal de transcriere rezultă că în intervalul menționat de către reclamantă activitatea de filmare a continuat în prezența tuturor participanților.

De asemenea, instanța a constatat că, din cuprinsul celor 883 de planșe fotografice, surprinse între minutul 00:01 și minutul 19:16 se poate observa că pârâtul a filmat toate aspectele ce au vizat executarea silită din data de 31 mai 2006, inclusiv piesele de mobilier goale, dar și bunurile personale ale reclamantei, aspecte ce se coroborează cu mențiunile din cuprinsul Procesului verbal întocmit cu ocazia executării silite.

Tribunalul a evidențiat dispozițiile, art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. și a reținut că din economia prevederilor art. 1357 C. civ. reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă. Așadar, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența faptei ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre cele două, precum și existența vinovăției.

În cauza de față, Tribunalul a reținut că proba elementelor răspunderii civile delictuale potrivit principiului general, revine reclamantei, victima presupusului prejudiciu, aceasta fiind cea care reclamă ceva în fața justiției, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.

Tribunalul, a mai reținut că, din întregul material probator, nu se poate reține o legătură de cauzalitate între modul în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu pârâtul și pretinsul prejudiciu solicitat de către reclamantă, nefiind conturate aspecte de natură a se circumscrie unei fapte ilicite din partea pârâtului, acesta filmând executarea silită cu respectarea principiilor privind înfăptuirea justiției și apărarea demnității persoanei.

Faptul că pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu, nu poate fi considerată o recunoaștere a faptelor reclamate în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 358 noul C. proc. civ., dacă motivele invocate de persoana în cauză nu sunt temeinic justificate, instanța poate considera această atitudine ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul celeilalte părți.

Pe de altă parte, fiind posibilă administrarea și a altor probe, mărturisirea deplină sau începutul de dovadă în folosul părții potrivnice nu are o înrâurire, în mod exclusiv, asupra hotărârii instanței judecătorești.

De asemenea, tribunalul a apreciat că susținerea reclamantei în sensul că procesul verbal de executare a fost anulat, nu conduce la reținerea faptei ilicite în sarcina pârâtului, în condițiile în care nu există un probatoriu în acest sens, din hotărârile judecătorești aflate la dosarul cauzei rezultând că au fost anulate acte de executare în legătură cu sentința civilă nr. 2104 din 13 iunie 2001, însă pentru executări începute anterior datei de 14 februarie 2006, în alte dosare de executare silită, nicidecum în Dosarul nr. x/2006 al B.E.J. E.

Cu toate acestea, admițând ipoteza anulării acestui proces verbal, nu s-a făcut dovada că anularea acestuia ar fi fost consecința pretinsei fapte ilicite săvârșită de pârât cu ocazia participării sale la executarea silită din data de 31 mai 2006.

În ceea ce privește drepturile bănești ale martorului C., Tribunalul a reținut că prin probele administrate în cauză, martorul C. nu a reușit să dovedească că a efectuat cheltuieli de transport și nici că ar fi obținut venituri în cuantum de 1000 RON pe zi dacă și-ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de la locul de muncă, cu ocazia chemării lui de către instanța de judecată în vederea ascultării ca martor.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de apel, reclamanta a arătat că invocă constatarea gravei erori de judecată și solicită restituirea cauzei la prima instanță pentru judecarea corectă.

De asemenea, reclamanta a arătat că invocă nulitatea hotărârii dată de prima instanță, precum și inadmisibilitatea apelului împotriva unei decizii.

În motivarea cererii de apel, reclamanta a arătat că hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se numesc „sentințe". Astfel, tribunalul Prahova a pronunțat greșit o decizie în loc de sentință. Ori, împotriva unei decizii nu există posibilitatea căii de atac, respectiv apelul.

Mai mult, apelanta a arătat că această decizie are o motivare insuficientă, iar probele sunt interpretate greșit.

În concluzie, apelanta reclamantă a solicitat constatarea gravei erori de judecată, admiterea nulității deciziei nr. 534 din 2 martie 2015, admiterea inadmisibilității apelului împotriva unei decizii și trimiterea cauzei la prima instanță spre rejudecare.

Prin decizia nr. 1034 din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la motivul de apel în socotirea căruia apelanta-reclamantă a solicitat a se constata că „decizia" apelată e lovită de nulitate, dat fiind că, contrar dispozițiilor procedurale civile, prima instanță a soluționat cauza în fond printr-o decizie, ci nu prin pronunțarea unei sentințe, așa încât apelul declarat împotriva unei decizii apare ca inadmisibil, Curtea a apreciat că acesta este neîntemeiat.

Astfel, a reținut că din dispozitivul hotărârii apelate reiese că prima instanță a indicat ca și cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acesteia apelul, așa încât este evident că mențiunea de „decizie" din partea sa introductivă reprezintă o simplă eroare materială, nefiind îndeplinite condițiile pentru a se aprecia că ea justifică constatarea nulității absolute a acestui act procedural, apelantei-reclamante neproducându-i-se nicio vătămare, calea de atac exercitată, pendinte, fiind pe deplin admisibilă și urmând a fi examinată pe fondul său, cu luarea în considerare a motivelor de apel formulate.

Totodată, Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a probatoriului administrat și a motivat hotărârea cu respectarea disp. art. 261 C. proc. civ., a examinat în mod just dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (existența faptei ilicite, a unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre cele două) raportat la pretențiile reclamantei, care prin acțiunea pendinte a susținut că pârâtul nu și-a îndeplinit sau și a îndeplinit necorespunzător atribuțiile de serviciu la data de 31 mai 2006, cu ocazia efectuării video-filmării executării silite, nefilmând aspecte esențiale din timpul executării silite, prin aceasta cauzându-i un prejudiciu moral.

Curtea a constatat că împrejurările de fapt ce reies din probatoriu au fost în mod corect reținute de prima instanță și raportat la ele în mod legal aceasta a reținut că, deși sarcina probei revenea reclamantei, nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a vreunei fapte ilicite care să fi cauzat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Împotriva deciziei nr. 1034 din 18 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a deciziei civile nr. 534 din 2 martie 2015, a încheierilor din datele de 20 februarie 2013 și 9 octombrie 2013, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantă a arătat, în esență, că decizia nr. 1034 din 18 iunie 2015 este nulă fiind pronunțată de un judecător necompetent.

În concret, a susținut că d-na președinte a completului de judecată care a pronunțat decizia din apel, nu putea soluționa cauza deoarece anterior datei pronunțării deciziei, soțul acesteia - dl. judecător Președinte al Tribunalului Prahova F „a încercat să soluționeze Dosarul nr. x/204/2013" având ca obiect evacuarea reclamantei, susținând că acesta i-a adresat cuvinte nepotrivite, în mod public. În acest context, a menționat că a depus pângere la C.S.M. și la D.N.A. pentru infracțiuni de corupție și de serviciu, anterior soluționării apelului, aspecte cunoscute de d-na judecător G. în calitate de soție a d-lui judecător F. De asemenea, a mai arătat că a aflat de împrejurarea că cei doi sunt soț și soție după judecarea apelului, neputând invoca incompatibilitatea.

A opinat că decizia nr. 1034 din 18 iunie 2015 este nulă pentru că nu există apel împotriva unei decizii, ci doar împotriva unei sentințe, sens în care se impunea constatarea gravei erori a instanței de fond care a pronunțat decizie în loc de sentință.

Cât privește decizia nr. 534 din 2 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova, a arătat că aceasta este nulă fiind de fapt sentință dată de prima instanță, aspect care a condus la imposibilitatea motivării apelului, acesta fiind inadmisibil împotriva unei decizii.

A mai susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană întrucât prima instanță a soluționat dosarul după o perioadă excesiv de mare, precizând, totodată, că în această perioadă a fost amendată nejustificat, cererea de reexaminare i s-a respins și s-a dispus suspendarea cauzei fără temei legal, motiv pentru care instanța de recurs a casat această încheiere de suspendare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, desființarea în tot a deciziilor nr. 534 din 2 martie 2015 și nr. 1034 din 18 iunie 2015, precum și a încheierilor din 20 februarie 2013 și 9 octombrie 2013. Totodată, a solicitat trimiterea cauzei la prima instanță pentru o judecată legală, echitabilă și soluționarea fiecărui aspect invocat, care a condus la furtul bunurilor proprietate, expertizate în Dosarul nr. x/06 la peste 3 miliarde ROL.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 306 pct. 3 C. proc. civ., dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Analizând recursul declarat de reclamanta A. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deși recurenta a invocat în sprijinul cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în mod distinct și concret motivele subsumate acestora.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunțat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale, respectiv (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale și (2) să se fi pricinuit părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleași dispoziții prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrarie în cazul nulităților prevăzute expres de lege.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat nulitatea deciziei, întrucât a fost pronunțată de un judecător necompetent, precum și că prima instanță a soluționat cauza în fond printr-o decizie, și nu prin pronunțarea unei sentințe „așa încât nu poate exista apelul declarat împotriva unei decizii".

De precizat că dispozițiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularitățile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, până la nesocotirea principiului publicității, oralității sau contradictorialității.

Este de remarcat faptul că motivele pentru ca un judecător să fie incompatibil în soluționarea cauzei sunt strict reglementate de lege și cum soțul d-nei judecător ce a judecat apelul nu a făcut parte din completul ce a soluționat cauza la instanța de fond, nu se poate vorbi despre o incompatibilitate a d-nei judecător G. De altfel numai simplul fapt că soțul d-nei judecător G. „a încercat să soluționeze Dosarul nr. x/204/2013" având ca obiect evacuarea reclamantei, dosar distinct de prezenta cauză, nu poate constitui motiv de incompatibilitate, atât timp cât nu și-a exprimat un punct de vedere privind cauza pendinte.

Alegația recurentei privind decizia instanței de fond va fi înlăturată, știut fiind faptul că în recurs se analizează nelegalitatea deciziei instanței de apel și nu hotărârea instanței de fond care a făcut obiectul analizei de legalitate la instanța de apel și care în mod corect a reținut că mențiunea „decizie" din partea introductivă a hotărârii reprezintă o simplă eroare materială nefiind îndeplinite condițiile pentru a se aprecia că ea justifică constatarea nulității absolute a acestui act procedural, reclamantei neproducându-i-se nici o vătămare.

Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentei nu i s-a produs o vătămare în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pe care recurenta nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanța sesizată să desprindă eventuale critici din susținerile care au fost făcute în legătură cu acest motiv de nelegalitate.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac și nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reține că în speța de față nu se contestă niciun act juridic care să atragă incidența acestui text de lege, obiectul cauzei fiind reprezentat de o acțiune în răspundere civilă delictuală, respectiv obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Așadar, față de cele reținute și acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Totodată, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a statuat în mod corect că nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a vreunei fapte ilicite care să fi cauzat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Referitor la încheierile de ședință din datele de 20 februarie 2013 și 9 octombrie 2013, precum și privind decizia civilă nr. 534 din 2 martie 2015, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Astfel, Înalta Curte reține că, în raport de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunțată în etapa procesuală a apelului, motiv pentru care instanța de recurs este îndrituită a exercita controlul judiciar doar cu privire la cele reținute prin respectiva decizie. Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1034 din 18 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1034 din 18 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2016.