ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1483/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39400/3/2009, la data de 06 octombrie 2009, reclamanta B. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.F.T. A/S, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună interzicerea folosirii mărcii comunitare nr. xx - A. pe teritoriul României pentru produsele „lapte și produse lactate” din clasa 29; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 165 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 110 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 207/2009. Pârâta A.F.T. A/S, prin mandatar R. SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca netemeinică a acțiunii formulate și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta A.F.T. A/S a invocat la data de 08 februarie 2011 excepția inopozabilității drepturilor invocate de reclamanta ca nereprezentând drepturi anterioare, în acord cu dispozițiile art. 110 și 165 alin. (5) coroborate cu art. 8 din Regulamentul Consiliului (RC) nr. 207/2009 privind marca comunitară. La data de 12 mai 2011, pârâta A.F.T. A/S, a depus la dosar cerere prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.F.T. A/S. La data de 07 iunie 2011, reclamanta B. SA, a depus la dosar cerere prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâții A.F.T. A/S și A.F.A., în temeiul art. 164 C. proc. civ., admiterea excepției conexității solicitând atașarea Dosarului nr. 264461312011 prezentului dosar în vederea soluționării lor împreună, de către instanța mai întâi învestită.

Prin cererea conexă, formulată la data de 13 aprilie 2011, reclamanta a chemat în judecată pârâtele A.F.T. A/S și A.F.A., solicitând instanței să dispună interzicerea folosirii mărcii comunitare nr. xx - A. pe teritoriul României pentru produsele „lapte și produse lactate, uleiuri și grăsimi comestibile” din clasa 29. Prin încheierea de ședință din data de 14 iunie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A.F.T. A/S; a admis excepția conexității invocată de reclamanta B. SA și a dispus conexarea Dosarului nr. 26446/3/2011 la Dosarul nr. 39400/3/2009. Prin sentința civilă nr. 1636 din 04 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate cererea principală și cererea conexă și a obligat reclamanta la plata către pârâte a echivalentului în RON al sumei de 6500 euro, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B. SA. În dezvoltarea motivelor de apel, a susținut apelanta reclamantă că, analizarea deciziei instanței de fond a relevat faptul că aceasta a avut în vedere trei aspecte în luarea deciziei de a respinge acțiunea, și anume: (1) inopozabilitatea drepturilor invocate de către apelanta-reclamantă ca nereprezentând drepturi anterioare, (2) existența în dreptul național a unor dispoziții contrare care fac inaplicabil art. 110 și respectiv art. 165 din Regulamentul 207/2009 și (3) inexistența unei similarități între mărci precum și inexistența unui risc de confuzie între acestea. Aspectele prezentate mai sus sunt în fapt condiții de aplicare ale art. 165 din Regulamentul 207/2009, concluzii care reies din analizarea coroborată a dispozițiilor acestui articol, precum și a dispozițiilor art. 110 și art. 8 din același act normativ.

După cum va rezulta din analiza tuturor acestor condiții, susține apelanta, instanța de fond în mod eronat a concluzionat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză. 1. Cu privire la excepția inopozabilității drepturilor invocate de apelanta-reclamantă ca nereprezentând drepturi anterioare, soluția de a se avea în vedere în mod absolut datele de depozit ale mărcilor în conflict, propusă de către instanța de fond, nu poate fi primită deoarece se bazează pe o interpretare eronată a textelor legale relevante și ignoră decizia Curții de Apel invocate în cadrul acțiunii introductive.

Arată apelanta că art. 165 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, a avut drept scop să reglementeze potențialele conflicte dintre drepturile deja existente în noile State Membre și drepturile asupra mărcilor comunitare a căror efecte urmau să se extindă și pe teritoriul acestor state, principiul de la care a pornit această reglementare a fost acela al respectării drepturilor deja existente pe teritoriul Statului Membru la momentul aderării. Textul amintit a prevăzut posibilitatea tuturor titularilor de drepturi anterioare (definite în sensul acestui articol ca toate drepturile dobândite cu bună-credință înainte de data aderării) de a obține prin intermediul instanței interzicerea folosirii mărcii comunitare pe teritoriul respectivului Stat Membru.

Astfel, în cazul unui conflict între o marcă comunitară și un drept național, anterioritatea nu se apreciază în termeni absoluți, prin compararea datelor de depozit, ci în termeni relativi, în funcție de data de aderare a respectivului Stat Membru. O soluție contrară ar crea o situație inacceptabilă în care mărcile comunitare și-ar produce efectele în noul Stat Membru înainte de data accesiunii, cu nesocotirea drepturilor deja dobândite în mod legal anterior aderării în respectivul Stat Membru. A arătat apelanta că aprecierea instanței de fond cu privire la cele două condiții cumulative reținute de aceasta nu poate fi de asemenea primită deoarece ar duce la un rezultat neintenționat de către legiuitorul comunitar.

Astfel, dacă se apreciază că, pe lângă condiția obținerii dreptului național anterior datei de aderare, este necesară îndeplinirea cumulativă a condiției anteriorității în termeni absoluți ai dreptului național față de marca comunitară a cărei interzicere se solicită, rezultatul ar fi abrogarea implicită a art. 165 alin. (5). Dacă aceasta era soluția dorită de către legiuitor, nu mai era necesară reglementarea adusă prin intermediul art. 165 alin. (5), mergându-se pe principiile generale ce guvernează această materie. Singura condiție pentru aplicarea dispozițiilor art. 165 alin. (5) este existența unui drept național obținut cu bună-credință înainte de data aderării (în cazul în care mărcile sunt bineînțeles în conflict).

Trimiterea la art. 110 și respectiv la art. 8 sunt realizate doar pentru indicarea mijloacelor procedurale prin care interzicerea poate fi obținută. Art. 165, un text destinat exclusiv problemelor aderării noilor State Membre, reglementează o anumită situație de fapt, făcând apoi trimitere la normele deja existente în cadrul Regulamentului de natură a pune în aplicare respectiva reglementare. Definiția drepturilor anterioare în aceasta situație specială este făcută chiar de către art. 165 alin. (5) ca fiind orice drept național obținut cu bună-credință înainte de data aderării. Așadar, trimiterea la art. 8 se referă doar la condițiile de reținere a unui conflict între drepturi (similaritate semne, similaritate produse/servicii, risc de confuzie) și nu așa cum propune instanța de fond, la definiția drepturilor anterioare, definiție care nu este aplicabilă în această situație specială.

Cu privire la argumentul echității, invocat în cadrul apărărilor formulate în fond de intimatele-pârâte, apelanta reclamantă a susținut că acesta nu poate fi primit deoarece, așa cum s-a arătat anterior, prin reglementarea din art. 165 s-a urmărit păstrarea ordinii juridice interne a noului Stat Membru prin protejarea drepturilor deja obținute înainte de aderare. Titularul mărcii comunitare nu este pus într-o situație dezavantajoasă, deoarece el nu avea niciun drept anterior aderării. Dimpotrivă, Regulamentul (CE) nr. 207/2009 prevede extinderea automată a efectelor mărcii comunitare, aceasta producându-și efectele pe teritoriul noului Stat Membru, atâta timp cât titularul unui drept național obținut anterior aderării nu solicită în instanță interzicerea folosirii acesteia.

Într-un astfel de caz, titularul mărcii comunitare nu se află deci în dezavantaj, deoarece el nu a avut niciodată vreun drept pe teritoriul Statului Membru respectiv. Soluția coexistenței este o soluție care se aplică în măsura în care titularul dreptului național obținut înainte de aderare nu decide să solicite instanței interzicerea folosirii mărcii comunitare. Așadar, soluția coexistenței nu este una impusă de către lege, fiind lăsată la latitudinea titularului dreptului național dobândit anterior aderării.

2. Cu privire la existența în dreptul național a unor dispoziții contrare care fac inaplicabil art. 110 și respectiv art. 165 din Regulamentul nr. 207/2009, apelanta reclamantă arată că dispoziția contrară este identificată de către instanță în art. 38 din Legea nr. 84/1998 (în prezent art. 39 după republicarea legii), care stabilește faptul că titularul unei mărci nu poate să interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială indicații care se referă la calitatea produsului sau orice alte caracteristici ale acestuia. Instanța de fond a considerat că se face aplicabil în speță acest articol deoarece se solicită interzicerea mărcii A. din cauza elementului verbal comun cu mărcile anterioare, respectiv „Ap.”, element care poate fi apreciat ca reprezentând o indicație care se referă la calitatea produsului.

Concluzia instanței este eronată și pornește de la o premiză greșită. În primul rând, prin noțiunea de „dispoziție contrară”, textul din art. 110 din Regulamentul 207/2009 se referă la o dispoziție generală din cadrul legislației naționale care să se opună aplicării prevederilor acestui articol. Instanța de fond nu identifică o astfel de dispoziție generală, ci o dispoziție care, în opinia instanței, este aplicabilă doar în prezentul caz. Cu alte cuvinte în opinia instanței, prevederile art. 110 sunt aplicabile în România, deoarece nu există o dispoziție contară aplicării acestui articol în general, dar nu este aplicabil în prezentul caz datorită dispozițiilor contrare ale art. 39 din Legea nr. 84/1998.

În mod evident o astfel de interpretare nu poate fi primită. Apelanta a susținut că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b), nu au nicio legătură cu prezentul dosar în general și cu atât mai mult cu folosirea de către intimatele-pârâte a mărcii A. în special. 3. Cu privire la inexistența unei similarități între mărci precum și inexistența unui risc de confuzie între acestea: 3.1. Asupra caracterului distinctiv al mărcii anterioare aparținând intimatelor-pârâte, apelanta susține că într-adevăr, mărcile A.o. aparținând apelantei-reclamante sunt construite din punct de vedere conceptual pornindu-se de la cuvântul de dicționar „ap.”. Ca o consecință a acestei construcții conceptuale, mărcile A.o.

sunt într-o anumită măsură sugestive în legătură cu produsele alimentare pe care le protejează. Totuși, aceste mărci nu descriu niciun fel de calitate, origine sau destinație a produselor protejate, având astfel un caracter distinctiv mai mult decât suficient pentru a se putea bucura de protecție (valabilitatea acestor mărci nici nu a fost contestată de către intimatele-pârâte). Trebuie de asemenea reținut faptul că gradul de distinctivitate nu se apreciază în mod abstract, ci în legătură directă cu produsele/serviciile protejate. Așadar, apelanta arată că, deși nu se poate susține că mărcile A.o. se bucură de o distinctivitate intrinsecă ridicată, acestea au totuși un grad mediu de distinctivitate pentru produsele protejate, care le permite să fie înregistrate precum și să se bucure de un grad de protecție corespunzător.

Chiar dacă admite poziția instanței de fond, în sensul că mărcile A.o. se bucură doar de un grad scăzut de distinctivitate, care are ca rezultat un grad mai scăzut de protecție, această constatare nu este de natură a afecta decizia finală a instanței de fond în acest caz. Un grad scăzut de distinctivitate poate avea ca rezultat obținerea unei protecții mai reduse, în sensul că această protecție nu se poate întinde asupra unor produse similare, fiind de cele mai multe ori restrânsă la produse identice cu cele protejate de către marcă. În cazul de față, produsele protejate de către cele două mărci sunt identice, atât mărcile apelantei-reclamante cât și marca intimatelor-pârâte fiind înregistrate și folosite pentru „lapte și produse lactate, uleiuri și grăsimi comestibile”.

3.2. Cu privire la publicul relevant, instanța de fond a considerat că, datorită particularității produselor de a fi perisabile, gradul de atenție al consumatorul va fi unul ridicat. Apelanta a contestat un asemenea punct de vedere, în opinia sa, gradul de atenție a consumatorului relevant în speță fiind unul redus, deoarece suntem în prezența unor bunuri de consum, cu un preț în general scăzut și care sunt achiziționate în mod frecvent și uzual de către un consumator mediu. De altfel, în manualul OHIM privind practica în domeniul înregistrării mărcilor comunitare, este specificat faptul că în cazul produselor alimentare de bază publicul consumator relevant are un grad scăzut de atenție. Concluzia manualului este bazată pe jurisprudența extensivă a OHIM dar și a CJUE în acest domeniu, jurisprudență care a fost unitară în aprecierea gradului de atenție ca fiind scăzut în cazul produselor de larg consum, inclusiv în cazul produselor alimentare de bază.

3.3. Susține apelanta că prin analiza efectuată asupra riscului de confuzie, instanța de fond a încălcat principiul aprecierii globale, principiu pe care tocmai instanța l-a menționat anterior în cadrul deciziei. Or, în aplicarea acestui principiu, instanța de fond trebuia să stabilească în ce măsură, imaginea de ansamblu a celor două mărci este similară, având în vedere principiile statuate de jurisprudența europeană. O astfel de analiză ar fi concluzionat că, deși, sau poate tocmai pentru că cele două mărci sunt sugestive într-un sens identic, imaginea lor de ansamblu, chiar dominată de un element la rândul său sugestiv, este una extrem de asemănătoare, care este de natură a crea confuzie în mintea consumatorului mediu care, așa cum a arătat CJUE, este pus de cele mai multe ori în situația de a alege un produs bazându-se, în mod exclusiv, pe imaginea mentală a produsului dorit.

Această imagine mentală este de cele mai multe ori una mai puțin detaliată și este influențată în mod decisiv de elementele dominante ale mărcii produsului căutat. Totodată, după cum s-a statuat în jurisprudența europeană (Cazul C-39/97 - Canon Kabushiki Kaisha vs. Metro-Goldwyn-Mayer Inc.) aprecierea globală trebuie să aibă în vedere interdependența dintre diferitele elemente relevante, un grad mai mare de similaritate în ceea ce privește produsele putând compensa un grad mai mic de similaritate în ceea ce privește mărcile. Astfel, chiar dacă datorită unui presupus grad de distinctivitate redus, s-ar putea susține un grad mai mic de similaritate în ceea ce privește mărcile în conflict, acesta ar fi cu ușurință compensat de gradul mare de similaritate (identitate în cazul de față) al produselor protejate.

De asemenea, slabul caracter distinctiv al unui element al unei mărci compuse nu semnifică în mod necesar că acel element nu poate reprezenta un element dominant din moment ce - datorită, în special, poziției sale în cadrul semnului - ar putea face impresie asupra consumatorilor și să fie reținut de către aceștia (vezi Cazul T-134/06 Xentral c. OHIM - Pages jaunes (PAGESJAUNES.COM) [2007] ECR 11-5213). Mai mult, așa cum a arătat și mai sus, deși caracterul distinctiv al mărcii anterioare trebuie luat în considerare în cadrul analizei riscului de confuzie, acesta este doar un element între altele antrenate în respectiva analiză. Astfel, chiar și într-un caz privind o marcă anterioară cu slab caracter distinctiv, ar putea exista risc de confuzie în privința, în special, a unei similarități dintre semne și dintre bunurile sau serviciile protejate (Cazul T-434/10 - Hrbek v OHIM, Cazul T-41/09 Hipp&Co KG v. OHIM - Beba v. Bebio).

Argumentul contrar ar face posibilă înregistrarea unei mărci conținând un element care este identic sau similar cu cele ale unei mărci anterioare cu un slab caracter distinctiv, chiar și în cazul în care celelalte elemente compunând marca sunt chiar mai puțin distinctive decât elementul comun și în pofida unui risc conform căruia consumatorii ar crede că subtila diferență dintre semnele formând respectivele mărci reprezintă o variație în ceea ce privește natura bunurilor sau are originea în considerente de marketing, și nu că indică bunuri provenind de la comercianți diferiți (ordinul din 27.04-2007 în Cazul C-235/05 P L'Oreal c. OHIM, nepublicat în ECR, parag.

45). Chiar dacă s-ar presupune că termenul „ap.” ar putea fi considerat a fi sugestiv în legătură cu bunurile în cauză, și că, în consecință, marca anterioară ar putea fi ea însăși percepută drept a avea un slab caracter distinctiv, natura identică a serviciilor protejate de mărcile supuse discuției în acest caz la care se face referire în parag. (14) al deciziei contestate, precum și gradul de similaritate între respectivele mărci, analizate cumulativ, se dovedesc a fi suficient de ridicate pentru a justifica concluzia că există risc de confuzie (în acest sens vezi și Cazul T-260/08 - Indo Internacional v OHIM). Un ultim element pe care instanța de fond l-a menționat în motivarea deciziei sale a fost existența mărcii comunitare nr. zz – A.o.

considerând că, coexistența acesteia cu marca comunitară A. aparținând A.F. este un indiciu al inexistenței unui risc de confuzie. După cum se știe, sistemul înregistrării mărcilor comunitare nu presupune o examinare ex officio a cererilor pentru motive relative de refuz. O astfel de examinare se face doar în măsura în care titularul unei mărci anterioare consideră că dreptul său a fost încălcat și decide să formuleze o opoziție. O astfel de decizie este bazată pe un set întreg de rațiuni de ordin economic, juridic și de oportunitate și care sunt specifice fiecărui caz în parte. Decizia unui titular de a nu face opoziție nu poate fi interpretată ca o dovadă a lipsei existenței riscului de confuzie între două mărci.

4. Alte aspecte relevante pentru dezlegarea cauzei Așa cum apelanta a arătat prin cererea de chemare în judecată, intimatele-pârâte sunt și titularele unei mărci internaționale (MI nr. CC - A.) având România ca țară desemnată. Împotriva înregistrării în România a acestei mărci a formulat opoziție în fața OSIM apelanta-reclamantă, opoziție bazată pe aceleași mărci A.o. pe care se bazează și prezenta cerere de chemare în judecată. La data depunerii acțiunii, opoziția nu fusese soluționată de către OSIM. Decizia Comisiei de Opoziții a fost transmisă în cursul procedurilor în fața instanței de fond, aceasta fiind depusă la dosar. OSIM a considerat că cele două drepturi sunt similare, protejează produse identice și există un risc de confuzie în cadrul publicului consumator, opoziția fiind astfel admisă.

Așadar, suntem în prezența unei decizii într-un caz identic, în care OSIM a constatat existența conflictului între mărcile aflate în discuție. Astfel, în momentul de față, sunt depuse la dosar două decizii (una a Tribunalului din Praga și una a OSIM), în cazuri identice, ambele soluționate în favoarea apelantei-reclamante, în sensul reținerii conflictului dintre mărcile analizate. De asemenea, cum a arătat prin acțiunea introductivă, deciziile Oficiilor din Cehia și Slovacia, având ca obiect opozițiile formulate la înregistrarea mărcii internaționale nr. CC - A. sunt de asemenea în favoarea apelantei-reclamante. Avem astfel patru decizii, în cazuri identice, din trei jurisdicții diferite care au ajuns la aceeași concluzie, favorabilă apelantei-reclamante din prezenta speță.

În același timp, nu avem nicio decizie contrară într-un astfel de caz. Practic, în toate jurisdicțiile unde mărcile A.o. aparținând apelantei-reclamante sunt protejate a fost refuzată înregistrarea sau interzisă folosirea mărcii A. aparținând intimatelor-pârâte. Aceste decizii sunt în opinia apelantei relevante și trebuie luate în considerare în dezlegarea prezentei cauze. Intimatele-pârâte A.F.T. A/S și A.F.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 145A din 11 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea principală și cererea conexă, a interzis pârâtelor A.F.T.

A/S și A.F.A. folosirea mărcii comunitare nr. xx - A. pe teritoriul României pentru produsele „lapte și produse lactate, uleiuri și grăsimi comestibile” din clasa 29. A obligat pârâtele să plătească reclamantei sumele de 47,6 RON și 3825 euro cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prima chestiune ce se impune a fi examinată, în ordinea logică a raționamentului dedus judecății de apelanta reclamantă, este chestiunea aplicabilității la speță a dispozițiilor Regulamentului nr. 207/2009, art. 165 alin. (5) coroborat cu art. 110. Din formularea alin. (5) al art. 165, rezultă cu claritate că singurele cerințe impuse de această normă sunt acelea ca marca anterioară (prin aceasta înțelegându-se marca națională în considerarea căreia se cere interzicerea folosirii mărcii comunitare) să fi fost: 1. înregistrată, solicitată sau obținută cu bună-credință în noul stat membru 2. înainte de data aderării respectivului stat membru.

Buna-credință a apelantei reclamante la înregistrarea mărcilor sale nu a fost contestată în speță, fiind deci prezumată a exista până la proba contrară. Curtea de apel a constatat că art. 165 coroborat cu art. 110 din Regulament nu impun o altă condiție de anterioritate decât aceea dată de însuși conținutul lor: ca înregistrarea mărcii naționale în temeiul căreia se cere interzicerea utilizării mărcii comunitare să existe la data aderării statului respectiv la Uniune, adică la momentul extinderii efectelor mărcii comunitare pe teritoriul acelui stat membru.

Dispozițiile art. 165 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009, coroborate cu principiul efectului direct al regulamentului, conduc la concluzia că efectul extinderii pe teritoriul României a protecției mărcii comunitare înregistrate sau depuse spre înregistrare s-a produs cu începere de la data aderării, 1 ianuarie 2007, iar acest efect se produce exclusiv pentru viitor, în virtutea principiului neretroactivității actelor normative, recunoscut și în dreptul comunitar.

Ulterior aderării, drepturile dobândite prin înregistrare la nivel național sunt pe deplin valabile și continuă să producă efecte, iar soluția conflictului dintre o marcă comunitară și una națională identice sau similare, înregistrate pentru produse/servicii identice sau similare, nu poate fi aceea a comparării datelor de depozit, cum susțin intimatele-pârâte, deoarece ar însemna că o marcă comunitară produce, pe teritoriul României, efecte anterior aderării, așadar pentru trecut, pentru că numai în acest fel ar putea reprezenta o marcă anterioară cererii de înregistrare a mărcii naționale.

Or, în niciun caz nu se poate considera că aceasta a fost intenția legiuitorului comunitar, de a lipsi de efecte mărcile naționale înregistrate pe teritoriile statelor membre la data aderării, fiind pertinentă susținerea apelantei-reclamante în sensul că Regulamentul a urmărit identificarea unei soluții pentru conflictul între mărcile în discuție, care să nu lipsească total de efecte pe niciuna dintre acestea. Curtea de apel nu a reținut argumentul intimatelor-pârâte în sensul că dispozițiile analizate impun și cerința ca marca națională anterioară să aibă data de depozit anterioară datei de depozit a mărcii comunitare, deoarece o asemenea interpretare ar duce tocmai la concluzia, inacceptabilă, de a conferi efecte mărcii comunitare pe teritoriul statului membru pentru trecut, adică anterior aderării.

Or, cum s-a subliniat, această concluzie nu poate fi primită. De altfel, soluția ar atrage caracterul neprevizibil al legislației și ar da naștere arbitrariului, de vreme ce ar permite ca o marcă comunitară să primească efecte pe teritoriul statului membru pentru trecut, deci pentru o perioadă în care acesta nu aderase la Uniunea Europeană.

În plus, a reținut Curtea de apel că soluția rezultă și din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 165 alin. (5) din Regulament, în sensul că protecția dreptului la marcă dobândit anterior aderării într-un nou stat membru (sau efectul cererii de înregistrare depuse anterior) este recunoscută, ca regulă, și după data aderării, din moment ce, pe baza acestui drept, se poate solicita interzicerea utilizării mărcii comunitare pe teritoriul statului respectiv, iar în situațiile în care marca națională a fost înregistrată anterior aderării, după aderare, aceasta coexistă pe teritoriul acelui stat cu marca comunitară, nulitatea celei dintâi putând fi solicitată doar pentru reaua-credință a titularului mărcii naționale, nu și pentru motive decurgând din preexistența mărcii comunitare.

În consecința acestor argumente, a reținut Curtea de apel că în mod greșit a dezlegat prima instanță chestiunea privind aplicabilitatea la speță a prevederilor analizate, constatând că se impune a se avea în vedere datele de depozit ale mărcilor în conflict. În privința apărării pârâtelor în sensul că dispoziția din dreptul intern care poate fi invocată pentru a interzice utilizarea unei mărci naționale (în sensul tezei finale a art. 110 alin. (2) din Regulamentul nr. 207/2009) este reprezentată de art. 39 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (în forma sa republicată), Curtea a constatat că și aceasta a fost în mod greșit apreciată de prima instanță.

Curtea a reținut că această normă este situată în lege în Capitolul VI - „Drepturi conferite de marcă”, succesiv art. 36 și art. 37 (care reglementează drepturile exclusive izvorâte din înregistrarea mărcii, respectiv din formularea cererii de înregistrare, în raport cu terții care utilizează semnul protejat) și art. 38, care reglementează limite ale acestor drepturi exclusive, la fel ca și art. 39, în discuție. Din economia reglementării rezultă cu claritate că textele se referă la protecția mărcii în raport cu terții care utilizează semnul protejat fără drept și presupune, ca premisă faptică, existența unei mărci înregistrate (sau a unei cereri de înregistrare, pentru ipoteza art. 37) și folosirea acesteia de către un terț, pentru acesta din urmă marca fiind doar un semn.

Or, art. 39 alin. (1) lit. b) din Lege nu este aplicabil pentru protecția unui semn neînregistrat sau a unei particule dintr-o marcă, care să îmbrace forma unei „indicații care se referă la specia, calitatea, destinația, valoarea, originea geografică, perioada de fabricație a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă”.

Mai mult decât atât, Curtea de apel a reținut că reclamanta nu a solicitat interzicerea ca pârâta să utilizeze o astfel de indicație (în opinia pârâtei particula „ap.” reprezentând un asemenea element), ci a solicitat interzicerea utilizării mărcii A. În acest context, norma reținută de prima instanță ca opunându-se la formularea acțiunii întemeiată pe art. 165 alin. (5) și art. 110 din Regulamentul nr. 207/2009 nu îndeplinește o asemenea condiție, deoarece nu împiedică solicitarea de interzicere a utilizării mărcii, ci se opune unei cereri ce tinde la restricția utilizării unui element cu valoare de indicație care se referă la specia, calitatea, destinația, valoarea, originea geografică, perioada de fabricație a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă.

În continuare instanța de apel a trecut la verificarea îndeplinirii celorlalte cerințe ale art. 165 alin. (5) și art. 110 din Regulament pentru interzicerea utilizării mărcii comunitare A. În privința similarității mărcilor în conflict și a produselor sau serviciilor pentru care sunt înregistrate, Curtea a reținut că mărcile reclamantei apelante A.o. sunt mărci naționale, una dintre acestea fiind verbală (nr. 94364, dată de depozit 27 decembrie 2005), iar celelalte combinate (A.o. super cremo nr. 94365, dată de depozit 20 noiembrie 2006, A.o. super cremo nr. 94366, dată de depozit 20 noiembrie 2006, A.o. o plâcere proaspătă smântănă, nr. 94367, dată de depozit 20 noiembrie 2006, A.o. Kidiboo, nr. 94368, dată de depozit 20 noiembrie 2006), toate înregistrate pentru produse din clasa 29 din clasificarea de la Nisa - lapte, brânză și produse lactate; uleiuri și grăsimi comestibile.

Marca pârâtelor intimate nr. xx - A. este o marcă comunitară verbală, înregistrată pentru produse din clasa 29 (lapte și produse din lapte; uleiuri și grăsimi comestibile) și 30 (produse din cereale, pâine; sosuri <condimente>; alimente gata preparate și gustări incluse în această clasă) din Clasificarea de la Nisa. Nu se impune nicio discuție din perspectiva produselor pentru care cele două mărci justifică protecția, reclamanta apelantă solicitând interzicerea folosirii mărcii A. exclusiv pentru produsele „lapte și produse lactate, uleiuri și grăsimi comestibile” din clasa 29, în acest plan fiind îndeplinită cerința identității de produse. Sub aspectul similarității mărcilor în conflict, Curtea reține că acestea au în comun au elementul verbal „ap.”, a cărui valoare în ansamblul distinctivității semnului a făcut obiectul disputei în cauză.

În opinia instanței de apel sunt pertinente argumentele ambelor părți: pe de o parte este adevărată susținerea intimatelor pârâte că acest element reprezintă rădăcina cuvântului „ap.”, iar cuvântul în sine este descriptiv, conferind un caracter sugestiv mărcii, dar pe de altă parte este la fel de adevărată și susținerea apelantei reclamante în sensul că acesta este elementul dominant al mărcii, ceea ce atrage stabilirea similarității cu marca pârâtelor, A. Nu este fondat argumentul intimatelor pârâte în sensul că marca este formată dintr-o expresie generică, cu caracter descriptiv, care ar lipsi astfel de protecție mărcile reclamantei, deoarece, deși un anume caracter descriptiv se reține, prin adăugarea sufixului „to”, elementul verbal al mărcii A.o.

capătă distinctivitate. Împrejurarea că marca este protejată pentru produse din categoria alimentelor nu atrage de plano caracterul descriptiv al mărcii, cu negarea totală a oricărei protecții, cum susțin intimatele pârâte, ci este de natură a restrânge protecția, sub aspectul criteriilor de apreciere asupra similarității și a riscului de confuzie. De asemenea, se impune a fi înlăturat argumentul intimatelor pârâte în sensul că distinctivitatea mărcilor reclamantei apelante este dată de elementele figurative care însoțesc elementul verbal și că în acest context se impune ca protecția să nu îl privească pe acesta din urmă, deoarece cel puțin una dintre mărcile apelantei este marcă verbală, astfel încât în considerarea invocării acesteia se impune verificarea similarității și exclusiv în planul elementelor verbale.

Reținând deci că mărcile în conflict au o particulă comună în elementul verbal, Curtea constată că diferența rezultând din adăugarea unui sufix nu este de natură a diferenția categoric mărcile din punct de vedere auditiv, A.o. și A. fiind similare din acest punct de vedere. Curtea a avut în vedere criteriile de apreciere a similarității conturate în jurisprudența Curții Europene de Justiție, unde s-a statuat că „aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, auditivă sau conceptuală a mărcilor în cauză, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținând cont în special de elementele lor distinctive și dominante. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau al serviciilor în cauză joacă un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit.

În această privință, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca un tot și nu face o examinare a diferitelor detalii ale acesteia” (a se vedea în acest sens Sabel-Puma C-251/95, punctul 23, Lloyd Schuhfabrik Meyer Case C-342/97, punctul 25, Medion, punctul 28, Mülhens/OAPI, punctul 19). În același timp, Curtea a statuat că „Această apreciere globală implică o anumită interdependență a factorilor luați în considerare și în special a similitudinii mărcilor și a celei a produselor sau serviciilor desemnate.

Astfel, un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci și invers” (Hotărârea Curții din 13 septembrie 2007, Il Ponte Finanziaria/OAPI, C-234/06 P, Rep., p. I-7333, punctul 48, a se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea Canon, punctul 17). La nivel conceptual se constată că același caracter sugestiv pentru produsele din categoria alimentelor este întâlnit în cazul ambelor mărci, atât A.o., cât și A. sugerând că produsele pe care le însoțesc sunt gustoase, apetisante. Din punct de vedere vizual, deși mărcile combinate ale reclamantei conțin numeroase alte elemente care să îi adauge distinctivitate (cum au susținut intimatele-pârâte), în cazul mărcii verbale A.o.

comparația cu marca (verbală) A. nu ridică probleme de analiză. În condițiile în care cel puțin una dintre mărcile invocate de reclamanta apelantă întrunește cerințele referitoare la similaritatea semnelor și a produselor, nu prezintă relevanță împrejurarea că nu toate mărcile de care se prevalează reclamanta îndeplinesc aceleași condiții. Constatând, deci, existența unei similarități între mărci, se impune analizarea modului de percepție de către publicul relevant, reținut fiind deja că acesta are în vedere imaginea de ansamblu și nu diferențele nesemnificative, mai ales în cazul produselor alimentare, al căror mod de comercializare are drept specific că produsele ce poartă cele două mărci se vor găsi rareori împreună în câmpul vizual al consumatorului.

Astfel, potrivit aceleiași jurisprudențe europene, „În vederea aprecierii globale a riscului de confuzie, consumatorul mediu al produselor vizate este prezumat a fi normal informat și suficient de atent și de avizat. Pe de altă parte, trebuie să se ia în considerare faptul că numai rareori consumatorul mediu are posibilitatea să compare în mod direct diferitele mărci, trebuind să se bazeze pe imaginea imperfectă a acestora pe care a păstrat-o în memorie. Trebuie să se aibă în vedere și faptul ca nivelul de atenție al consumatorului mediu poate varia în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză” (Hotărârea Tribunalului din 30 iunie 2004, BMI Bertollo/OAPI – Diesel (DIESELIT), T-186/02).

În consecință, nivelul de atenție a consumatorului variind în funcție de categoria de produse sau servicii cărora marca li se aplică, instanța reține că produsele alimentare din categoria lactatelor, deși sunt alimente ușor perisabile, cum susțin intimatele, sunt produse de valoare mică și nu impun publicului relevant un grad ridicat de atenție, astfel încât probabilitatea ca acesta să considere că produsele au o legătură cu marca anterioară este ridicată. Împrejurarea că produsele alimentare în discuție sunt ușor perisabile atrage o atenție sporită a consumatorului cu privire la celelalte calități ale produsului (cum sunt prospețimea, termenul de garanție), în schimb implică și achiziționarea unei cantități mici din produsul respectiv, deci de o valoare redusă, ceea ce este de natură a scădea gradul de atenție la originea produsului.

Asociind acestor constatări cele statuate de instanța europeană, mai sus reproduse, în sensul că gradul scăzut de similaritate între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similaritate între mărci și invers, Curtea constată că, deși este real că asemănarea între mărci nu este foarte accentuată, acest criteriu de apreciere a riscului de confuzie este compensat de identitatea produselor cărora mărcile li se aplică. Concluzia, care are în vedere atât similaritatea conceptuală și auditivă a mărcilor în contextul unei distinctivității medii a ambelor mărci, dar și modul de percepere de către publicul relevant, este că între cele două mărci în conflict există un grad de similaritate suficient pentru a da naștere riscului de confuzie, astfel cum a fost definit de hotărârile mai sus citate.

Curtea de apel nu a considerat determinante pentru dezlegarea raportului juridic dedus judecății argumentul derivat din coexistența pe piață a altor mărci care conțin elementul „ap.”, deoarece, cum s-a arătat, aprecierea asupra riscului de confuzie, ce include și riscul de asociere, se face în raport de ansamblul global al celor două mărci, de publicul relevant cărora li se adresează produsele sau serviciile pentru care marca este protejată. Prin urmare, din existența și a altor mărci care conțin particula „ap.” pe piață nu poate rezulta concluzia că și marca pârâtelor intimate trebuie să urmeze același regim juridic, analiza cu privire la similaritatea acelor mărci cu mărcile reclamantei nefăcând obiectul discuției în speță.

Nici hotărârile pronunțate în alte jurisdicții nu au rol determinant în lanțul logico-juridic ce fundamentează hotărârea instanței, în primul rând pentru că majoritatea acelor proceduri sunt încă în curs de desfășurare, nefiind finalizate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs A.F.T. A/S și A.F.A. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Regulamentului CE nr. 207/2009 privind marca comunitară întrucât a omis să coroboreze prevederile art. 165 alin. (5) și ale art. 110 din Regulament cu art. 8 din același regulament, text care se referă la definirea mărcilor anterioare.

Prevederea din art. 165 alin. (5) potrivit căreia se poate interzice utilizarea unei mărci comunitare în baza unei "mărci naționale sau a unui alt drept anterior" este o prevedere care în fapt vizează în mod exclusiv o situație conflictuală nouă, apărută odată cu aderarea unui nou stat membru și se referă la crearea unei situații de echilibru în cadrul existenței unor conflicte între mărcile naționale și cele comunitare.

Rezultă din aceste prevederi legale că mai multe condiții trebuie îndeplinite pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 110 CTMR: 1. marca națională a fost depusă la înregistrare sau înregistrată în noul stat membru înainte de data de aderare a acestui stat - condiție ce rezultă din prevederile art 165 alin. (5). Această condiție apare ca fiind îndeplinită în cadrul prezentei cauze întrucât intimata-reclamantă B. SA invocă drepturi ce beneficiază de protecție din anul 2005 și respectiv 2006, deci anterior datei de aderare a României la Uniunea Europeană.

2. marca comunitară trebuie să-și fi extins efectele pe teritoriul statului membru - României - ulterior datei de protecție a mărcii naționale - condiție ce rezultă din prevederile aceluiași art. 165 alin. (5). Și această condiție este îndeplinită deoarece România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007. 3. marca națională să reprezinte un drept anterior (condiție ce rezultă atât din prevederile art. 165 alin. (5) cât și din prevederile art. 110 în sensul art. 8 alin. (2). Adică să aibă o dată de depozit anterioară datei de depozit a mărcii comunitare.

Această condiție nu este îndeplinită în cauză de vreme ce marca comunitară beneficiază de protecție din anul 1996 având deci o dată de depozit anterioară datei de depozit a mărcilor naționale protejate din 2005 sau 2006. Se poate observa că modalitatea în care legiuitorul comunitar a formulat textul art. 165 alin. (5) nu este întâmplătoare întrucât a preferat să utilizeze noțiunea de "marcă anterioară sau alt drept anterior", interpretarea sistematică a înțelesului dispozițiilor art. 165 alin. (5) făcând astfel necesară raportarea la art. 8 din Regulament, care se referă la definirea mărcilor anterioare. Dacă nu dorea să facă o asemenea specificare, legiuitorul comunitar ar fi putut utiliza doar noțiunea de "marcă înregistrată înainte de data aderării". În ceea ce privește interpretarea art. 8 din Regulament, acesta definește noțiunea de "drept anterior" astfel cum rezultă cu claritate din modalitatea de formulare a acestuia.

Astfel fiind, prima instanță de fond a concluzionat corect în sensul că anterioritatea dreptului se apreciază prin raportare la momentul datei de depozit a mărcilor aflate în conflict și nu prin raportare la momentul aderării României la Uniunea Europeană. Cu privire la existența în dreptul intern a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. b) care fac inaplicabile art. 110 și 165 din Regulamentul CE nr. 207/2009, recurentele au arătat că textul art. 110 din Regulamentul nr. 207/2009 prevede ca dispozițiile interne din statul membru unde se solicită aplicarea normei comunitare să nu cuprindă o dispoziție contrară. În cauză există dispoziții naționale contrare ce fac inaplicabile dispozițiile art. 110 din Regulament și anume art. 38 alin. (1). Lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Interpretarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit b) din Legea nr. 84/1998 este eronată. Dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice reprezintă o prevedere generală potrivit căreia nu este posibilă interzicerea utilizării unor elemente verbale care se referă la calitatea produsului respectiv. Practic, ceea ce se solicită prin intermediul prezentei acțiuni este interzicerea utilizării mărcii comunitare A. tocmai datorită elementului verbal comun mărcilor a căror anterioritate o reclamă - respectiv "ap." - element pe care îl apreciem ca reprezentând o indicație ce se referă la calitatea produselor, prin raportare și la natura produselor protejate de mărcile în conflict.

Nu se poate susține existența în cauză a unei confuzii între folosirea mărcii înregistrate A. și folosirea indicației descriptive "ap.". La baza conflictului dintre mărcile A.o. și A. se află tocmai indicația descriptivă "ap.". Caracterul generic al elementului "ap.", reținut chiar în decizia recurată, conduce la concluzia că A.o. face parte din categoria mărcilor slabe, formate din expresii generice care desemnează caracteristici generale ale produsului folosite uzual în comerț în același sens, chiar instanța de apel reține că mărcile A.o. au caracter descriptiv și un grad de protecție mai restrâns sub aspectul criteriilor de apreciere a similarității și a riscului de confuzie. Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile ce se referă la noțiunea de risc de confuzie și risc de asociere între mărcile naționale A.o.

și marca comunitara A. omițând să analizele și să țină seama de criterii esențiale pentru evaluarea acestui risc.

a. Instanța de apel face o greșită aplicare a prevederilor legale în ceea ce privește analiza riscului de confuzie între mărci neținând seama de toți factorii relevanți în aprecierea acestui risc și în special de consecințele caracterului generic al elementului verbal "ap.". Instanța de apel a omis să ia în considerare toți factorii relevanți în cauză, astfel cum au fost în repetate rânduri enunțați de una din cauzele diriguitoare la nivel comunitar în această materie, decizia Curții de Justiție a Comunităților Europene din 11 noiembrie 1997 în cauza Sabel-Puma Case C- 251/95, OJ OHIM No 1/1998, și anume: gradul de distinctivitate al mărcilor, caracterul dominant al elementelor componente ale acestora, identitatea produselor, similaritatea dintre cele două mărci, toate acestea din perspectiva consumatorului obișnuit, rezonabil de bine informat, de circumspect și de atent.

Instanța nu a aplicat în mod corect în cauză principiile statuate de practica europeană. Deși, pe de o parte, instanța a menționat descriptivitatea elementului verbal "ap.", precum și faptul că mărcile A.o. au un grad de protecție mai restrâns, totuși, pe de altă parte, aprecierea similarității și a riscului de confuzie între mărci este efectuată ca și cum mărcile A.o. ar avea un grad de distinctivitate mediu.

Instanța de apel reține similaritatea auditivă și vizuală cu motivarea că mărcile în conflict au o particulă comună în elementul verbal - particula "ap.", despre care amintește tangențial că este în sine descriptivă, fără însă a conferi finalitate acestui considerent - respectiv aceea a acordării unui grad foarte redus de protecție pentru partea generică din componență mărcilor A.o., la o întindere a protecției foarte restrânsă pentru aceste mărci ce conțin elementul descriptiv menționat și la evaluarea similarității și a riscului de confuzie prin prisma unor criterii mai puțin restrânse. Instanța de apel nu a ținut seama de toți factorii relevanți în cauză, interpretând legea eronat și a ajuns la o concluzie greșită.

Caracterul generic al elementului "ap.", care este dominant în cadrul mărcilor A.o. (aspecte reținute totuși în decizia recurată), conduce la concluzia că mărcile A.o. sunt mărci foarte slabe, formate din expresii generice care desemnează caracteristici generale ale produsului și care sunt folosite în mod uzual în comerț. Jurisprudența Curții Europene de Justiție a arătat în repetate rânduri faptul că mărcile care au un caracter distinctiv puternic, datorită elementelor componente (distinctivitate "per se") se bucură de o protecție mai largă decât mărcile cu caracter distinctiv mai scăzut. În cadrul acestei evaluări, este necesar să se țină cont, în special, de caracteristicile intrinseci ale mărcii, inclusiv dacă conține sau nu elemente descriptive pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată.

Așadar, cu cât nivelul de distinctivitate al mărcii anterioare este mai mare, cu atât mai puternică va fi protecția de care beneficiază aceasta și vice-versa, dacă gradul de distinctivitate al mărcii este redus, atunci protecția conferită trebuie să fie mai mică. Mărcile care au caracter distinctiv limitat au o capacitate mai redusă de a servi ca indicator al originii produselor. Aprecierea unui caracter distinctiv limitat al mărcii anterioare poate constitui un argument că o confuzie a mărcii cu un alt semn este mai puțin probabil să apară în cazul mărcilor slabe decât în cazul mărcilor cu caracter distinctiv mai puternic. b. În ceea ce privește analiza similarității mărcilor critică modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat principiile de analiză a similarității, precum și faptul că a omis luarea în considerare a caracterului distinctiv limitat al mărcilor anterioare A.o.

Ca urmare a faptului că mărcile naționale A.o. sunt mărci slabe și au caracter distinctiv limitat, apreciază că elementele care diferă în cadrul mărcilor supuse analizei sunt apte a le diferenția din punct de vedere vizual și fonetic. c. În determinarea publicului relevant și a gradului de atenție al acestuia cu privire la produsele alimentare din clasa 29 instanța de apel nu a interpretat și aplicat corect principiile statuate de practica CJCE în prezenta cauză. În considerentele deciziei recurate, instanța reține că nivelul de atenție a consumatorului variază în funcție de categoria de produse sau servicii cărora marca li se aplică, omițând să ia în considerare un criteriu esențial enunțat de practica CJCE - și anume gradul de distinctivitate al mărcii.

Este unanim recunoscut faptul că determinarea publicului relevant pentru produsele alimentare din clasa 29 precum și gradul său de atenție se analizează în relație directă cu gradul de distinctivitate al mărcii. În acest sens, jurisprudența Curții Europene de Justiție a reținut că gradul de distinctivitate al mărcii este un factor esențial care trebuie luat în considerare atunci când se stabilește dacă similaritatea dintre semne sau între produse și servicii este suficientă pentru a da naștere unui risc de confuzie.

Curtea Europeană de Justiție a enunțat criteriile esențiale în funcție de care trebuie analizat caracterul distinctiv al unei mărci, precizând că: "distinctivitatea sau caracterul descriptiv al unei mărci trebuie să fie analizate: în primul rând prin referire la produsele și serviciile pentru care se solicită protecția mărcii și în al doilea rând în baza modului de percepție a mărcii de către publicul relevant". Cât privește produsele din clasa 29, aplicând criteriile enunțate mai sus și având în vedere faptul că mărcile A.o. aparținând intimatei-reclamante sunt protejate pentru „lapte, brânză și produse lactate" din clasa 29, astfel cum a apreciat și prima instanță de fond, - a.o. - reprezintă un cuvânt cu un înțeles semantic cunoscut și uzual folosit de concurenți pentru astfel de produse și nu un cuvânt fictiv sau fantezist.

Rezultă că elementul verbal "ap." este complet lipsit de distinctivitate în raport cu produsele din clasa 29, întrucât transmite în mod incontestabil informații cu privire la calitatea produselor. Mai mult decât atât, după cum în mod corect a reținut prima instanța de fond, modul de percepție a mărcii de către publicul relevant este determinat de natura produselor din clasa 29 ”lapte, brânză și produse lactate", care sunt produse mai rapid perisabile, iar această calitate impusă de natura produsului determină consumatorul să fie atent în alegerea acestor produse prin verificarea datei fabricației și a datei de expirare a produsului care sunt înscrise pe ambalaj.

Pe acest aspect, instanța de apel reține că "împrejurarea că produsele alimentare în discuție sunt ușor perisabile atrage o atenție sporită a consumatorului cu privire la celelalte calități ale produsului (cum sunt prospețimea și termenul de garanție)" fapt ce atrage implicit și o atenție sporită asupra ambalajului produselor în discuție, pe care sunt menționate informațiile căutate și pe care se indică inclusiv tipul produsului comercializat. Recurenta produce brânză „A." (un mix de brânză similara brânzei grecești feta și diferită substanțial de produsul intimatei-reclamante care este o brânză topită ce se întinde pe pâine) și o comercializează în multe state ale Uniunii Europene de foarte multă vreme.

În plus, marca „A." este utilizată pe produs împreună cu propriul design de ambala