ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 924/2017

Decizia nr. 924/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data de 15 martie 2017, pârâta SC A. SRL a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 919 din 15 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost constatat nul recursul pârâtei declarat împotriva Deciziei nr. 25/A din 14 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivarea acesteia a arătat că, instanța de recurs a reținut, în considerentele hotărârii contestate, că hotărârea din apel s-a comunicat în mod procedural la sediul cabinetului de avocat Bîcu Cristina la data de 21 octombrie 2015,

iar, în condițiile în care motivele de recurs s-au depus la data de 09 noiembrie 2015, acestea au fost depuse peste termenul legal, astfel că recursul este nul.

Instanța de recurs a nesocotit comunicarea hotărârii la sediul statuar din data de 26 octombrie 2015 și faptul că, raportat la această comunicare, motivele de recurs au fost depuse în termenul legal, motiv pentru care hotărârea instanței de recurs este pronunțată pe baza unei greșeli materiale.

În primul rând, hotărârea comunicată la sediul avocatului a fost comunicată prin afișare și, în realitate, nu a fost găsită niciodată la cutia poștală, singura comunicare care a ajuns la contestatoare fiind cea comunicată la sediul statuar, din data de 26 octombrie 2015.

În al doilea rând, alegerea sediului ales trebuie să se facă împreună cu desemnarea persoane însărcinate să primească corespondența. Alegerea sediului ales și indicarea persoanei sunt două cerințe cumulative, conform art. 93 C. proc. civ. Textul art. 93 din cod este clar în acest sens, stipulând chiar faptul că, în lipsa indicării persoanei căreia i se vor comunica actele de procedură, comunicarea se va face întotdeauna la domiciliul părții.

Nu are relevanță dacă prin procura întocmită partea a prevăzut și dreptul persoanei mandatare de a primi acte de procedură în cadrul dosarului. Dreptul de a primi acte de procedură nu include și alegerea sediului.

În condițiile în care instanța de apel a dispus comunicarea hotărârii la sediul statuar al societății, acest demers trebuia să producă efecte juridice și trebuia luat în considerare în favoarea părții căreia i s-a comunicat.

Astfel, greșeala materială produsă cu ocazia soluționării recursului, de a nu da eficiență comunicării hotărârii din apel către contestatoare, a fost determinantă pentru soluționarea recursului.

Intimata SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității contestației în anulare, raportat la termenul de 15 zile prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a Il-a C. proc. civ. care curge de la data pronunțării hotărârii și, în subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 26 mai 2017, Înalta Curte a supus dezbaterii excepția declarării peste termen a contestației în anulare, pe care analizând-o cu prioritate față de condițiile de admisibilitate, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., o găsește întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia contestată nr.

919

din 15 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost constatat nul recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 25/A din 14 ianuarie a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Această decizie nu cuprinde dispoziții care pot fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită, astfel că nu este susceptibilă de executare silită.

Conform art. 319 alin. (2) C. proc. civ., „contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea

termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă".

Textul citat face distincție între hotărârile judecătorești după modul în care sunt supuse sau nu executării silite, în raport de această distincție fiind stabilite termene diferite de formulare a contestației în anulare.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, adică acele hotărâri judecătorești care nu cuprind în dispozitivul lor dispoziții susceptibile a fi puse în executare, cum este cazul în speță, legiuitorul stabilește un termen subiectiv de formulare a contestației în anulare și altul limită, până la care se poate introduce contestația în anulare.

Termenul subiectiv este cel de 15 zile și curge de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre.

În speță, a fost invocat cazul contestației în anulare prevăzută de art. 318 teza I C. proc. civ., când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, respectiv faptul că a fost anulat recursul ca nemotivat, deși motivarea s-ar fi făcut în termenul legal.

Or, aprecierea greșelii materiale se face în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, deoarece numai față de acest moment se poate determina dacă soluția este rezultatul unei greșeli materiale.

Prin urmare, în acest caz, formularea contestației în anulare nu depinde de motivarea deciziei de recurs (ca în cea de-a doua ipoteză din art. 318 teza I C. proc. civ., aceea a omisiunii cercetării unui motiv de recurs), fiind posibilă invocarea unor elemente cunoscute contestatorului la data pronunțării hotărârii imediat după ce partea a aflat de soluția instanței de recurs, nefiind necesar a se lua cunoștință de însăși motivarea acesteia.

Fiind vorba despre o împrejurare de fapt, dovada momentului la care contestatoarea a luat cunoștință de hotărâre poate fi făcută prin orice mijloc de probă administrat nu numai de către contestatoare, dar și de către intimată.

În prezenta speță, se constată că, prin notificarea din 22 septembrie 2016 emisă de Cabinet de avocat C. către contestatoarea SC A. SRL i s-a pus în vedere acesteia din urmă achitarea, în termen de 15 zile de la comunicarea notificării, a sumei de 100000 lei, reprezentând prejudiciul cauza societății SC B. SRL ca urmare a înregistrării cu rea-credință a mărcii „x".

Așa cum rezultă din notificare, temeiul acesteia îl reprezintă sentința civilă nr. 1993 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2011, definitivă și irevocabilă prin Decizia contestată nr. 919/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Împrejurarea că, în cuprinsul notificării din 22 septembrie 2016, comunicată contestatoarei la data de 26 septembrie 2016, astfel cum reiese din dovada confirmării de primire aflată la fila 24 din dosar, se fac referiri exprese la sentința civilă nr. 1993 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2011, definitivă și irevocabilă prin decizia contestată nr. 919 din 15 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reprezintă dovada deplină a datei la care contestatoarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare o cere, și anume la data comunicării notificării, respectiv 26 septembrie 2016.

Prin urmare, există dovada ca, în speță, contestatoarea a luat cunoștință de decizia contestată cel mai târziu la data de 26 septembrie 2016, aspect care determină incidența termenului de 15 zile pentru formularea contestației în anulare, termen care s-a împlinit cel mai târziu Ia data de 12 octombrie 2016, fiind calculat pe zile libere în temeiul art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât contestația în anulare de față a fost formulată la data de 15 martie 2017 (data rezoluției de înregistrare a prezentei contestații în anulare), a fost depășit cu mult termenul de formulare a contestației în anulare, ceea ce atrage sancțiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei".

Instituirea unor termene de decădere pentru efectuarea diferitelor acte de procedură face parte dintre limitările admise de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în exercitarea dreptului de acces la justiție, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale iar contestatoarea nu a invocat existența unei împrejurări mai presus de voința ei, în accepțiunea art. 103 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care să o fi împiedicat să exercite contestația în anulare în termenul legal.

Deoarece nu a fost invocată o astfel de împrejurare, iar termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare de retractare a contestației în anulare a fost depășit, în temeiul art. 319 alin. (2) teza finală coroborat cu art. 103 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 919 din 15 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2017.