ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1810/2016

HOTĂRÂRE

06.10.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1810/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1810/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Topoloveni, astfel cum a fost precizată, reclamantul A., domiciliat în com. Căteasca, sat Recea, jud. Argeș, cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocatură B. din Topoloveni, jud. Argeș, a chemat în judecată pe pârâții C., domiciliată în com. Vișina, sat Vișina, jud. Dâmbovița, la fam. D., E. și F., ambii domiciliați în com. Vișina, sat Vișina, jud. Dâmbovița, solicitând lichidarea regimului matrimonial de bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 13 februarie 2015 s-a dispus pe baza acordului părților desfacerea căsătoriei, iar componența bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este reprezentată de bunuri mobile cât și un drept de creanță ce constă în edificarea unei construcții pe terenul proprietatea părinților pârâtei situat în satul Vișina, față de care pretinde o de contribuție de 80%. A mai arătat reclamantul și faptul că bunurile comune mobile au fost sustrase de pârâtă la data la care a părăsit domiciliul conjugal.

În ceea ce privește dreptul de creanță, reclamantul a arătat că acesta constă în edificarea unei construcții având destinația casă de locuit, ce este situată în comuna Vișina sat Vișina, județul Dâmbovița. Se mai susține de reclamant și faptul că imobilul casă de locuit a rămas în folosința pârâților însă a avut un aport majoritar la edificarea imobilului.

Pârâții nu au formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 11 februarie 2016, pârâta C. a susținut că Judecătoria Topoloveni nu este competentă să soluționeze cauza, deoarece atât unul dintre imobile, cât și domiciliile pârâților sunt în jud. Dâmbovița, iar reclamantul a învederat că solicită un drept de creanță, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 117 C. proc. civ., ci art. 116 C. proc. civ., el având alegerea între mai multe instanțe.

La același termen de judecată, instanța a invocat excepția necompetenței teritoriale.

Prin Sentința civilă nr. 160 din 18 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Topoloveni a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești.

În motivarea soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (1) C. proc. civ. cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscripție este situat imobilul, iar potrivit alin. (2), când imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul.

Alin. (3) statuează că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică prin asemănare și în cazul acțiunilor posesorii, acțiunilor în grănițuire, acțiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum și în cazul celor de împărțeală judiciară a unui imobil când indiviziunea nu rezultă din succesiune.

În cauză, domiciliul pârâților este în comuna Vișina, județul Dâmbovița, iar prin acțiune reclamantul a solicitat atât lichidarea regimului matrimonial de bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei, cât și constatarea unui drept de creanță constând în edificarea unui imobil casă de locuit situat în comuna Vișina, sat Vișina, județul Dâmbovița.

Prin Sentința civilă nr. 795 din 18 mai 2016, Judecătoria Găești și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Topoloveni și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând în motivarea soluției sale următoarele:

Instanța a constatat că niciuna dintre părți nu solicită partajarea unui bun imobil, pentru a fi incidente dispozițiile art. 117 alin. (3) C. proc. civ., astfel că în cauză, competența teritorială nu este exclusivă, părțile având posibilitatea alegerii instanței, în condițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În prezentul litigiu având ca obiect acțiune în constatare drept de creanță și partaj bunuri comune, conform art. 208 C. proc. civ., întâmpinarea este obligatorie, iar nedepunerea ei în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepții în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Or, în cauză niciunul dintre pârâți nu a formulat întâmpinare, astfel că aceștia au decăzut din dreptul de a invoca excepția necompetenței teritoriale, excepție de ordine privată.

Cum nici instanța inițial sesizată nu putea invoca necompetența de ordine privată, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., iar pârâții au decăzut din dreptul de a invoca această excepție, ținând seama și de dispozițiile art. 130 alin. (4) C. proc. civ., instanța a apreciat că nu este legal sesizată, competența de soluționare a cauzei revenind Judecătoriei Topoloveni căreia reclamantul a înțeles să i se adreseze cu cererea de chemare în judecată.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză are ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de reclamant și de pârâta C., din care face parte și un drept de creanță reprezentând contravaloarea unei case de locuit edificată pe terenul pârâților E. și F.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Sunt însă situații în care legea stabilește o competență teritorială alternativă astfel încât, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe.

Regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial. Totodată, părțile sunt libere să agreeze de comun acord să se judece la o altă instanță.

Prezenta acțiune are ca obiect constatarea existenței unui drept de creanță al reclamantului și al pârâtei C. împotriva pârâților E. și F., ca bun dobândit în timpul căsătoriei primilor doi și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de reclamant și de pârâta C. Din masa bunurilor pretins dobândite în timpul căsătoriei fac parte dreptul de creanță reprezentând contravaloarea unei case de locuit edificată pe terenul pârâților E. și F. și mai multe bunuri mobile.

Se constată astfel că niciuna dintre părți nu solicită partajarea unui bun imobil, pentru a fi incidente dispozițiile art. 117 alin. (3) C. proc. civ., competența teritorială nefiind exclusivă, astfel că părțile au posibilitatea alegerii instanței, în condițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 208 C. proc. civ., întâmpinarea este obligatorie, iar nedepunerea ei în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepții în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

În cauză, niciunul dintre pârâți nu a formulat întâmpinare, iar excepția necompetenței teritoriale fiind o excepție de ordine privată, instanța nu putea să o invoce din oficiu, desesizându-se în favoarea unei alte instanțe.

Așa fiind, întrucât instanța inițial sesizată nu putea invoca necompetența de ordine privată, iar pârâții nu au invocat această excepție, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., cum reclamantul, a înțeles să introducă acțiunea la Judecătoria Topoloveni, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., acestei instanțe îi revine competența să soluționeze cauza.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Judecătoriei Topoloveni.