ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2017

Decizia nr. 372/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 72, pronunțată la data de 29 martie 2016, în Dosarul nr. x/325/2014, a admis apelul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 2403/PI din 17 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/325/2014, în contradictoriu cu pârâții - intimați Statul Român, prin A., prin RA B. SA, C., D. Timiș, și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a contractului de dare în plată autentificat din 14 decembrie 2012 de B.N.P., E. privind imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. (C.F. vechi) Timișoara, , reprezentând F.; a dispus restabilirea situației anterioară de Carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, și a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate, cu privire la respingerea celorlalte cereri și sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată; a obligat pârâții - intimați Statul Român, prin A., prin RA B. SA și C. să plătească reclamanților suma de 13.125,1 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, în termen, pârâta

C., și continuată, de G., solicitând admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot/ în parte a hotărârii atacate.

În cererea de revizuire, întemeiată în drept pe prevederile pct. 1, 7 și 8 ale art. 509 alin. (1) N.C.P.C., revizuenții au relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză, și au invocat, în esență, următoarele motive:

Hotărârea

Curții de Apel Timișoara (în prezenta procedură atacată), ca instanță de apel s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut și a restabilit o situație anterioară care nu a fost solicitată, reînscriind Statul Român, și nu așa cum s-a solicitat de către Municipiul Timișoara. Mai mult, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra unui lucru care s-a cerut, și anume, asupra anulării sentinței Tribunalului Timiș.

De asemenea, Statul Român, în opinia revizuentei, în raport de chiar argumentele Curții de Apel din decizia criticată, nu a fost reprezentat legal, respectiv, nu a fost apărat corect, ci cu viclenie, așa cum arată chiar Curtea în considerentele deciziei sale de la pag. 31, mai ales în dispozițiile alineatului 3, în mod similar nici în prezenta cauză nu au avut mandat.

Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre împotriva pârâtei RA B. SA (considerentele deciziei civile de la pag. 30, alin. (5), (7) și alin. (1) al pag. 31 din decizia civilă ce se solicită a fi revizuită în cauză) și chiar a voinței RA B. SA care s-a opus acțiunii pendinte ca reprezentant al reprezentantului Statului Român, fără nici un mandat expres în acest sens pentru pârâtul Statul Român, așa cum arată chiar Curtea în considerentele deciziei sale de la pag. 31, alin. (3), astfel, RA B. SA nu a fost parte împrocesată legal în cauză în nume propriu, nu a fost citată niciodată în această calitate, parte citată fiind doar Statul Român - prin A. - RA B. SA Cu toate acestea, Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută dintre pârâta RA B. SA și revizuentă și a anulat contractul de dare în plată dintre recurenta Rusimovici și pârâta RA B. SA, fără ca RA B. SA, în nume propriu, să aibă calitatea de parte în proces.

Contractul de dare în plată, au mai susținut revizuenții, a fost anulat pentru că pârâta RA B. SA nu avea calitatea de proprietar, fără ca această problemă de drept să fie pusă în discuția părților, și, mai mult, fără ca reclamanții să fi solicitat acest lucru; reclamanții au solicitat anularea contractului pentru nulitate absolută privind reaua - credință a părților care nu au ținut cont de deciziile Curții Constituționale, argumente înlăturate chiar de Curte în considerentele deciziei sale de la pag. 31, alin. (4), prin urmare, Curtea s-a pronunțat pe chestiuni nepuse în discuția părților chestiuni de drept care nu au fost solicitate de către reclamanți.

Curtea de Apel a dat mai mult decât s-a cerut, acordând cheltuielile de judecată care nu au fost solicitate sub nici o formă în cererea de apel, respectiv, nici cheltuielile din apel, nici cheltuielile de primă instanță.

Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat pe excepția lipsei de interes a apelanților - reclamanți fără a pune în discuție această excepție.

Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat pe dispozițiile Legii nr. 213/1998 și H.G. nr. 977/2002 ignorând dispozițiile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 530/1991 preconstituționale.

Astfel, opinia revizuentei este că există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

când Curtea, în considerentele deciziei sale de la pag. 31, alineatele 5 și 6 apreciază că autoritatea de lucru judecat cu privire la modul de dobândire a imobilelor în puterea Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 530/1991 nu poate fi reținută din Decizia civilă nr. 287/2012, Dosar nr. x/30/2010* și Decizia civilă nr. 112/2002. Dosar nr. x/c/2002, ambele ale Curții de Apel.

Prin cererea depusă la dosar la data de 26 mai 2016, revizuenta C. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 519- 521 N.C.P.C., în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemelor de drept ce s-au ivit pe parcursul soluționării cauzei, pentru a se preîntâmpina apariția unei practici neunitare, precizând că, problema de drept în privința căreia solicită ca Înalta Curte să se pronunțe printr-o hotărâre prealabilă se circumscrie noțiunii de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 15/1990.

Prin urmare, revizuenta a arătat că, solicită a se stabili dacă este îndreptățită să achiziționeze imobilul de la Statul Român sau direct de la RA B. SA în contul creanței pe care o are asupra Statului Român/ ca unic acționar al RA B. SA, raportat la dispozițiile alin. (3) din H.G. nr. 530/1991, având în vedere modul în care a intrat în patrimoniul pârâtei RA B. SA imobilul. Or, a mai arătat revizuenta, prețul creanței cu toate accesoriile sale la care este îndreptățită raportat la soluția ce se va da în cauză vis-a-vis de anularea unui contract ce în principiu nu are eficiența scontată de artizanul procedurii ce a avut calitatea de reclamant - apelant în cauză, iar, ca și consecință, a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre prealabilă asupra acestor probleme de drept ivite în speță, întrucât acestea nu au fost soluționate unitar de către instanțele judecătorești.

Prin Decizia civilă nr. 259, pronunțată la data de 28 septembrie 2016, în Dosarul nr. x/59/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 72 din 29 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2016 formulată de pârâta C. și continuată de G. și întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 7 C. proc. civ.; a disjuns cererea de revizuire formulată de aceeași parte și întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 129 alin. (2) pct. 2 raportat la art. 510 alin. (2), (3) N.C.P.C.

Urmare disjungerii, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 08 noiembrie 2016, sub nr. x/59/2016.

Referitor la cererea formulată de revizuenta C., de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 519- 521 N.C.P.C., în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemelor de drept, respectiv, pentru ca Înalta Curte să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă revizuenta se circumscrie noțiunii de „beneficiar” în lumina dispozițiilor Legii nr. 15/1990, Înalta Curte a respins-o ca nefondată.

Dispozițiile art. 519 N.C.P.C. prevăd că, dacă în cursul judecății un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În speță, problemele de drept pentru care revizuenta a formulat cererea de adresare a întrebării preliminare vizează excepții de fond, iar întrebarea preliminară vizează tot o problemă de fond: calitatea de „beneficiar” în lumina dispozițiilor Legii nr. 15/1990. Or, cauza de față are ca obiect cerere de revizuire, cale extraordinară de atac de retractare, prin intermediul căreia nu se pot verifica aspecte de fond ale cauzei, astfel că, nu este îndeplinită condiția ca problema de drept ce face obiectul sesizării cu întrebarea preliminară să aibă legătură cu obiectul cauzei.

Analizând cererea de revizuire formulată, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale mai sus - arătate -

art. 509 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C.

, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, în considerarea argumentelor ce succed:

Revizuenții au solicitat instanței anularea Deciziei civile nr. 72 din 29 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părților calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

S-a susținut că decizia a cărei anulare se cere este în contradicție cu Decizia civilă nr. 2875 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010*, și, respectiv, cu Decizia civilă nr. 112 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/C/2002.

Pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiții, care nu se verifică în cauză.

Astfel, este necesar să fie vorba despre hotărâri definitive sau considerente decisive ori decizorii sunt contradictorii, condiție din dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.; hotărârile să fi fost pronunțate în același litigiu (ceea ce presupune să fi existat tripla identitate de părți, obiect); hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate nu în același proces (dosar), ci în procese diferite și, în cea de-a doua cauză, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu fi fost analizată de cea dintâi instanță.

Drept urmare, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă hotărârea potrivnică, a cărei anulare se cere, să fi încălcat puterea lucrului judecat dat de o altă hotărâre - ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv, ambele hotărâri să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între aceleași părți și având aceeași calitate.

Or, în speță, cauzele soluționate prin hotărârile invocate a fi potrivnice nu sunt identice ca părți, obiect și cauză.

Astfel, Decizia civilă nr. 2875 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, are ca obiect cererea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara - reprezentat prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâta - RA B. SA, prin care se solicită obligarea pârâtei la încheierea protocolului de predare - primire a sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic situate în Municipiul Timișoara, în conformitate cu Anexa la H.G. nr. 39/2005.

Deopotrivă, prin Decizia civilă nr. 112 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, privind pe reclamantul Statul Român - prin Consiliul Local Timișoara, în contradictoriu cu pârâta RA B. SA - Filiala Timiș, s-a menținut soluția Tribunalului Timiș, care a reținut că, în speță, dreptul de proprietate al Statului Român s-a realizat odată cu mențiunea conform căreia, imobilele în litigiu au trecut în folosința x Timișoara, care, ulterior, și-a schimbat denumirea în, H. și care și-a intabulat dreptul de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 153/1991.

În schimb, ultima hotărâre, pretins potrivnică cu celelalte două, Decizia civilă nr. 72 din 29 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, are ca obiect acțiunea formulată de reclamanții

Municipiul Timișoara - prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

în contradictoriu cu pârâții

Statul Român - prin A. - prin RA B. SA București și D. Timiș,

prin care se solicită

constatarea nulității absolute a poziției B7 din C.F. Timișoara (C.F. vechi), nr. top. 204, prin care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate privată asupra imobilului situat în loc. Timișoara, jud. Timiș; constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată autentificat din 14 decembrie 2012 de B.N.P., E., privind același imobil - F. și restabilirea situației anterioare de carte funciară prin înscrierea dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara - domeniu public, cu cheltuieli de judecată.

Rezultă că, nu este îndeplinită în cauză condiția triplei identități de vreme ce, în dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-au judecat cereri de chemare în judecată întemeiate pe diverse temeiuri legale (cum ar fi, pentru încheierea protocolului de predare - primire a sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic situate în Municipiul Timișoara, în conformitate cu Anexa la H.G. nr. 39/2005, pentru trecerea imobilelor în litigiu în folosința Cinematografiei x Timișoara, care, ulterior, și-a schimbat denumirea în, H. și care și-a intabulat dreptul de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 153/1991, ori, respectiv, pentru

constatarea nulității absolute a poziției B7 din C.F. Timișoara (C.F. vechi), prin care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate privată asupra imobilului situat în loc. Timișoara, jud. Timiș, și constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată autentificat din 14 decembrie 2012 de B.N.P., E., privind același imobil - F.

), îndreptate împotriva unor diferiți pârâți, la momente procesuale și cadru normativ total diferite.

Astfel fiind, între cauzele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu și identitatea cerută în mod expres prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., care se referă la existența unor hotărâri definitive potrivnice date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

În realitate, ceea ce revizuenții deduc prezentei judecăți pe calea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C. este o chestiune de practică judiciară, ceea ce nu poate fi primit pe această cale.

Or, precum s-a arătat, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat, iar nu de a schimba practica judiciară într-o anumită materie. Ca atare, nu poate fi reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 509 pct. 8 N.C.P.C. întrucât, pe de o parte, hotărârile despre care se susține că ar fi contrare nu au acest caracter, iar pe de altă parte, tripla identitate nu se regăsește în cauză, conform considerentelor anterior expuse.

Pe de altă parte, în realitate revizuenții, raportându-se impropriu la art. 509 pct. 8 N.C.P.C., își manifestă nemulțumirea față de soluția pronunțată prin Decizia civilă nr. 72 din 29 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

În consecință, î

n cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prev. de textul legal sus-menționat

pentru ca cererea de revizuire să fie admisă, întrucât,

nu este vorba de hotărâri pronunțate în aceeași cauză, nefiind îndeplinită condiția autorității de lucru judecat pentru că nu sunt aceleași părți, același obiect, aceeași cauză.

Așa fiind,

Înalta Curte, constatând că hotărârea asupra căreia poartă cererea de revizuire de față nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., întrucât nu există identitate de obiect și cauză între hotărârile judecătorești definitive arătate, va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții C. și G. împotriva Deciziei civile nr. 72 din 29 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/325/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2017.