ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1454/2017

Decizia nr. 1454/2017

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Curtea de

Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 732 din 30

martie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva

Sentinței nr. 370 din 15 aprilie 2016 a Tribunalului Buzău,

secția civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Teleorman, SC B. SA și SC C. SRL.

S-a constatat

că prin cererea de apel s-a solicitat de către apelantă

schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii

pentru toate capetele de cerere și obligarea pârâților, în solidar,

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea

Dosarului penal nr. x/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Teleorman, precum și din Dosarul nr. y/98/RJ/2006 al Tribunalului

Teleorman, cheltuieli estimate la 60.000 lei, precum și la plata cheltuielilor

cu înmormântarea soțului său, în cuantum de 25.000 lei și a

cheltuielilor medicale în sumă de 15.000 lei.

Din cuprinsul

motivelor de apel și din susținerile orale a rezultat că

apelanta a încercat să acrediteze ideea că a fost achitată

pentru inexistența faptelor penale și că nu a fost

reținută nicio culpă în sarcina sa, în opinia sa, culpa pentru

declanșarea procedurilor judiciare aparținând exclusiv pârâtelor,

reproșând, totodată, instanței de fond că nu a tratat

separat fiecare capăt de cerere, deși temeiurile acestora sunt

diferite.

Curtea de

apel a constatat că aceste susțineri nu pot fi primite, instanța

de fond reținând corect că toate pretențiile reclamantei au

același izvor și același temei juridic, care nu constă

nicidecum în inexistența faptelor penale, temeiul achitării fiind

altul, apreciindu-se de instanța penala că fapta inculpatei de a

nu-și onora obligațiile comerciale excede ilicitului penal, dar

constituie un litigiu comercial.

S-a observat

că a reținut corect instanța de fond ca nu poate fi

antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtelor,

nefiind îndeplinite cumulativ condițiile cerute de lege, și anume

existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, a unui

raport de cauzalitate între acestea, existența vinovăției celui

care a determinat prejudiciul.

Este

adevărat că acțiunea penală împotriva reclamantei a pornit

din oficiu, dar în urma sesizărilor formulate de cele două

societăți pârâte, însă a fost găsit relevant faptul că

aceste demersuri nu au fost abuzive, lipsite de orice suport, după cum a

susținut reclamanta, cele două societăți formulând plângere

penală împotriva acesteia în condițiile în care, cu ocazia

derulării relațiilor contractuale existente între acestea și societățile

al căror administrator era reclamanta, nu au fost achitate sumele

datorate, iar reclamanta a garantat achitarea debitelor prin CEC-uri

fără acoperire, fapte care, la un moment dat au fost apreciate de

instanțe ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

De altfel, la

momentul sesizării organelor de urmărire penală, ambele

societăți pârâte în prezenta cauză aveau de recuperat sume de

bani de la societățile administrate de reclamantă, ulterior

debitul existent față de SC C. SRL fiind achitat, împrejurare în care

această societate a comunicat faptul că și-a recuperat

prejudiciul, iar debitul deținut față de SC B. SA nefiind

achitat, însă în apel și, respectiv, recurs instanțele penale au

apreciat că este vorba de un litigiu civil și nu penal, în primul

rând determinat de modul defectuos în care cele două firme au ținut

contabilitatea.

Sub acest

aspect, a subliniat instanța de fond, că a aprecia că cele

două societăți se fac culpabile de derularea cercetării

penale a reclamantei, ar echivala cu îngrădirea dreptului for constituțional

de a formula o plângere penală împotriva unui partener de afaceri care nu

a înțeles să-și achite debitele și care a garantat

respectivele debite cu CEC-uri fără acoperire, deși

cunoștea că nu dispune de sumele ce urmau a fi achitate.

Nu s-au

contestat în cauză durata mare a procesului penal și nici faptul

că reclamanta a suportat cheltuieli de judecată consistente, constând

în onorariile apărătorilor, cheltuieli de transport, onorariile

experților, însă corect a reținut instanța de fond că

aceste cheltuieli nu pot fi puse în sarcina pârâților, având în vedere

modul de derulare al faptelor și mai ales împrejurarea că

însăși reclamanta, prin modul deficitar de derulare al

activității firmelor administrate de aceasta, a fost cea care a

determinat declanșarea urmăririi penale, urmată de trimiterea în

judecată, cercetarea acesteia și, în final, achitarea apreciindu-se

că acțiunea sa nu întrunește elementele constitutive ale unei

infracțiuni, ci este un litigiu civil.

În plus, s-a

reținut că durata mare în care a fost soluționat dosarul a fost

determinată de natura și complexitatea cauzei, de necesitatea

administrării unui material probator vast, în cauză fiind efectuate

trei expertize judiciare, inculpata beneficiind de un expert parte, fiindu-i

respectat astfel dreptul la un proces echitabil.

Curtea de

apel a constatat că nu poate fi antrenată răspunderea

civilă delictuală a pârâtelor nici pentru celelalte cereri ale

reclamantei, având ca obiect cheltuielile medicale și cheltuielile cu

înmormântarea soțului, neputând fi stabilită o legătură de

cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și un prejudiciu.

Astfel, în

ceea ce privește cheltuielile medicale, din probatoriile administrate a

rezultat că problemele de sănătate ale reclamantei sunt

anterioare dosarului penal, după cum nici agravarea stării sale de

sănătate nu a avut drept cauză determinantă existența

acestui proces penal, reținând instanța de fond că reclamanta a

fost înscrisă în evidențele cabinetului medical de familie încă

din anul 2001 cu probleme de sănătate, fără ca reclamanta

să facă dovada că după începerea procedurilor de

urmărire penală și cercetare judecătorească starea sa

de sănătate s-a depreciat pe fondul stresului determinat de aceste

proceduri.

A fost

constatată nefondată și ultima critică referitoare anularea

ca netimbrat a capătului de cerere având ca obiect renta viageră,

stabilindu-se corect că renta viageră lunară de 2.000 RON este o

prestație succesivă, taxa de timbru fiind calculată la valoare,

fiind un capăt de cerere distinct, potrivit art. 31 alin. (4) și art.

34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin

încheierea din 25 mai 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă a dispus îndreptarea din oficiu a deciziei având ca obiect apelul

reclamantei, în sensul că hotărârea pronunțată este

supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare și nu

definitivă, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta A., solicitând

admiterea acestuia, casarea, în parte, a hotărârii atacate și a sentinței

tribunalului și, pe fond, admiterea în parte a acțiunii, în ceea ce

privește capătul de cerere privind plata sumei de 60.000 RON

reprezentând cheltuieli de judecată.

A

arătat, în esență, că ambele instanțe au apreciat în

mod greșit că temeiul juridic al cererii este răspunderea

civilă delictuală, tăcând astfel o apreciere eronată a

obiectului cauzei. A precizat că în cererile formulate și în notele

de concluzii și-a întemeiat capătul de cerere privind plata sumei de

60.000 RON pe art. 276 alin. (5) din noul C. proc. pen. și art. 193 alin.

(5) din vechiul C. proc. pen. A menționat astfel că în cauza

penală a efectuat mai multe cheltuieli (onorarii avocat, onorarii

expertiză și cheltuieli de transport), iar prin cererea ce face

obiectul prezentului dosar a solicitat ca acestea să-i fie achitate de

părțile care au formulat plângerile penale în solidar cu Statul

Român, care a întocmit rechizitoriul în urma căruia a fost trimisă în

judecată, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a

achitat-o.

Înalta Curte,

în prealabil analizei motivelor de casare, constată că recursul este

tardiv declarat.

Astfel,

așa cum rezultă din actele dosarului, respectiv din dovada de

îndeplinire a procedurii de comunicare, aflată la Dosarul nr. x/114/2015

al Curții de Apel Ploiești, secția l civilă, decizia

atacată, cu mențiunea definitivă, a fost comunicată

recurentei-reclamante la 22 mai 2017, prin afișare, iar recursul a fost

trimis prin mail la 20 iunie 2017, ora 4:33 PM și înregistrat la curtea de

apel la 21 iunie 2017.

În

speță se observă, că în raport de data înregistrării

inițiale a dosarului pe rolul instanțelor „judecătorești,

respectiv 6 septembrie 2012, potrivit fișei ECRIS, cauzei îi sunt

aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Potrivit art.

301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Se

reține că termenul de recurs este un termen legal imperativ, a

cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a exercita calea

de atac.

Or, în

speță, recursul a fost depus prin intermediul poștei electronice

la data de 20 iunie 2017, ora 4:33 PM și înregistrat la curtea de apel la

21 iunie 2017, după expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea

deciziei atacate, termen calculat potrivit dispozițiilor art. 101 C. proc.

civ. și care se împlinea la 7 iunie 2017.

Nu pot fi

reținute astfel susținerile recurentei din notele de concluzii

referitoare la respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485

alin. (1) din noul C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac, în

condițiile în care speței îi sunt incidente dispozițiile legii

procesuale din 1865.

Relevante în

acest sens sunt normele tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă potrivit cărora

dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor

și executărilor silite începute după intrarea acesteia în

vigoare.

Totodată

nu prezintă relevanță aspectul că decizia

pronunțată în apel, cu mențiunea definitivă a fost

îndreptată prin încheierea din 25 mai 2017, care a fost comunicată

reclamantei la 20 iunie 2017.

Potrivit

principiului legalității care guvernează căile de atac,

împotriva unei hotărâri judecătorești pot fi exercitate doar

căile de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele

stabilite de aceasta, mențiunile inexacte sau omisiunile referitoare la

căile de atac din cuprinsul hotărârilor neputând schimba acest

aspect.

Pentru cele

ce preced, reținând sancțiunea reglementată de art. 103 alin.

(1) C. proc. civ. pentru neîndeplinirea în termen a actului procedural (în

cauză, exercițiul căii extraordinare de atac), recursul va fi

respins ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

tardiv, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 732 din 30

martie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 4 octombrie 2017.

Procesat de

GGC - LM