ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 102/2017

Decizia nr. 102/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova a chemat în judecată pârâta SC A. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea pârâtului din obiectivul "Ștrand orășenesc Orșova", ce aparține domeniului public al municipiului Orșova; obligarea la plata de daune-interese pentru lipsa de folosință a imobilului (teren și construcție) în sumă totală de 259.256 lei, aferentă perioadei februarie 2009 - septembrie 2012; obligarea la plata de daune-interese în sumă totală de 200.000 lei pentru prejudiciul viitor ce se va crea până la predarea efectivă a imobilului (teren și construcție); obligarea la plata unor despăgubiri în sumă totală de 964.676 lei pentru beneficiu) nerealizat de la încheierea contractului nr. x/2005.

Prin cererea reconvențională formulată pârâta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâților Consiliul Local Orșova și Primăria Orșova la 966.896,00 lei (fără TVA), actualizată cu rata inflației, din data de 27 noiembrie 2008 suma reprezentând contravaloarea investițiilor executate la Ștrandul Orășenesc Orșova, în raport de Hotărârea Consiliului Local Orșova nr. 30/1998, obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 lei reprezentând investiția pentru amenajarea camerelor, utilizarea acestora, precum și a băilor și a spațiilor comune, sumă care de asemenea trebuie actualizată începând cu data de 1 septembrie 2006, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 66/2014 din 8 iulie 2014 a disjuns cererea reconvențională formulată de SC A. SRL în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova și a acordat termen la 11 septembrie 2014. Au fost respinse excepțiile invocate de pârâta SC A. SRL. A fost admisă în parte, conform precizării, acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, s-a dispus evacuarea pârâtului și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei 605548,21 lei despăgubiri și 2500 lei cheltuieli de judecată.

Soluționând cererea reconvențională, disjunsă din cererea principală, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 10/2015 din 29 ianuarie 2015 a admis cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională SC A. SRL și a obligat pârâta reconvențională să plătească reclamantei reconvenționale 1.106.039 lei despăgubiri și 16.380 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că urmare a constatării prin Decizia nr. 139 din 15 aprilie 2014 a nulității absolute a contractului de concesiune din 19 februarie 2007 încheiat între SC A. SRL și SC B. SRL s-a putut pune în discuție faptul dacă reclamantul reconvențional mai justifică calitatea procesuală activă în prezenta cauză în condițiile în care se afirmă că a preluat prin contractul menționat drepturile și obligațiile SC B. SRL

S-a constatat că în considerentele Deciziei nr. 139 din 15 aprilie 2014, cu caracter executoriu provizoriu conform art. 637 C. proc. civ., instanța a reținut că "în cauză nu s-a pus în discuție validitatea cesiunii de creanță ce a constituit obiectul contractului încheiat la data de 19 februarie 2007 între SC B. SRL și pârâta SC A. SRL, ci opozabilitatea acestui contract față de reclamantă (s.n. - Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova), care este proprietara bunurilor menționate mai sus, bunuri care fac parte din proprietatea publică a Municipiului Orșova.

În condițiile în care dispozițiile art. 21 din contractul de concesiune nr. x/2005 a terenului și clădirilor Ștrandului orășenesc Orșova se interpretează că interzic și subconcesionarea sau subînchirierea construcțiilor ce s-au ridicat în viitor raportat la data încheierii acestui contract, calitatea procesuală activă a reclamantului poate fi justificată în raport de îmbogățirea fără justă cauză a Unității Administrativ Teritoriale a Municipiului Orșova cu construcțiile noi pretins a fi edificate de SC B. SRL și SC A. SRL.

S-a apreciat că reclamanta reconvențională justifică calitatea procesuală activă și în raport de faptul că pretențiile sale sunt în legătură directă cu pretențiile pârâtei reconvenționale Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova care a primit despăgubiri de 605.548,21 lei în cadrul acțiunii principale, cererea sa fiind admisă în parte prin Sentința nr. 66/2014 prin care s-a disjuns și cererea reconvențională.

Referitor la fondul cauzei, privind cererea reconvențională, s-a reținut că raportul de expertiză întocmit de expert C. a evidențiat lucrările noi de construcție, efectuate până în 2008 la obiectivele ce au făcut obiectul contractului de concesiune încheiat între părțile Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, în calitate de concedent și SC B. SRL, în calitate de concesionar, valoarea acestora la data efectuării raportului de expertiză, 26 noiembrie 2013, fiind de 1.106.039 lei.

S-a reținut că aceste lucrări au fost efectuate doar de SC B. SRL în cadrul relațiilor contractuale în temeiul contractului de concesiune x/2005. Faptul menționat rezultă și din împrejurarea că lucrările atestate de expert au fost evidențiate și în raportul de expertiză întocmit în cauza 9167/101/2007 care privește soluționarea unui litigiu între Primăria Orșova, în calitate de reclamantă și SC B. SRL, în calitate de pârâtă, în care contravaloarea investițiilor efectuate de SC B. SRL se deduce din sumele datorate Primăriei Orșova cu titlu de despăgubiri.

Susținerile conform cărora nu a existat acordul concedentului pentru efectuarea acestor lucrări nu au putut fi reținute și în raport de dispozițiile art. 12 din contractul de concesiune x/2005 care dau dreptul concedentului (inclusiv obligația rezultată din obligația generală de administrare a bunurilor statului român), să urmărească realizarea construcțiilor, acesta în cadrul procesului neprobând o eventuală încălcare de către concesionar a obligațiilor contractuale legate de realizarea construcțiilor noi la care s-a convenit prin contractul de concesiune nr. x/2005, nici cel puțin sub aspectul atenționării asupra neregulilor constatate pe parcursul executării.

S-a mai reținut că raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză de expert C. a evidențiat și lucrări efectuate după anul 2008 în valoare de 75.282 lei, iar aceste lucrări au fost efectuate de SC A. SRL în condițiile în care în temeiul art. 14 lit. c) din contractul de concesiune nr. x/2005 a preluat proprietatea construcțiilor edificate de SC B. SRL, conform înscrisului denumit contract de cesiune de creanță din 19 iulie 2007, încheiat între SC B. SRL și SC A. SRL a cărei validitate în raport cu părțile din contract nu a fost pusă în discuție în cauza 437/274/2013.

Ulterior societatea SC B. SRL a intrat în procedura de faliment și a fost radiată, fapt ce rezultă din Sentința comercială nr. 82/J.S. din 26 februarie 2009.

Instanța de fond a apreciat că executarea lucrărilor de construcție de către SC A. SRL s-a făcut fără aprobarea concedentului din contractul de concesiune nr. x/2005, deși această aprobare era necesară conform art. 14 lit. c) care în situația în care concesionarul va vinde construcțiile noi realizate de el obligă la renegocierea contractului.

S-a mai apreciat că SC B. SRL și SC A. SRL au ignorat în raport cu Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, această obligație fiind cunoscută, fapt ce rezultă din invocarea în cuprinsul art. 2 lit d din înscrisul încheiat între ele la 19 iulie 2007 denumit contract de cesiune de creanță, a dispozițiilor art. 14 lit. c) din contractul de concesiune nr. x/2005.

În aceste condiții, instanța de fond a reținut că SC A. SRL a edificat cu rea-credință construcțiile în valoare de 75.282 lei și nu are dreptul la despăgubiri pentru acestea.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 309/A-COM din 25 mai 2016, a respins excepția autorității lucrului judecat; a admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova împotriva Sentinței nr. 10 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins cererea reconvențională ca nefondată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel, referitor la excepția autorității de lucru judecat, a reținut, în esență, că nu se poate reține autoritatea lucrului judecat, având în vedere faptul că în Sentința nr. 66 din 8 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul Mehedinți nu s-au făcut aprecieri cu privire la dreptul intimatei SC A. SRL de a beneficia de despăgubiri în baza contractului de concesiune încheiat de Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova cu SC B. SRL, iar valabilitatea acestui contract de concesiune nu a fost contestată de părți, nici cu ocazia soluționării acțiunii principale și nici în prezenta cauză care are ca obiect cererea reconvențională.

Instanța de apel a apreciat ca întemeiate susținerile apelantei potrivit cărora contractul de cesiune de creanță încheiat între SC B. SRL și SC A. SRL a fost anulat, iar urmare a acestui aspect, reclamanta reconvențională nu avea temeiul legal de a solicita contravaloarea investițiilor efectuate asupra ștrandului municipal, precum și faptul că nu se poate pune problema vreunei îmbogățiri fără justă cauză a apelantei, având în vedere faptul că au existat clauze contractuale stricte între autoritatea locală și SC B. SRL, iar faptul că această societate din urmă a fost radiată nu semnifică că societatea SC A. SRL trebuie despăgubită pentru ce nu a realizat.

Făcând o prezentare a situației de fapt a cauzei, instanța de apel a reținut că fiind sesizată cu apelul împotriva Sentinței nr. 10 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți vizând cererea reconvențională, a constatat că raportul de expertiză întocmit de expert C. a evidențiat lucrările noi de construcție, efectuate până în 2008 la obiectivele ce au făcut obiectul contractului de concesiune încheiat între părțile Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova și SC B. SRL, în calitate de concesionar, valoarea acestora la data efectuării raportului de expertiză, 26 noiembrie 2013, fiind de 1.106.039 lei.

De asemenea, instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond că aceste lucrări au fost efectuate doar de SC B. SRL în cadrul relațiilor contractuale în temeiul contractului de concesiune nr. x/2005, fapt ce rezultă și din împrejurarea că lucrările atestate de expert au fost evidențiate și în raportul de expertiză întocmit în cauza 9167/101/2007 care privește soluționarea unui litigiu între Primăria Orșova, în calitate de reclamantă și SC B. SRL, în calitate de pârâtă, în care contravaloarea investițiilor efectuate de SC B. SRL se deduce din sumele datorate Primăriei Orșova cu titlu de despăgubiri.

Instanța de apel a apreciat însă că în mod eronat instanța fondului a considerat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză și a obligat pârâta reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova să plătească reclamantei pârâte SC A. SRL suma de 1.106.039 lei, contravaloarea lucrărilor noi de construcție, efectuate de SC B. SRL până în 2008 la obiectivele ce au făcut obiectul contractului de concesiune încheiat între părțile Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, în calitate de concedent și B. SRL, în calitate de concesionar.

S-a reținut că fiind vorba de invocarea instituției îmbogățirii fără justă cauză pentru recuperarea sumei de 966.896 lei actualizată din data de 27 noiembrie 2008, reprezentând contravaloarea investițiilor executate la Ștrandul Orășenesc Orșova, sunt incidente dispozițiile C. civ. 1864, care nu reglementa expres această instituție, însă practica judecătorească și literatura de specialitate au precizat condițiile pentru care poate fi intentată acțiunea în restituire, respectiv - mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, - micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi altuia, - existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

Instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile privind faptul că SC A. SRL și-a micșorat patrimoniul ca urmare a îmbogățirii recurentului cu investițiile executate de SC B. SRL, precum și faptul că sporirea patrimoniului recurentului și diminuarea patrimoniului intimatului sunt efectul unei cauze unice.

Instanța de apel a apreciat că obligația de plată în sarcina intimatei SC A. SRL s-a dispus ca o consecință a dispunerii de bunurile proprietarului Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova lipsindu-l pe acesta de folosință, însă plata datorată pentru folosirea bunurilor nu creează în favoarea intimatei SC A. SRL dreptul de a fi despăgubită pentru investițiile executate de SC B. SRL în baza contractului de concesiune încheiat cu proprietarul.

Constatând că patrimoniul recurentului proprietar a crescut cu contravaloarea lucrărilor executate de concesionarul SC B. SRL în baza contractului de concesiune, iar patrimoniul SC A. SRL nu s-a diminuat cu contravaloarea lucrărilor executate de concesionarul SC B. SRL, întrucât acestea nu i-au revenit intimatei, contractul de cesiune de creanță încheiat cu SC B. SRL fiind anulat, instanța de apel a apreciat că nu este întrunită condiția materială a îmbogățirii fără justă cauză.

Instanța de apel a apreciat că și în situația în care s-ar considera că patrimoniul intimatei s-a diminuat, ca o consecință a plății lipsei de folosință către proprietar pentru folosirea imobilelor, iar nu cu contravaloarea lucrărilor executate de SC B. SRL, înseamnă că sporirea patrimoniului recurentului și diminuarea patrimoniului intimatului nu sunt efectul unei cauze unice și în consecință nu este incidentă îmbogățirea fără justă cauză.

Analizând condițiile juridice ale intentării acțiunii de restituire, instanța de apel a reținut că este de observat că mărirea patrimoniului recurentei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova are ca temei contractul de concesiune încheiat cu SC B. SRL și s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice pentru invocarea de către intimata SC A. SRL a îmbogățirii fără justă cauză și solicitarea valorii investițiilor executate de SC B. SRL

Totodată, instanța de apel a respins susținerile intimatei potrivit cărora prin admiterea apelului și respingerea acțiunii, intimatei i-ar fi încălcat dreptul prevăzut de Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât, cesiunea de creanțe dintre SC B. SRL și SC A. SRL a fost considerată de instanță mai degrabă un contract de subconcesionare a terenului și de subînchiriere a construcțiilor existente pe teren, imobile ce au făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2005, cu consecința anulării acestei cesiuni, motiv pentru care intimata SC A. SRL nu este beneficiara unui bun în sensul protocolului.

De asemenea, au fost respinse și susținerile intimatei SC A. SRL conform cărora investițiile ar fi naționalizate fără cauză de utilitate publică, fiind lipsită de proprietatea sa, față de considerentele reținute mai sus potrivit cărora investițiile au fost executate de SC B. SRL în baza contractului de concesiune încheiat cu proprietarul Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, iar SC A. SRL nu este proprietara investițiilor efectuate anterior anului 2008, cesiunea de creanță fiind anulată.

A fost respinsă, de asemenea și susținerea intimatei cu privire la recunoașterea dreptului său de proprietate asupra construcțiilor, reținându-se că SC A. SRL a fost obligat la plata impozitului pentru folosirea clădirilor, iar nu ca o recunoaștere a dreptului de proprietate asupra investițiilor.

Împotriva acestei decizii pârâta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esență, că prin hotărârea recurată, instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea de probatorii depusă în data de 20 mai 2016, nici asupra excepției nulității recursului depus în data de 2 iunie 2015, deși după recalificare, instanța era obligată să soluționeze excepțiile invocate cu privire la apel.

Recurenta susține că deși instanța din oficiu a recalificat recursul ca fiind apel, prin încheierea din data de 4 decembrie 2015 a omis să observe lipsa motivelor de apel, iar calea de atac admisă prin decizia recurată, este una informă, în sensul că nu conține motivele de nelegalitate și netemeinicie ale Sentinței nr. 10 din 29 ianuarie 2015.

Totodată, recurenta arată că deși instanța reține în mod corect că patrimoniul recurentului proprietar a crescut cu valoarea lucrărilor executate, aceasta reține în mod fals că investițiile s-ar găsi la data hotărârii în patrimoniul lui SC B. SRL, fapt imposibil din punct de vedere juridic, întrucât încă din anul 2008 societatea este dizolvată și radiată.

Recurenta consideră că reținerea de la alin. (2) a hotărârii, că patrimoniul intimatei apelante a crescut, este contradictorie cu reținerea de la alin. (5) că societatea SC B. SRL despre care pretinde că a realizat investiția, este radiată.

În opinia recurentei instanța de apel a reținut în mod fals că, contractul de concesiune creanță dintre SC A. SRL și SC B. SRL a fost anulat, neexistând nici la momentul pronunțării hotărârii și nici în prezent vreo hotărâre judecătorească care să dispună anularea contractului, iar reținerea conform căreia contractul de cesiune creanță încheiat între SC B. SRL și SC A. SRL nu este semnat de către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, este contradictorie și străină de natura pricinii și schimbă natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului de cesiune.

Recurenta susține că în ce privește excepția invocată, respectiv recunoașterea dreptului pretins, în mod greșit instanța a respins-o de vreme ce pârâta a eliberat un certificat de atestare fiscală în care a stipulat că SC A. SRL figurează în evidențele fiscale cu imobilul asupra căruia poartă investiția.

Recurenta consideră că greșita respingere a excepției rezultă și din procesul-verbal întocmit de către executorul judecătoresc D., cu ocazia executării, instanța de apel interpretând în mod greșit actele juridice deduse judecății, fiind evident că excepția recunoașterii dreptului este una întemeiată, devreme ce, inclusiv după pronunțarea hotărârii, intimata recunoaște proprietatea exclusivă a SC A. SRL asupra investițiilor.

Recurenta susține că instanța, în hotărârea pronunțată nu face vorbire că în ceea ce privește recunoașterea dreptului în mod voluntar și ca urmare a unui act de autoritate reprezentat de auditul Curții de Conturi, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova și-a modificat baza de impunere fiscală, înregistrând prin aceasta dreptul său.

Recurenta consideră contradictorie și străină de natura pricinii cât și rezultatul unei aplicări greșite a legii reținerea instanței că "ne găsim în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a investiției și în absența unei cauze legitime, însă nu face aplicabilitatea acestor elemente pe care le conține acțiunea în restituire și le conține la dosar".

Totodată, recurenta arată că atât timp cât investiția se află de foarte mulți ani în patrimoniul ei, fiind înscris în contabilitate, fiind achitată o factură în valoare de 342.000 lei, de către SC A. SRL lui SC B. SRL, nu poți reține că nu ar fi diminuat patrimoniul lui SC A. SRL cu contravaloarea investițiilor realizate și expertizate în mod necontestat la fond, instanța omițând să precizeze care este cauza diminuării patrimoniului societății pârâte.

Instanța de apel, susține recurenta, a omis să observe că în mod legal Tribunalul Mehedinți a apreciat că există o legătură directă între pretențiile pârâtei reconvenționale Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova și cele ale reclamantei și nu a înlăturat motivația după care se realizează o îmbogățire fără justă cauză a Unității Administrativ Teritoriale a Municipiului Orșova.

Recurenta consideră că prin hotărârea pronunțată i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța nepunând în discuția părților nici recalificarea căii de atac și nici schimbarea materiei din civil în contencios administrativ, fiind încălcat principiul egalității armelor, principiul contradictorialității.

Totodată, recurenta consideră că i-a fost încălcat dreptul prevăzut de protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, în sensul că SC A. SRL nu i-au fost respectate bunurile sale, fiind lipsită de proprietatea investiției achiziționate de la SC B. SRL, în mod nejustificat cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege, fără cauză de utilitate publică și cu încălcarea principiilor generale ale dreptului internațional.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea hotărârii instanței de apel, constatând drept legală și temeinică hotărârea pronunțată de Tribunalul Mehedinți.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Orșova, a solicitat respingerea recursului declarat și menținerea deciziei recurate ca fondată și întemeiată.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Precizare prealabilă. Deși recurenta a invocat ca și motiv de recurs pct. 4 al art. 304 C. proc. civ., din sinteza argumentelor prezentate se constată că nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 4 al art. 304 C. proc. civ. și se apreciază că acesta a fost indicat formal, motiv pentru care instanța nu poate proceda la analiza lui.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuție încălcarea principiului disponibilității exprimat de altfel de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanța ca în toate cazurile să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Ipoteza minus petita pusă în discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv a faptului că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea de probatorii și nici asupra excepției nulității recursului, iar în apelul recalificat din recurs nu se regăseau motivele de nelegalitate și netemeinicie, nu poate fi reținută.

Situațiile minus petita și ultra petita care s-ar putea regăsi într-o hotărâre supusă analizei de nelegalitate în recurs sunt în realitate expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății.

Ori, în cauză se constată că instanța de apel s-a pronunțat în limitele impuse de principiul disponibilității.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel prin încheierea din 20 mai 2016, în ședință publică, s-a pronunțat asupra solicitării reprezentantului intimatei-pârâte de încuviințarea probei cu înscrisurile care atestă contractarea unui împrumut bancar și documentația doveditoare achitării acestuia, apreciind că "proba solicitată nu este utilă soluționării cauzei, considerând că nu are relevanță proveniența sumelor pretinse.".

Înalta Curte, reamintește că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate cenzura hotărârea instanței din această perspectivă.

În ceea ce privește nepronunțarea asupra excepției nulității recursului, se constată că recurenta se află în eroare.

Odată cu recalificarea căii de atac din recurs în apel, excepția nulității recursului nu mai avea fundament juridic, știut fiind faptul că în apel calea de atac este devolutivă și privește analiza hotărârii instanței de fond sub toate aspectele inclusiv cele de netemeinicie.

Alegațiile recurentei potrivit cărora instanța de apel trebuia să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor și apoi pe fondul apelului, vor fi înlăturate.

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac, și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Se constată că, în aplicarea prevederilor art. 84 C. proc. civ. instanța de apel a dat calificarea corectă cererii deduse judecății în funcție de conținutul său și nu de denumirea dată de parte, iar în soluționarea cauzei prioritar era recalificarea căii de atac și nu analiza excepției inadmisibilității și a nulității recursului invocate de către pârâtă, pentru o cale de atac ce s-a dovedit a fi greșit denumită.

Susținerile recurentei potrivit căreia instanța de apel a omis să observe lipsa motivelor de apel, este eronată, întrucât este evident că prin cererea de recurs, recalificată drept apel, inițiatoarea acestei căi de atac a expus pe larg motivele pentru care a considerat ca nelegală sentința instanței de fond.

Faptul că aceste motive au fost încadrate ca și motive de recurs nu face ca acestea să dispară, ci au constituit motivele de apel astfel cum a fost recalificată calea de atac.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a invocat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și existența unor motive contradictorii sub aspectul analizei patrimoniului pârâtei.

Susținerea recurenților potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată nu poate fi primită întrucât, observând considerentele deciziei criticate se constată că instanța de apel a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, examinând în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse și a înlăturat argumentele invocate cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât privește presupusa contradictorialitate de la alin. (2) cu alin. (5), din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a făcut o analiză a condițiilor materiale și juridice ce trebuie îndeplinite pentru invocarea îmbogățirii fără justă cauză. În acest sens a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu că, nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice pentru invocarea de către SC A. SRL a îmbogățirii fără justă cauză și solicitarea valorii executate de SC B. SRL.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate sau că au fost reținute motive care nu au legătură cu pricina, criticile aduse de recurentă nu sprijină motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Susținerile recurentei potrivit căreia instanța de apel a reținut în mod fals că, contractul de concesiune creanță dintre SC A. SRL și SC B. SRL a fost anulat și că nu există nicio hotărâre care să dispună anularea contractului, este eronată.

Din verificările efectuate se constată că în mod real instanța de apel în expunerea parcursului judiciar al cauzei, a precizat și situația contractului de concesiune creanță dintre SC A. SRL și SC B. SRL.

Astfel, prin Decizia nr. 1628/A/015 din data de 9 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune încheiat la data de 19 februarie 2007 între SC B. SRL și SC A. SRL.

În argumentarea acestei soluții s-a reținut, în esență, că deși ambele părți s-au obligat să notifice de îndată pe debitorul cedat despre încheierea cesiunii de creanță (art. 2 și 3 din contract), acestea nu și-au respectat această obligație și că interdicția subînchirierii sau subconcesionării bunurilor din domeniu public este prevăzută de lege, iar sancțiunea încălcării dispoziției legale este nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea prevederilor legale.

Revenind la prezenta cauză, se constată că recurenta prin criticile formulate încearcă să provoace o reanaliză a valabilității contractului de concesiune critici ce vor fi înlăturate față de existența Deciziei nr. 1628/A/015 din 9 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune încheiat la data de 19 februarie 2007 între SC B. SRL și SC A. SRL.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate duce la modificarea sau casarea hotărârii atunci "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Prima ipoteză a textului vizează situația când din modul de redactare a deciziei nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată. Din perspectiva acestei prime ipoteze se constată că dispozițiile legale care au fost puse în discuție în fond și apel sunt aplicabile speței, iar interpretarea s-a făcut fără să se restrângă sau să se extindă conținutul lor. Cu alte cuvinte interpretarea dispozițiilor legale nu creează echivoc deci soluția din apel beneficiază de "bază legală".

Nici a doua ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu va fi reținută întrucât instanța de apel, ca și cea de fond, a recurs la textele de lege aplicabile litigiului cu respectarea principiilor generale de drept privind interpretarea lor în speța dedusă judecății.

Critica recurentei referitoare la respingerea excepției privind recunoașterea dreptului pretins, va fi înlăturată.

Recurenta prevalându-se de certificatul de atestare fiscală, de adresa din 1 martie 2010, de procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc D. în dosar nr. x/E/2015, încearcă ca în cadrul recursului, cale de atac nedevolutivă, să reia administrarea și analiza probatoriului administrat în cauză pentru a se reține, după părerea recurentei, că SC A. SRL are calitatea de proprietar asupra construcțiilor. Însă, recurenta face abstracție de faptul că se află în calea de atac a recursului în cadrul căreia se analizează decizia recurată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care și recurenta a făcut referire, consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, însă, Înalta Curte constată că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate exigențele stabilite de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale pentru desfășurarea unui proces echitabil.

Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel nu a respectat principiul contradictorialității în sensul punerii în discuție în contradictoriu cu părțile a calificării căii de atac sau natura contractului, nu mai poate face obiectul analizei, întrucât recurenta nu a exercitat calea de atac împotriva încheierii din data de 4 decembrie 2015, prin care a fost calificată calea de atac, această încheiere devenind astfel irevocabilă, iar statuările instanței cu privire la legalitatea căii de atac intrând în puterea lucrului judecat.

Va fi înlăturată și critica privind încălcarea dreptului prevăzut de protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în sensul că pârâtei SC A. SRL nu i-au fost respectate bunurile sale.

Înalta Cure apreciază că hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale.

În cauză, recurenta nu se poate prevala de existența unui "bun" în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, câtă vreme recurenta SC A. SRL nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar al bunului în litigiu, ea nu este titulara unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nu este lipsit de relevanță nici faptul că, așa cum corect a reținut și instanța de apel, cesiunea de creanță dintre SC B. SRL și SC A. SRL a fost considerată de instanță mai degrabă un contract de subconcesionare a terenului și de subînchiriere a construcțiilor existente pe teren, imobile ce au făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2005, cu consecința anulării acestei cesiuni, motiv pentru care intimata SC A. SRL nu este beneficiara unui bun în sensul protocolului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 309/A-COM din 25 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 309/A-COM din 25 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2017.

Procesat de GGC - CL