ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 387/2018

Decizia nr. 387/2018

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată de Judecătoria Sibiu, secția civilă,

la data de 3 mai 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat

în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul Regional pentru Protecția

Consumatorilor Regiunea Centru Brașov să se dispună obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 14.060,17

lei plus taxa de timbru achitată în prezentul dosar suportate de

reclamantă în legătură cu procesul ce a avut ca obiect anularea

procesului-verbal din 12 februarie 2013, proces ce a fost soluționat

definitiv în favoarea reclamantei de către Tribunalul Sibiu prin Decizia

nr. 160 din 4 aprilie 2014 pronunțată în recurs în Dosarul nr.

x/2013.

Prin Sentința civilă nr.

6333/2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu s-a admis

acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 14.060,17 lei către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâtul Comisariatul Regional pentru Protecția

Consumatorilor Regiunea Centru Brașov, apel admis de Tribunalul Sibiu,

secția I civilă, prin Decizia nr. 962 din 25 octombrie 2017, fiind

schimbată în parte sentința apelată, în sensul obligării

pârâtului să plătească către reclamantă suma de 5.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse parțial. A fost

păstrată în rest sentința atacată.

Împotriva acestei din urmă

decizii reclamanta a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Sibiu la data

de 27 decembrie 2017 și înaintat spre soluționare Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 8 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. x.

Prin rezoluția completului din

data de 11 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 13 februarie

2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a

rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc.

civ.

Analizând excepția, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs

a fost pronunțată de către Tribunalul Sibiu într-un litigiu

având ca obiect o acțiune în răspundere delictuală.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu

se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat,

de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod,

în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției

legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei

de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat

competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a

competenței. Mai mult, s-ar ajunge ca o regulă nouă de

competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi

de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit

cărora "competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun

și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă nu

conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în

explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii

legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege

competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop

îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe

de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior,

rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze

recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând

la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță,

judecătoria a fost învestită în prima instanță cu judecarea

acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă

că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu

este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de

altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire

la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sibiu

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba

Iulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva

Deciziei nr. 962 din data de 25 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul

Sibiu, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat

de GGC - CL