ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 486/2018

Decizia nr. 486/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6120 din 11 noiembrie 2016, Judecătoria Sibiu a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta A. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat prin B., reprezentată de C. Brașov, prin D. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta A. A dispus obligarea pârâtei ia plata sumei de 33.667 lei, cu titlu de prejudiciu, precum și la plata accesoriilor acestei sume, conform dispozițiilor art. 173 și art. 174 din Legea nr. 207/2015.

Împotriva acestei sentințe a declarat apei apelanta-pârâtă A., la data de 18 mai 2017. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la data de 24 mai 2017 sub același număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 855 din 5 octombrie 2017, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 6120 din 11 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sibiu. A anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul-reclamant Statul Român, reprezentat prin B., reprezentată de C. Brașov, prin D. Sibiu. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la data de 22 decembrie 2017 sub același număr de dosar.

La 22 decembrie 2017, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 3 ianuarie 2018, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C12 N.C.P.C.

Prin rezoluția completului din data de 11 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac formulate.

Examinând competența materiala de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. I3l alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu înregistrat pe roiul Judecătoriei Sibiu la data de 29 martie 2016, având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei, respectiv 33.667 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea Instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la dala de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele deciziei Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel în litigiile vizând cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 iei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată, în contextul absenței accesului la recurs în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, care intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include, imperativ, accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul ca dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce, din decizia Curții Constituționale, o statuare asupra încălcării dreptului ta un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului ia toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă, a absenței accesului la calea de atac a recursului, iar nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele asupra acestui aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce întră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200,000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, care are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apei, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, se constată că nu este stabilită, în mod expres, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De altfel, o asemenea competență nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apei), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță, reclamantul a învestit, în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie pronunțată de curtea de apel și nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți.

O altfel de interpretare, care să atribuie competența de drept comun instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legal învestită, astfel că, văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Alba lulia, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de recurentul-reclamant Statul Român, reprezentat prin B., reprezentată de C. Brașov, prin D. Sibiu, împotriva Deciziei civile nr. 855 din 5 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba lulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.